ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1578/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1578/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursurilor
de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul B.V. prin cererea înregistrată pe
rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, a solicitat obligarea
pârâților Ș.F. și Ș.A. la plata sumei de 512.000 RON, reprezentând despăgubiri
pentru lipsa de folosință a imobilului situat în București, str. P.N., sector
2, pe perioada 23 octombrie 2006 - 3 mai 2009. Reclamantul a solicitat să se
dispună obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentința civilă
nr. 492 din 1 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a declinat
competența soluționării cauzei privind cererea formulată de reclamantul B.V. în
favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, în temeiul dispozițiilor
prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. b) și art. 5 din C. proc. civ.
Prin Decizia civilă
nr. 3797R din 24 septembrie 2010, Curtea de Apel, secția a VII-a civilă și
pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis recursul
formulat de recurentul B.V. împotriva Sentinței civile nr. 492 din 1 aprilie
2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a casat sentința atacată
și a trimis cauza, pentru continuarea judecății aceleiași instanțe, reținând că
tribunalul este competent să soluționeze cererea dedusă judecății.
După casare,
Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 429 din
14 martie 2011 a admis în parte cererea și a obligat pârâții Ș.F. și Ș.A. la
plata către reclamant a sumei de 22.400 RON, reprezentând contravaloarea lipsei
de folosință a imobilului situat în București, str. P.N., sector 2, pentru perioada
18 februarie 2009 - 3 mai 2009. Au fost respinse celelalte pretenții ale
reclamantului ca neîntemeiate și s-a luat act că în cauză nu s-au solicitat
cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța
această sentință, tribunalul a reținut că prin Sentința civilă nr. 1577 din 28
octombrie 2002, pronunțată în Dosarul nr. 2315/2002, Tribunalul București,
secția a IV-a civilă, a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamantul
B.V. și a obligat pe pârâții Ș.F. și Ș.A. să-i lase acestuia, în deplină proprietate
și liniștită posesie, imobilul situat în București, str. P.N., sector 2.
Această hotărâre a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 126 din 18
februarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,
în Dosarul nr. 14399/2/2003.
Imobilul ce a
constituit obiectul acțiunii în revendicare soluționate prin hotărârile
judecătorești arătate a fost ocupat de pârâți până la data de 4 mai 2009, dată
la care hotărârea judecătorească a fost pusă în executare de către creditorul
reclamant prin intermediul executorului judecătoresc, conform procesului-verbal
încheiat la data de 4 mai 2009, în Dosarul de executare nr. 304/2009 al B.E.J.
R.G.
Tribunalul a
considerat că fapta ilicită a pârâților ce constă în ocuparea abuzivă a
imobilului proprietatea reclamantului a fost comisă începând cu data la care a
rămas definitivă Sentința civilă nr. 1577 din 28 octombrie 2002, pronunțată în
Dosarul nr. 2315/2002 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, respectiv
începând de la data pronunțării Deciziei civile nr. 126 din 18 februarie 2009 a
Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Până la soluționarea definitivă
a acțiunii în revendicare formulate de reclamant, pârâții au ocupat imobilul în
litigiu în baza unui titlu legal și nu în mod abuziv, cum fără temei susține
reclamantul.
Tribunalul a
considerat că la această dată a început să curgă perioada în care pârâții au
încetat să mai posede cu bună-credință imobilul proprietatea reclamantului,
astfel încât prejudiciul cauzat reclamantului ca urmare a faptei ilicite a
pârâților, ce constă în ocuparea fără titlu a imobilului proprietatea lui,
trebuie să fie calculat de la această dată și el reprezintă contravaloarea
lipsei de folosință a imobilului.
Pentru stabilirea
cuantumului prejudiciului, tribunalul a avut în vedere concluziile raportului
de expertiză efectuat în cauză de către expert A.N. și conform acestui raport,
lipsa de folosință pentru o lună este de 9.582 RON și că perioada pentru care
pârâții datorează reclamantului lipsa de folosință pentru imobilul în litigiu
începe să curgă la data de 18 februarie 2009 (data rămânerii definitive a
hotărârii judecătorești prin care a fost soluționată acțiunea în revendicare)
și se termină la data de 3 mai 2009 (data la care pârâții au eliberat imobilul
proprietatea reclamantului, conform procesului-verbal întocmit de către
executorul judecătoresc). Cuantumul prejudiciului, reprezentând contravaloarea
lipsei de folosință a imobilului pentru perioada arătată este, conform
raportului de expertiză, de 22.400 RON (contravaloarea lipsei de folosință
pentru o lună, conform expertizei fiind de 9.582 RON, iar perioada reținută
pentru stabilirea cuantumului prejudiciului este de 2 luni și 10 zile).
Tribunalul a apreciat
că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile prevăzute de art. 487 din C. proc.
civ., atât timp cât reclamantul nu a făcut dovada faptului că 3 ar fi existat
încheiat un contract de închiriere pentru imobilul în litigiu, în baza căruia
acesta era îndreptățit să primească de la pârâți fructele ce ar fi constituit
chiria pe care trebuia să o primească pentru imobilul său.
În consecință, pentru
motivele arătate, în temeiul dispozițiilor prevăzute de art. 998, 999 din C.
civ., tribunalul a admis în parte cererea formulată de reclamantul B.V. și a
obligat pe pârâții Ș.F. și Ș.A. la plata către reclamant a sumei de 22.400 RON,
reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în
București, str. P.N., sector 2, pentru perioada 18 februarie 2009 - 3 mai 2009;
a respins celelalte pretenții ale reclamantului ca neîntemeiate.
Apelurile declarate
de reclamantul B.V. și de pârâții Ș.F. și Ș.A. împotriva acestei sentințe au
fost respinse ca nefondate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă
și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 832 A din 7
decembrie 2011.
În argumentarea
acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că în mod corect
tribunalul a stabilit că pârâții, care la rândul lor au invocat un titlu de
proprietate asupra imobilului pe care îl ocupau, nu pot fi considerați de
rea-credință de la data promovării acțiunii în revendicare, respectiv 23
octombrie 2006, așa cum susține apelantul reclamant prin motivele de apel.
Pârâții apelanți au ocupat imobilul în baza unui titlu valabil, fiindu-le
aplicabile dispozițiile art. 489 C. civ., potrivit cărora "posesorul este
de bună-credință când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de
proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute".
Totodată, s-au
apreciat ca fiind neîntemeiate susținerile pârâților apelanți privind data de
la care ar fi trebuit să fie obligați la contravaloarea lipsei de folosință a
imobilului, întrucât Sentința civilă nr. 1577 din 28 octombrie 2002 a
Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a rămas definitivă la data de 18
februarie 2009, prin Decizia nr. 126 a Curții de Apel București, secția a IV-a
civilă și că de la această dată au cunoscut viciile titlului lor și au încetat
de a mai fi de bună-credință (art. 487 C. civ.)
Având în vedere
dispozițiile art. 371
1
C. proc. civ., instanța de apel a constatat
că în mod corect au fost obligați pârâții la plata contravalorii lipsei de
folosință a imobilului situat în București, str. P.N., sector 1 de la data
rămânerii definitive a sentinței și nu de la data primirii somației de
executare sau de la data rămânerii irevocabile a sentinței; susținerile
apelanților pârâți, în sensul că în cauză au declarat recurs împotriva deciziei
tribunalului și că dreptul reclamantului nu era pe deplin stabilit, fiind fără
relevanță în stabilirea datei de la care pot fi considerați de rea-credință.
Instanța de apel a
apreciat ca neîntemeiată și critica privind cuantumul sumei datorate având de
vedere concluziile raportului de expertiză.
Împotriva acestei
decizii reclamantul B.V. și pârâții Ș.F. și Ș.A. au declarat recurs.
Recursul
reclamantului B.V. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.
civ. în susținerea căruia, după redarea textuală a art. 487 din vechiul C.
civ., a arătat, în esență, că instanța de apel a încălcat/aplicat greșit legea
considerând că momentul de la care încetează buna-credință a posesorilor
neproprietari, fiindu-le cunoscute viciile titlului, îl constituie nu data
acțiunii în revendicare împotriva acestora, ci data rămânerii definitive a
hotărârii judecătorești pronunțate în acțiunea în revendicare.
Recurentul consideră
că hotărârea judecătorească de admitere a în revendicare, având doar un efect
declarativ și nu unul constitutiv de drepturi, nu face altceva decât să
constate o stare de drept preexistentă, anume cea invocată în acțiune și adusă
la cunoștința pârâților odată cu comunicarea cererii de chemare în judecată
către aceștia.
Totodată, recurentul
consideră că instanța trebuia să constate că pârâții au folosit în mod ilicit
imobilul după data intentării acțiunii în revendicare, prin cererea de chemare
în judecată fiindu-le aduse la cunoștință viciile titlului lor.
Pentru aceste motive
recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în
sensul admiterii apelului formulat de reclamant și pe fond admiterea acțiunii
astfel cum a fost formulată.
Recursul pârâților
Ș.F. și Ș.A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.
civ., în susținerea cărora a arătat, în esență, că în mod nelegal instanța de
apel a respins cererea de efectuare a unei noi expertize tehnice în cauză, de
evaluare a cuantumului lipsei de folosință, încălcându-li-se în acest fel
dreptul la apărare.
Recurenții consideră
că instanța de apel a făcut o aplicate greșită a dispozițiilor art. 371
1
C. proc. civ.
Recurenta susține că
nu putea duce la îndeplinire obligația de evacuare a locuinței, cât timp aveau
un recurs pe rol și cât timp partea adversă nu își manifestase intenția de a
duce la îndeplinire dispozitivul deciziei definitive.
Pentru aceste motive
recurenții au solicitat admiterea recursului.
Recursurile sunt
nefondate și vor fi respinse pentru următoarele considerente:
Recursul
reclamantului B.V.
Motivul de
nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. invocat de recurentă
vizează lipsa temeiului legal sau încălcarea legii. Dintre aceste ipoteze,
recurentul a invocat încălcarea prevederilor art. 487 C. civ. potrivit cărora
posesorul încetează a mai fi de bună-credință în momentul în care viciile
titlului în baza căruia deține bunul îi sunt cunoscute.
Susținerea
recurentului conform căreia instanța de apel a aplicat greșit legea considerând
că momentul de la care încetează buna-credință a posesorilor neproprietari
fiindu-le cunoscute viciile titlului lor, îl constituie data rămânerii definitive
a hotărârii judecătorești pronunțate în acțiunea în revendicare, este
nefondată.
Astfel, se constată
că numai de la data rămânerii definitive a Sentinței nr. 1577 din 28 octombrie
2002, când s-a constatat că titlul de proprietate al reclamantului este preferabil,
deoarece provine de la proprietar, este anterior celui al pârâtului și este cel
dintâi, pârâții au avut cunoștință de viciile titlului de proprietate asupra
imobilului pe care îl ocupau.
În consecință, așa
cum în mod corect a reținut și instanța de apel, pârâții nu pot fi considerați
de rea-credință de la data promovării acțiunii în revendicare, respectiv 23
octombrie 2006, întrucât aceștia au ocupat imobilul în baza unui titlu valabil,
fiindu-le aplicabile dispozițiile art. 489 C. civ. și au luat cunoștință de
viciile titlului lor de la data rămânerii definitive a Sentinței nr. 1577 din
28 octombrie 2002, respectiv de la data de 18 februarie 2009 când s-a pronunțat
Decizia nr. 126 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Recursul pârâților
Ș.F. și Ș.A.
Prin art. 304 pct. 5
C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru
motive de nelegalitate atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat
formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)
C. proc. civ. Din perspectiva acestui motiv, recurenta a invocat încălcarea
dreptului la care prin faptul că instanța de apel a respins cererea de
efectuare a unei noi expertize tehnice în cauză.
De precizat că
dispozițiile invocate se referă la neobservarea formelor legale ale actelor de
procedură din cauza cărora s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată
decât prin anularea actului.
Astfel, sub imperiul
motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se pot include
toate neregularitățile de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii
de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea
cererii reconvenționale, până la nesocotirea principiului publicității,
oralității sau contradictorialității.
Este de remarcat
faptul că toate greșelile susceptibile de a fi invocate pe calea celui de-al
cincilea motiv de casare trebuie să fie expres prevăzute și sancționate de
lege, or, în cuprinsul C. proc. civ. nu există nicio dispoziție imperativă
referitoare la obligativitatea efectuării unei noi expertize tehnice.
Ca atare, respingerea
cererii de efectuare a unei noi expertize nu constituie o încălcare a formelor
de procedură esențiale pentru validitatea hotărârii atacate.
Dintr-un alt punct de
vedere, se constată că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine
de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană
în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din
perspectiva utilității, concludentei și pertinenței acestora, iar instanța de
recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor despre care face
vorbire recurentul.
Respingerea cererii
de expertiză tehnică judiciară, nu constituie o încălcare a rolului activ al
instanței, întrucât instanța, din probatoriile administrate și-a format fără
dubiu convingerea în aflarea adevărului astfel încât a considerat că
probatoriile solicitate nu sunt relevante în soluționarea cauzei.
În concluzie, se
constată că recurenții reiau situația de fapt cu privire la interpretarea
probatoriilor administrate în cauză, situație analizată în cadrul etapei
devolutive a apelului, ce nu poate face obiectul analizei în această fază
procesuală.
Nici criticile
referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 371
1
C. proc. civ. nu
pot fi reținute spre analiză întrucât instanța de apel a pronunțat o hotărâre
cu respectarea dispozițiilor legale incidente constatând în mod corect că
pârâții au fost obligați la plata contravalorii lipsei de folosință a
imobilului situat în București str. P.N., sector 1 de la data rămânerii
definitive a sentinței și nu de la data primirii somației de executare sau de
la data rămânerii irevocabile a sentinței.
Potrivit art. 371
1
C. proc. civ., obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe, se aduce la
îndeplinirea de bună-voie, sau prin executare silită în cazul în care debitorul
nu execută de bună-voie obligația sa.
Prin Sentința civilă
nr. 1577 din 28 octombrie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă,
rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 126 din 18 februarie 2009 a Curții de
Apel București, secția a IV-a civilă, recurenții-pârâți au fost obligați să-i
lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat
în București, str. P.N., sector 2, obligația instituită prin această hotărâre
judecătorească ce constituie titlu executoriu fiind susceptibilă de executare
silită, în condițiile în care debitorul obligației, recurenții-pârâți nu au
făcut dovada executării de bună-voie.
Pe cale de
consecință, neîndeplinirea de către recurenții-pârâți, de bună-voie, a
obligației stabilite în sarcina lor de predare a bunului imobil și recurgerea
la executarea silită de către reclamant, atrage răspunderea recurenților pârâți
pentru prejudiciul astfel cauzat reclamantului prin lipsire de posesie și
folosința bunului său.
Pentru considerentele
ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va
respinge ca nefondate ambele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate
recursurile declarate de reclamantul B.V. și de pârâții Ș.A. și Ș.F. împotriva
Deciziei civile nr. 832 A din 7 decembrie 2011 a Curții de Apel București,
secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 11 aprilie 2013.
Procesat de GGC - AS