ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3600/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3600/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

contestației în anulare

Prin

Decizia nr. 5299 din 23 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat

de SC M.T. SRL Oradea împotriva sentinței civile nr. 62/CA/2010 din 10

februarie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și contencios

administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea

formulată și precizată de reclamanta SC M.T. SRL, prin care s-a solicitat

anularea deciziei nr. 387/2009 emisă de A.N.A.F. și, pe cale de consecință,

anularea deciziei de impunere nr. 4/2009 și a raportului de inspecție fiscală

nr. 2017/2009, a deciziei de măsuri asigurătorii nr. 2019 din 25 februarie 2009

și, drept urmare, constatarea că societatea este scutită de la plata accizelor

pentru importul de cărbune.

Pentru

a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că nu este fondată

susținerea societății recurente potrivit căreia se impunea introducerea din

oficiu în cauză a Autorității Naționale a Vămilor ca fiind singura autoritate ce

are personalitate juridică, întrucât, în mod legal, au fost citate și au

figurat ca părți pârâte autoritățile emitente ale actelor administrative

contestate și indicate ca atare chiar de către recurentă în cererea de chemare

în judecată, respectiv Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de

Administrare Fiscală, în calitate de emitent al Deciziei nr. 387 din 27

octombrie 2009 și Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Bihor

care a întocmit raportul de inspecție fiscală nr. 2017 din 25 februarie 2009,

în baza căruia s-a emis decizia de impunere nr. 4/2009 de către aceeași autoritate.

Totodată,

instanța de control judiciar a apreciat ca nefondat și motivul de casare invocat

privind lipsa rolului activ al judecătorului fondului derivând din lipsa

administrării unei probe cu expertiza fiscală, în condițiile în care nici

recurenta-reclamantă nu a solicitat o astfel de probă și mai mult, din cuprinsul

acțiunii de chemare în judecată, a rezultat că nu cuantumul, ca atare, stabilit

de organele fiscale constituie primordial motiv de controversă, ci constatarea

referitoare la datorarea respectivei sume, raportat la incidența pretinsei

scutiri de la plata accizelor pentru importul de cărbune.

În

temeiul art. 304

1

C. proc. civ. și a art. 20 alin. (2) din

Constituție, Înalta Curte a mai apreciat că, prin soluția adoptată de prima

instanță, nu s-a adus atingere principiilor privind prioritatea dreptului comunitar

și nici normelor comunitare expres invocate de recurentă.

Astfel,

în ceea ce privește principiul încrederii legitime, recunoscut ca făcând parte

din ordinea juridică comunitară, instanța de recurs a considerat că acesta

vizează, în esență, echilibrul ce se impune a fi realizat între respectarea încrederii

persoanelor supuse unei autorități administrative într-o reglementare care le

este aplicată și exigențele nu mai puțin legitime ale unei reglementări, în

special în domeniul economic.

În

contextul cauzei de față, Înalta Curte a reținut că se impune ca eventuala

incidență a acestui principiu comunitar jurisprudențial să fie examinată împreună

cu motivul de recurs, de sine stătător motivat, vizând neprotejarea de către

instanța de fond a bunei credințe a societății recurente în relație cu organele

fiscale, ceea ce constituie, după cum s-a susținut, o încălcare a prevederilor art.

12 C. proc. fisc., în condițiile în care, factual, ambele critici vizează

practic modalitatea în care prima instanță a statuat asupra adresei nr. 270282

din 19 ianuarie 2007 emisă de Ministerul Finanțelor Publice.

Așadar,

instanța de recurs a reținut faptul că sub semnătura unui director general al Direcției

Generale Legislație Impozite Indirecte din cadrul Ministerului Finanțelor

Publice i s-a comunicat recurentei cu referire la o solicitare a acesteia, că, „în

situația în care cărbunele provine din afara teritoriului comunitar,

operațiunea respectivă constituie import și în conformitate cu prevederile art.

166 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu

modificări, nu reprezintă eliberare pentru consum, caz în care pentru acest

produs nu se datorează accize în vamă”.

Cu

toate acestea, Înalta Curte a apreciat, raportat la întreaga situație de fapt,

la prevederile legale incidente, cunoscute de către reclamantă, precum și prin

prisma principiilor comunitare enunțate, că pentru un operator economic

diligent ce stăpânește domeniul de activitate în care își desfășoară

operațiunile de achiziții de cărbune, adresa în discuție, al cărei conținut

contravine practic normelor legale aplicabile, nu putea servi ca temei al nerespectării

acestora.

Înalta

Curte a constatat că mijloacele folosite, pe de-o parte, de organele de control

competente, prin actele întocmite, iar pe de alta, de către instanța care le-a

menținut, corespunde obiectivului legitim urmărit, respectiv conformarea și

respectarea prevederilor legale aplicabile, enunțate cu claritate, fără ambiguități.

Pe

de altă parte, Înalta Curte a apreciat că nefondate sunt și susținerile recurentei

vizând incompatibilitatea prevederilor art. 175

2

alin. (2) art. 201 alin.

(1) lit. d) C. fisc. și ale prevederilor relevante din H.G. nr. 44/2004, cu

prevederile Directivei 2003/96/CE a Consiliului din 27 octombrie 2003, de restructurare

a cadrului comunitar pentru impozitarea electricității și a produselor energetice,

pe de-o parte, în considerarea faptului că recurenta nu a indicat concret în ce

anume constau „văditele” incompatibilități susținute, iar pe de alta, față de

chiar prevederile din această directivă, parte din ele reproduse și în cuprinsul

motivelor de recurs.

În

acord cu cele reținute și de instanța de fond, Înalta Curte a reținut că nici

criticile aduse de recurentă în ceea ce privește aplicarea de către prima instanță

a dispozițiilor legale naționale nu sunt de natură a atrage nelegalitatea actelor

contestate.

Urmare

a controlului efectuat în perioada 9 februarie 2009 – 25 februarie 2009 la

sediul societății recurente, având ca obiectiv verificarea respectării prevederilor

legale referitoare la operațiunile efectuate cu produse accizabile armonizate,

s-a constatat că societatea, în perioada ianuarie 2007-decembrie 2008, s-a

aprovizionat în condiții de achiziții intracomunitare din Ungaria, cu lignit –

cărbune, încadrare NC 2701 și 2702, care potrivit art. 175

2

alin. (3)

C. fisc., modificat este un produs energetic pentru care se datorează accize.

S-a constatat, necontestat de altfel, că societatea reclamantă nu și-a îndeplinit

obligația de a se înregistra ca operator economic cu produse accizabile, după

cum nici SC E.C. Oradea SA nu deținea, la acea dată, autorizația de utilizator

final.

Față

de aceste constatări, instanța de recurs a considerat că, în mod corect, s-a

apreciat de organele de control și de prima instanță că nu erau incidente în

cauză prevederile art. 201 alin. (1) lit. d) C. fisc., în vigoare la perioada

în litigiu, referitoare la scutirea de la plata accizelor produselor energetice

( „… cu condiția ca beneficiarul să dețină autorizație de utilizator final”),

și cele cuprinse în H.G. nr. 44/2004 [art. 23 pct. 2 alin. (1)] vizând

aprovizionarea de la un operator înregistrat.

Criticile

referitoare la reverificarea prin controlul finalizat cu încheierea raportului nr.

2017 din 25 februarie 2009 a unei perioade fiscale anterior controlate

(raportul de inspecție fiscală nr. 59.717 din 15 aprilie 2008), au fost

considerate de către instanța de recurs ca fiind nefondate.

Astfel,

după cum rezultă din preambulul raportului de inspecție fiscală încheiat la

data de 15 aprilie 2008, perioada supusă inspecției fiscale la acea dată a fost

ianuarie 2003- decembrie 2007 și a vizat verificarea modului de calcul,

evidențiere și virare a obligațiilor față de bugetul consolidat al statului,

respectiv a impozitului pe profit, TVA, a impozitului pe dividende, vărsăminte

datorate de persoane juridice pentru persoane cu handicap, impozitul pe

veniturile din salarii, diferitele contribuții de șomaj, pentru concedii și

indemnizații, impozitul pe venitul nerezidenților și alte taxe.

Împrejurarea

potrivit căreia se face o unică referire la solicitarea adresată de societate

cu privire la plata accizelor, în cap. IV al acestui raport intitulat „alte constatări”,

nu a echivalat, în opinia Înaltei Curți, cu o verificare propriu-zisă a impozitelor

indirecte, astfel că recurenta nu poate susține că la data de 25 februarie

2009, când s-a realizat controlul finalizat cu întocmirea raportului de inspecție

nr. 2017 din 25 februarie 2009, a operat o reverificare, aceasta cu atât mai

mult cu cât, în chiar cuprinsul acestui din urmă raport, se precizează expres

că societatea nu a mai fost verificată în domeniul accizelor, iar obiectul controlului

a vizat exclusiv acest domeniu.

2.

Motivele contestației în anulare

Împotriva

Deciziei nr. 5299 din 23 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în

anulare recurenta-reclamantă SC M.T. SRL, în temeiul art. 318 teza a II-a C.

proc. civ.

În

motivarea contestației în anulare, SC M.T. SRL Oradea a arătat, în esență,

următoarele:

Respingând

recursul, instanța de control juridic nu a cercetat, din greșeală, unele dintre

motivele de modificare sau de casare invocate de reclamantă.

Astfel,

instanța nu a examinat motivul de recurs privind încălcarea principiului

proporționalității, în condițiile în care nu au fost luate în considerare două

aspecte esențiale: că SC M.T. a livrat produse energetice exclusiv către SC E.C.

Oradea SA și că la data controlului fiscal cele două societăți și-au îndeplinit

formalitățile administrative de înregistrare - ceea ce echivalează cu

încălcarea de către instanța de fond a principiului proporționalității.

Din

perspectiva art. 192 alin. (5) C. fisc. și a art. 2 alin. (1) și art. 15 alin.

(1) din Directiva 2003/96/CE, rezultă atât reglementarea națională, cât și cea

comunitară introduc un sistem de supraveghere a produselor energetice scutite,

scopul fiind cel precizat în art. 14 alin. (1) din Directivă și anume, de a

asigura aplicarea corectă și clară a acestor scutiri și de a preveni frauda,

evaziunea sau abuzul.

Instanța

de recurs nu a observat faptul că organul de inspecție fiscală a ignorat

dispozițiile art. 192 alin. (5) C. fisc., prevedere legală din care rezultă

fără echivoc faptul că scutirea de la plata accizei încetează de a mai fi

aplicat numai dacă produsele scutite nu au fost utilizate în scopul prevăzut in

art. 201 alin. (1) C. fisc., or, în speță, nu s-a dovedit de către organul

fiscal că reclamanta ar fi livrat altceva decât produs energetic și că acesta

ar fi fost folosit în alte scopuri decât pentru producția combinată de energie

electrică și termică, prin urmare, și din această perspectivă se observă o

încălcare a principiului proporționalității.

Chiar

dacă s-ar fi luat în considerare mecanismul utilizat de organele fiscale

confirm căruia în cazul reclamantei s-ar aplica în mod indirect scutirea

(beneficiarul reclamantei ar fi cel îndrituit la scutire, SC M.T. SRL trebuind

să achite acciza la momentul recepției mărfii și abia apoi să solicite restituirea

acesteia), organul fiscal nu a dovedit nici o fraudă, evaziune sau abuz așa

încât să justifice sancțiunea total disproporționată față de situația reală

existentă în fapt, astfel că în acest fel s-a principiul proporționalității.

Raportat

la prevederile cuprinse în Directiva 2003/96/CE nu s-a ținut cont nici de

faptul că nu s-a pus în nici un moment posibilitatea fraudei, evaziunii sau

abuzului, iar prin soluția pronunțată instanța de fond a protejat o stare

aparentă în detrimentul celei reale, mai puțin favorabilă, constatată și

descrisă foarte clar în Raportul de inspecție fiscală.

În

ceea ce privește motivul de recurs privind interpretarea și aplicarea greșită a

dispozițiilor legii naționale (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), din

considerentele deciziei nr. 5299/2010 rezultă instanța a omis să analizeze

motivul „ Considerarea greșită că subscrisa aveam obligația de a se înregistra

ca operator cu produse accizabile. Normele Codului fiscal adaugă la lege”,

astfel că instanța nu a făcut nici o referire la cele invocate în recurs.

De

asemenea, instanța de recurs a omis din greșeală să analizeze incidența în

speță a principiului prevalenței economicului asupra juridicului în materie fiscală

[art. II alin. (1) C. fisc.]. Aceste motive de recurs sunt distincte și privesc

încălcare și aplicarea greșită a dispozițiilor legale invocate care, la rândul

lor, sunt distincte.

În

ceea ce privește motivul ce vizează greșita interpretare a normelor incidente

în cauză, în sensul că reclamanta avea obligația să se înregistreze ca operator

cu produse accizabile, în raport de evoluția legislativă a Codului fiscal și a

normei metodologice aplicabile în perioada supusă controlului organelor

fiscale, rezultă că obligația operatorilor economici, care efectuează achiziții

intracomunitare, a fost introdusă printr-o normă metodologică - legislație

secundară dată pentru executarea și aplicarea Codului fiscal - la data de 2

martie 2007, la pct. 23.2 alin. (18) și (19) ca urmare a completărilor și

modificărilor aduse prin H.G. nr. 213/2007 în vigoare la 2 martie 2007. Astfel,

luând în considerare chiar și această prevedere atât organul fiscal, cât și

instanța de judecată ar fi trebuit să observe că, cel puțin pentru perioada 1

ianuarie 2007- 2 martie 2007, reclamanta nu avea obligația de a se înregistra

ca și operator cu produse accizabile, și nici nu putea să îi fie opozabil

mecanismul de plată și restituire a accizei, prevăzut la pct. 23.2 alin. (18)

și (19) din Norme.

În

privința principiului prevalenței economicului asupra juridicului în materie

fiscală, instanța de recurs nu a făcut nici o referire la acest motiv.

Condițiile formale impuse de legiuitorul român în mecanismul de supraveghere a

scutirii de către stat, nu pot prevala condițiilor de fond îndeplinite de

reclamantă pentru a beneficia de scutire. Recunoașterea priorității acelor

condiții formale contravine principiului comunitar al prevalenței fondului

asupra formei.

În

ceea ce privește motivul de recurs privind incompatibilitatea normelor

naționale [art. 175 și art. 201 C. fisc. și ale art. 23.2 alin. (1) și ale pct.

5.1.1 din H.G. nr. 44/2004] cu prevederile Directivei 2003/96/CE, este de

observat că instanța de recurs a omis să îl examineze, menționând că recurenta

nu a arătat, în concret, în ce anume constau incompatibilitățile vădite

susținute.

Motivul

de recurs referitor la încălcarea principiului încrederii legitime a fost omis

a fi analizat, fiind un motiv distinct, care putea fi și trebuia analizat, din

perspectiva întregului probatoriu depus la dosarul cauzei.

De

asemenea, instanța de recurs nu a avut în vedere, la analizarea motivului de

recurs referitor la neprotejarea de către instanța de fond a bunei credințe a

societății reclamante în relația cu organele fiscale, că se impunea o apreciere

a acestuia în ansamblul probatoriului, iar nu să se mărginească la analiza

adresei nr. 270282 din 19 ianuarie 2007.

În

soluționarea recursului, societatea reclamantă nu a avut un proces echitabil,

în acest sens fiind încălcate prevederile art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, în condițiile în care, instanța a omis, din greșeală, să

analizeze unele din motivele formulate în calea de atac a recursului.

În

fine, se impune a se reține aplicarea principiului dreptului comunitar față de

dreptul național, principiu în virtutea căruia, în materie fiscală, conform

Curții de Justiție Europeană, statele membre trebuie să își exercite

prerogativele, care le sunt recunoscute, cu respectarea dreptului comunitar.

3.Soluția

instanței cu privire la contestația în anulare

La

data de 17 iunie 2011 pârâta Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni

Vamale a invocat excepția inadmisibilității contestației în anulare, cu

motivarea că SC. M.T. a invocat ca singur argument al contestației sale că nu a

avut parte de un proces echitabil, or, în raport de prevederile art. 318 teza II-a

C. proc. civ., pe care a fost întemeiată cererea adresată instanței,

contestația poate fi primită doar în cazul în care instanța de recurs a omis să

analizeze un motiv de modificare sau casare cu care a fost legal învestită,

iar, în speță, motivul amintit nu a fost invocat pe calea recursului.

Înalta

Curte va respinge excepția inadmisibilității contestației în anulare, în

considerarea faptului că SC M.T. SRL Oradea a motivat contestația în baza art.

318 teza a II C. proc. civ., indicând fiecare din motivele de recurs cu privire

la care consideră că instanța de control judiciar a omis să se pronunțe,

invocarea art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului fiind făcută în contextul

în care contestatoarea a precizat că prin omiterea instanței de recurs de a examinare

a fiecărui motiv de modificare sau casare a lipsit-o de dreptul la un proces echitabil.

Contestația

în anulare este nefondată.

Referitor

la motivul de recurs privind încălcarea principiului proporționalității, Înalta

Curte constată că acesta a fost examinat de către instanța de recurs, contrar

celor susținute de contestatoare în cererea formulată.

În

accepțiunea sa generală, principiul stipulează că legalitatea unei norme

oarecare este grevată de condiția ca ea să corespundă, din punctul de vedere al

mijloacelor pe care le presupune, cu obiectivul legitim urmărit și să nu

depășească măsurile strict necesare pentru atingerea acestuia. Instanța de

recurs a examinat respectarea acestui principiu, cu toate că, așa cum s-a

reținut în decizia contestată în prezenta cauză, SC M.T. SRL Oradea nu a făcut

nici o referire în fața instanțe de fond la nici una din regulile cu valoare de

principiu în dreptul comunitar, pe care le-a invocat pe calea recursului.

Apoi,

tocmai pentru a da efect prevederilor art. 304

1

C. proc. civ. și

prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție, instanța de recurs a făcut o

analiză a criticilor întemeiate pe principiile dreptului comunitar, invocate de

reclamantă în recurs, inclusiv a celor bazate pe critica conform căreia

principiul proporționalității nu ar fi fost respectat. Desigur, instanța de

control judiciar învestită cu soluționarea recursului, formulat împotriva

hotărârii instanței de fond, s-a raportat, în principal, la adresa nr. 270282

din 19 ianuarie 2007, întru-cât aceasta a fost invocată de către recurentă în

susținerea poziției sale, în litigiul de față.

Argumentele

dezvoltate de către reclamantă, referitoare la livrarea produselor energetice

către SC E.C. Oradea SA, precum și la îndeplinirea de către cele două societăți

amintite a condițiilor (formalităților) administrative de înregistrare privesc

chestiuni de fond și nu au legătură cu omisiunea examinării unui motiv de

recurs, astfel că nu vor fi examinate de către Înalta Curte.

De

asemenea, Înalta Curte, contrar celor susținute de contestatoare, constată că

instanța de recurs s-a pronunțat asupra obligației reclamantei de a se

înregistra ca și operator cu produse accizabile, analizând normele cuprinse în

legislația națională, examinând atât dispozițiile art. 175

2

alin.

(1) și (2) C. fisc., cât și ale pct. 23.2 din Normele aprobate prin H.G. nr.

44/2004 ( filele 12-13 din Decizia civilă nr. 5299 din 23 noiembrie 2010).

În

realitate, observă Înalta Curte nu este vorba de o omisiune în sensul art. 318 C.

proc. civ., de fapt, contestatoarea fiind nemulțumită de modul în care instanța

de recurs a procedat la analizarea normelor legale incidente în speță.

Prevederile

legale naționale mai sus citate, au fost examinate de către instanța de recurs

prin prisma compatibilității acestora cu prevederile Directivei 2003/96/CE a

Consiliului, din 27 octombrie 2003, instanța reținând că recurenta nu a indicat

concret în ce anume constau incompatibilitățile susținute. Concluzia instanței

de recurs, că normele naționale sunt compatibile cu prevederile directivei nu

se întemeiază numai pe afirmația că recurenta nu a indicat care sunt

incompatibilitățile între cele două categorii de norme, ci este consecința, de

asemenea, a comparării textelor naționale cu cel comunitar, așa cum rezultă din

conținutul hotărârii pronunțate de instanța de recurs (fila 12 din decizie).

Așadar, nici sub acest aspect nu se poate vorbi de o omisiune din partea

instanței de recurs.

La

fila 13 a Deciziei civile nr. 5299 din 23 noiembrie 2010 instanța de recurs a

examinat motivul de recurs bazat pe principiul prevalenței economicului asupra

juridicului, în materie fiscală. În această problemă, printre altele, instanța

de recurs a reținut că societatea reclamantă nu și-a îndeplinit obligația de a

se înregistra ca operator economic cu produse accizabile și că, de asemenea, în

perioada ianuarie 2007- decembrie 2008, nici SC E.C. Oradea SA nu deținea

autorizația de utilizator final, iar că cerințele legale considerate de

contestatoare ca fiind formalități ce nu pot prevala față de condițiile de

fond, au fost calificate ca „veritabile cerințe și condiții expres prevăzute de

lege pentru acordarea scutirii de la plata accizelor..”.

Motivul

de recurs ce se referă la încălcarea principiului încrederii legitime a fost

examinat de către instanța de recurs la filele 10-11 din decizia împotriva

căreia a fost formulată prezenta contestație în anulare.

Instanța

de recurs s-a referit, în principal, l-a adresa 270282 din 19 ianuarie 2007

emisă de Ministerul Finanțelor, atunci când a examinat sentința recurată prin

prisma respectării principiului încrederii legitime, în considerarea faptului

că însăși reclamanta și-a construit, în principal, apărarea pe respectivul

document, astfel că nu i se poate imputa instanței de judecată că nu a abordat

și în alt mod analiza respectării acestei reguli comunitare, cu atât mai mult

cu cât în fața instanței de fond nu s-au formulat nici un fel de apărări întemeiate

pe principii de drept comunitar.

Motivul

de recurs ce se referă la neprotejarea de către instanța de fond a bunei

credințe a reclamantei în relația cu organele fiscale a fost analizat de către

instanța de recurs împreună cu motivul de recurs referitor la nerespectarea

principiului încrederii legitime (fila 10-11 a deciziei civile nr. 5299 din 23 noiembrie 2010, în condițiile în care criticile formulate au vizat modalitatea în

care prima instanță a statuat asupra adresei nr. 270282 din 19 ianuarie 2007 emisă

de Ministerul Finanțelor Publice, astfel că nu se poate vorbi nici în această

privință de omisiunea instanței de recurs, în sensul art. 318 C. proc. civ.. Instanța

de judecată este îndrituită să procedeze atunci când consideră necesar să grupeze

motivele de recurs și să răspundă criticilor părții care a promovat recursul cu

argumente comune pentru motivele grupate în acest mod.

Cât

privește susținerea contestatoarei că nu a beneficiat de un proces echitabil,

protejat de art. 6 din CEDO, pe calea contestației în anulare speciale

întemeiată pe art. 318 C. proc. civ. - ipoteza omisiunii pronunțării instanței

de recurs asupra unuia sau unor motive de recurs, față de cele ce preced

rezultă cu puterea evidenței că această afirmație este nefondată, întrucât instanța

care a soluționat recursul a procedat la examinarea efectivă a problemelor esențiale

ce i-au fost supuse spre analiză.

În

ceea ce privește principiul priorității dreptului comunitar, instanța de recurs

l-a avut în vedere în condițiile în care a examinat normele legale naționale

incidente în speță prin prisma compatibilității acestora cu Directiva 2003/96/CE

a Consiliului, din 27 octombrie 2003.

Rezultă

așadar că instanța de recurs care a pronunțat decizia nr. 5299 din 23 noiembrie

2010 nu a omis să examineze nici unul din motivele de recurs la care a făcut

referire contestatoarea din prezenta cauză. În realitate, instanța de control

judiciar a răspuns punctual tuturor criticilor formulate de reclamantă

împotriva hotărârii instanței de fond, în contestația în anulare fiind

dezvoltate, de fapt, critici la adresa modului în care instanța de recurs a

soluționat cauza, critici care nu pot fi primite în această cale extraordinară

de atac deoarece ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce nu este admisibil.

În

fine, nu pot fi examinate în cadrul contestației în anulare nici argumente noi dezvoltate

în contestație pentru a susține motivele de recurs, în condițiile în care acestea

nu au fost prezentate în cadrul recursului, pe de o parte, iar pe de altă parte,

teza a II-a din art. 318 C. proc. civ. vizează ipoteza neexaminării motivelor de

recurs, iar nu a omisiunii analizării tuturor argumentelor ce sprijină fiecare motiv

invocat.

Față

de cele ce preced, Înalta Curte, văzând prevederile art. 318 - 320 C. proc.

civ., va respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de SC M.T. SRL

Oradea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității.

Respinge contestația în anulare

formulată de SC M.T. SRL Oradea împotriva Deciziei nr. 5299 din 23 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 iunie 2011.