ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1578/2013

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul B.V. prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, a solicitat obligarea pârâților Ș.F. și Ș.A. la plata sumei de 512.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului situat în București, str. P.N., sector 2, pe perioada 23 octombrie 2006 - 3 mai 2009. Reclamantul a solicitat să se dispună obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Prin Sentința civilă nr. 492 din 1 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a declinat competența soluționării cauzei privind cererea formulată de reclamantul B.V. în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, în temeiul dispozițiilor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. b) și art. 5 din C. proc.

civ. Prin Decizia civilă nr. 3797R din 24 septembrie 2010, Curtea de Apel, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis recursul formulat de recurentul B.V. împotriva Sentinței civile nr. 492 din 1 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a casat sentința atacată și a trimis cauza, pentru continuarea judecății aceleiași instanțe, reținând că tribunalul este competent să soluționeze cererea dedusă judecății. După casare, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 429 din 14 martie 2011 a admis în parte cererea și a obligat pârâții Ș.F. și Ș.A.

la plata către reclamant a sumei de 22.400 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în București, str. P.N., sector 2, pentru perioada 18 februarie 2009 - 3 mai 2009. Au fost respinse celelalte pretenții ale reclamantului ca neîntemeiate și s-a luat act că în cauză nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin Sentința civilă nr. 1577 din 28 octombrie 2002, pronunțată în Dosarul nr. 2315/2002, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamantul B.V. și a obligat pe pârâții Ș.F. și Ș.A. să-i lase acestuia, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, str. P.N., sector 2. Această hotărâre a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 126 din 18 februarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 14399/2/2003.

Imobilul ce a constituit obiectul acțiunii în revendicare soluționate prin hotărârile judecătorești arătate a fost ocupat de pârâți până la data de 4 mai 2009, dată la care hotărârea judecătorească a fost pusă în executare de către creditorul reclamant prin intermediul executorului judecătoresc, conform procesului-verbal încheiat la data de 4 mai 2009, în Dosarul de executare nr. 304/2009 al B.E.J. R.G. Tribunalul a considerat că fapta ilicită a pârâților ce constă în ocuparea abuzivă a imobilului proprietatea reclamantului a fost comisă începând cu data la care a rămas definitivă Sentința civilă nr. 1577 din 28 octombrie 2002, pronunțată în Dosarul nr. 2315/2002 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, respectiv începând de la data pronunțării Deciziei civile nr. 126 din 18 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Până la soluționarea definitivă a acțiunii în revendicare formulate de reclamant, pârâții au ocupat imobilul în litigiu în baza unui titlu legal și nu în mod abuziv, cum fără temei susține reclamantul. Tribunalul a considerat că la această dată a început să curgă perioada în care pârâții au încetat să mai posede cu bună-credință imobilul proprietatea reclamantului, astfel încât prejudiciul cauzat reclamantului ca urmare a faptei ilicite a pârâților, ce constă în ocuparea fără titlu a imobilului proprietatea lui, trebuie să fie calculat de la această dată și el reprezintă contravaloarea lipsei de folosință a imobilului. Pentru stabilirea cuantumului prejudiciului, tribunalul a avut în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de către expert A.N.

și conform acestui raport, lipsa de folosință pentru o lună este de 9.582 RON și că perioada pentru care pârâții datorează reclamantului lipsa de folosință pentru imobilul în litigiu începe să curgă la data de 18 februarie 2009 (data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost soluționată acțiunea în revendicare) și se termină la data de 3 mai 2009 (data la care pârâții au eliberat imobilul proprietatea reclamantului, conform procesului-verbal întocmit de către executorul judecătoresc). Cuantumul prejudiciului, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru perioada arătată este, conform raportului de expertiză, de 22.400 RON (contravaloarea lipsei de folosință pentru o lună, conform expertizei fiind de 9.582 RON, iar perioada reținută pentru stabilirea cuantumului prejudiciului este de 2 luni și 10 zile).

Tribunalul a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile prevăzute de art. 487 din C. proc. civ., atât timp cât reclamantul nu a făcut dovada faptului că 3 ar fi existat încheiat un contract de închiriere pentru imobilul în litigiu, în baza căruia acesta era îndreptățit să primească de la pârâți fructele ce ar fi constituit chiria pe care trebuia să o primească pentru imobilul său. În consecință, pentru motivele arătate, în temeiul dispozițiilor prevăzute de art. 998, 999 din C. civ., tribunalul a admis în parte cererea formulată de reclamantul B.V. și a obligat pe pârâții Ș.F. și Ș.A. la plata către reclamant a sumei de 22.400 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în București, str. P.N., sector 2, pentru perioada 18 februarie 2009 - 3 mai 2009; a respins celelalte pretenții ale reclamantului ca neîntemeiate.

Apelurile declarate de reclamantul B.V. și de pârâții Ș.F. și Ș.A. împotriva acestei sentințe au fost respinse ca nefondate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 832 A din 7 decembrie 2011. În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că în mod corect tribunalul a stabilit că pârâții, care la rândul lor au invocat un titlu de proprietate asupra imobilului pe care îl ocupau, nu pot fi considerați de rea-credință de la data promovării acțiunii în revendicare, respectiv 23 octombrie 2006, așa cum susține apelantul reclamant prin motivele de apel.

Pârâții apelanți au ocupat imobilul în baza unui titlu valabil, fiindu-le aplicabile dispozițiile art. 489 C. civ., potrivit cărora "posesorul este de bună-credință când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute". Totodată, s-au apreciat ca fiind neîntemeiate susținerile pârâților apelanți privind data de la care ar fi trebuit să fie obligați la contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, întrucât Sentința civilă nr. 1577 din 28 octombrie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a rămas definitivă la data de 18 februarie 2009, prin Decizia nr. 126 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și că de la această dată au cunoscut viciile titlului lor și au încetat de a mai fi de bună-credință (art. 487 C. civ.) Având în vedere dispozițiile art. 371 1 C. proc.

civ., instanța de apel a constatat că în mod corect au fost obligați pârâții la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului situat în București, str. P.N., sector 1 de la data rămânerii definitive a sentinței și nu de la data primirii somației de executare sau de la data rămânerii irevocabile a sentinței; susținerile apelanților pârâți, în sensul că în cauză au declarat recurs împotriva deciziei tribunalului și că dreptul reclamantului nu era pe deplin stabilit, fiind fără relevanță în stabilirea datei de la care pot fi considerați de rea-credință. Instanța de apel a apreciat ca neîntemeiată și critica privind cuantumul sumei datorate având de vedere concluziile raportului de expertiză.

Împotriva acestei decizii reclamantul B.V. și pârâții Ș.F. și Ș.A. au declarat recurs. Recursul reclamantului B.V. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în susținerea căruia, după redarea textuală a art. 487 din vechiul C. civ., a arătat, în esență, că instanța de apel a încălcat/aplicat greșit legea considerând că momentul de la care încetează buna-credință a posesorilor neproprietari, fiindu-le cunoscute viciile titlului, îl constituie nu data acțiunii în revendicare împotriva acestora, ci data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pronunțate în acțiunea în revendicare. Recurentul consideră că hotărârea judecătorească de admitere a în revendicare, având doar un efect declarativ și nu unul constitutiv de drepturi, nu face altceva decât să constate o stare de drept preexistentă, anume cea invocată în acțiune și adusă la cunoștința pârâților odată cu comunicarea cererii de chemare în judecată către aceștia.

Totodată, recurentul consideră că instanța trebuia să constate că pârâții au folosit în mod ilicit imobilul după data intentării acțiunii în revendicare, prin cererea de chemare în judecată fiindu-le aduse la cunoștință viciile titlului lor. Pentru aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului formulat de reclamant și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Recursul pârâților Ș.F. și Ș.A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., în susținerea cărora a arătat, în esență, că în mod nelegal instanța de apel a respins cererea de efectuare a unei noi expertize tehnice în cauză, de evaluare a cuantumului lipsei de folosință, încălcându-li-se în acest fel dreptul la apărare.

Recurenții consideră că instanța de apel a făcut o aplicate greșită a dispozițiilor art. 371 1 C. proc. civ. Recurenta susține că nu putea duce la îndeplinire obligația de evacuare a locuinței, cât timp aveau un recurs pe rol și cât timp partea adversă nu își manifestase intenția de a duce la îndeplinire dispozitivul deciziei definitive. Pentru aceste motive recurenții au solicitat admiterea recursului. Recursurile sunt nefondate și vor fi respinse pentru următoarele considerente: Recursul reclamantului B.V. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. invocat de recurentă vizează lipsa temeiului legal sau încălcarea legii. Dintre aceste ipoteze, recurentul a invocat încălcarea prevederilor art. 487 C. civ.

potrivit cărora posesorul încetează a mai fi de bună-credință în momentul în care viciile titlului în baza căruia deține bunul îi sunt cunoscute. Susținerea recurentului conform căreia instanța de apel a aplicat greșit legea considerând că momentul de la care încetează buna-credință a posesorilor neproprietari fiindu-le cunoscute viciile titlului lor, îl constituie data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pronunțate în acțiunea în revendicare, este nefondată. Astfel, se constată că numai de la data rămânerii definitive a Sentinței nr. 1577 din 28 octombrie 2002, când s-a constatat că titlul de proprietate al reclamantului este preferabil, deoarece provine de la proprietar, este anterior celui al pârâtului și este cel dintâi, pârâții au avut cunoștință de viciile titlului de proprietate asupra imobilului pe care îl ocupau.

În consecință, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, pârâții nu pot fi considerați de rea-credință de la data promovării acțiunii în revendicare, respectiv 23 octombrie 2006, întrucât aceștia au ocupat imobilul în baza unui titlu valabil, fiindu-le aplicabile dispozițiile art. 489 C. civ. și au luat cunoștință de viciile titlului lor de la data rămânerii definitive a Sentinței nr. 1577 din 28 octombrie 2002, respectiv de la data de 18 februarie 2009 când s-a pronunțat Decizia nr. 126 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Recursul pârâților Ș.F. și Ș.A. Prin art. 304 pct. 5 C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Din perspectiva acestui motiv, recurenta a invocat încălcarea dreptului la care prin faptul că instanța de apel a respins cererea de efectuare a unei noi expertize tehnice în cauză. De precizat că dispozițiile invocate se referă la neobservarea formelor legale ale actelor de procedură din cauza cărora s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Astfel, sub imperiul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se pot include toate neregularitățile de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, până la nesocotirea principiului publicității, oralității sau contradictorialității.

Este de remarcat faptul că toate greșelile susceptibile de a fi invocate pe calea celui de-al cincilea motiv de casare trebuie să fie expres prevăzute și sancționate de lege, or, în cuprinsul C. proc. civ. nu există nicio dispoziție imperativă referitoare la obligativitatea efectuării unei noi expertize tehnice. Ca atare, respingerea cererii de efectuare a unei noi expertize nu constituie o încălcare a formelor de procedură esențiale pentru validitatea hotărârii atacate. Dintr-un alt punct de vedere, se constată că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludentei și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor despre care face vorbire recurentul.

Respingerea cererii de expertiză tehnică judiciară, nu constituie o încălcare a rolului activ al instanței, întrucât instanța, din probatoriile administrate și-a format fără dubiu convingerea în aflarea adevărului astfel încât a considerat că probatoriile solicitate nu sunt relevante în soluționarea cauzei. În concluzie, se constată că recurenții reiau situația de fapt cu privire la interpretarea probatoriilor administrate în cauză, situație analizată în cadrul etapei devolutive a apelului, ce nu poate face obiectul analizei în această fază procesuală. Nici criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 371 1 C. proc. civ.

nu pot fi reținute spre analiză întrucât instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu respectarea dispozițiilor legale incidente constatând în mod corect că pârâții au fost obligați la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului situat în București str. P.N., sector 1 de la data rămânerii definitive a sentinței și nu de la data primirii somației de executare sau de la data rămânerii irevocabile a sentinței. Potrivit art. 371 1 C. proc. civ., obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe, se aduce la îndeplinirea de bună-voie, sau prin executare silită în cazul în care debitorul nu execută de bună-voie obligația sa.

Prin Sentința civilă nr. 1577 din 28 octombrie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 126 din 18 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, recurenții-pârâți au fost obligați să-i lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. P.N., sector 2, obligația instituită prin această hotărâre judecătorească ce constituie titlu executoriu fiind susceptibilă de executare silită, în condițiile în care debitorul obligației, recurenții-pârâți nu au făcut dovada executării de bună-voie. Pe cale de consecință, neîndeplinirea de către recurenții-pârâți, de bună-voie, a obligației stabilite în sarcina lor de predare a bunului imobil și recurgerea la executarea silită de către reclamant, atrage răspunderea recurenților pârâți pentru prejudiciul astfel cauzat reclamantului prin lipsire de posesie și folosința bunului său.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondate ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul B.V. și de pârâții Ș.A. și Ș.F. împotriva Deciziei civile nr. 832 A din 7 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2013. Procesat de GGC - AS