ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3600/2011

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată pe calea contestației în anulare Prin Decizia nr. 5299 din 23 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de SC M.T. SRL Oradea împotriva sentinței civile nr. 62/CA/2010 din 10 februarie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC M.T. SRL, prin care s-a solicitat anularea deciziei nr. 387/2009 emisă de A.N.A.F. și, pe cale de consecință, anularea deciziei de impunere nr. 4/2009 și a raportului de inspecție fiscală nr. 2017/2009, a deciziei de măsuri asigurătorii nr. 2019 din 25 februarie 2009 și, drept urmare, constatarea că societatea este scutită de la plata accizelor pentru importul de cărbune.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că nu este fondată susținerea societății recurente potrivit căreia se impunea introducerea din oficiu în cauză a Autorității Naționale a Vămilor ca fiind singura autoritate ce are personalitate juridică, întrucât, în mod legal, au fost citate și au figurat ca părți pârâte autoritățile emitente ale actelor administrative contestate și indicate ca atare chiar de către recurentă în cererea de chemare în judecată, respectiv Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, în calitate de emitent al Deciziei nr. 387 din 27 octombrie 2009 și Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Bihor care a întocmit raportul de inspecție fiscală nr. 2017 din 25 februarie 2009, în baza căruia s-a emis decizia de impunere nr. 4/2009 de către aceeași autoritate.

Totodată, instanța de control judiciar a apreciat ca nefondat și motivul de casare invocat privind lipsa rolului activ al judecătorului fondului derivând din lipsa administrării unei probe cu expertiza fiscală, în condițiile în care nici recurenta-reclamantă nu a solicitat o astfel de probă și mai mult, din cuprinsul acțiunii de chemare în judecată, a rezultat că nu cuantumul, ca atare, stabilit de organele fiscale constituie primordial motiv de controversă, ci constatarea referitoare la datorarea respectivei sume, raportat la incidența pretinsei scutiri de la plata accizelor pentru importul de cărbune. În temeiul art. 304 1 C. proc. civ. și a art. 20 alin. (2) din Constituție, Înalta Curte a mai apreciat că, prin soluția adoptată de prima instanță, nu s-a adus atingere principiilor privind prioritatea dreptului comunitar și nici normelor comunitare expres invocate de recurentă.

Astfel, în ceea ce privește principiul încrederii legitime, recunoscut ca făcând parte din ordinea juridică comunitară, instanța de recurs a considerat că acesta vizează, în esență, echilibrul ce se impune a fi realizat între respectarea încrederii persoanelor supuse unei autorități administrative într-o reglementare care le este aplicată și exigențele nu mai puțin legitime ale unei reglementări, în special în domeniul economic. În contextul cauzei de față, Înalta Curte a reținut că se impune ca eventuala incidență a acestui principiu comunitar jurisprudențial să fie examinată împreună cu motivul de recurs, de sine stătător motivat, vizând neprotejarea de către instanța de fond a bunei credințe a societății recurente în relație cu organele fiscale, ceea ce constituie, după cum s-a susținut, o încălcare a prevederilor art. 12 C. proc.

fisc., în condițiile în care, factual, ambele critici vizează practic modalitatea în care prima instanță a statuat asupra adresei nr. 270282 din 19 ianuarie 2007 emisă de Ministerul Finanțelor Publice. Așadar, instanța de recurs a reținut faptul că sub semnătura unui director general al Direcției Generale Legislație Impozite Indirecte din cadrul Ministerului Finanțelor Publice i s-a comunicat recurentei cu referire la o solicitare a acesteia, că, „în situația în care cărbunele provine din afara teritoriului comunitar, operațiunea respectivă constituie import și în conformitate cu prevederile art. 166 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificări, nu reprezintă eliberare pentru consum, caz în care pentru acest produs nu se datorează accize în vamă”.

Cu toate acestea, Înalta Curte a apreciat, raportat la întreaga situație de fapt, la prevederile legale incidente, cunoscute de către reclamantă, precum și prin prisma principiilor comunitare enunțate, că pentru un operator economic diligent ce stăpânește domeniul de activitate în care își desfășoară operațiunile de achiziții de cărbune, adresa în discuție, al cărei conținut contravine practic normelor legale aplicabile, nu putea servi ca temei al nerespectării acestora. Înalta Curte a constatat că mijloacele folosite, pe de-o parte, de organele de control competente, prin actele întocmite, iar pe de alta, de către instanța care le-a menținut, corespunde obiectivului legitim urmărit, respectiv conformarea și respectarea prevederilor legale aplicabile, enunțate cu claritate, fără ambiguități.

Pe de altă parte, Înalta Curte a apreciat că nefondate sunt și susținerile recurentei vizând incompatibilitatea prevederilor art. 175 2 alin. (2) art. 201 alin. (1) lit. d) C. fisc. și ale prevederilor relevante din H.G. nr. 44/2004, cu prevederile Directivei 2003/96/CE a Consiliului din 27 octombrie 2003, de restructurare a cadrului comunitar pentru impozitarea electricității și a produselor energetice, pe de-o parte, în considerarea faptului că recurenta nu a indicat concret în ce anume constau „văditele” incompatibilități susținute, iar pe de alta, față de chiar prevederile din această directivă, parte din ele reproduse și în cuprinsul motivelor de recurs. În acord cu cele reținute și de instanța de fond, Înalta Curte a reținut că nici criticile aduse de recurentă în ceea ce privește aplicarea de către prima instanță a dispozițiilor legale naționale nu sunt de natură a atrage nelegalitatea actelor contestate.

Urmare a controlului efectuat în perioada 9 februarie 2009 – 25 februarie 2009 la sediul societății recurente, având ca obiectiv verificarea respectării prevederilor legale referitoare la operațiunile efectuate cu produse accizabile armonizate, s-a constatat că societatea, în perioada ianuarie 2007-decembrie 2008, s-a aprovizionat în condiții de achiziții intracomunitare din Ungaria, cu lignit – cărbune, încadrare NC 2701 și 2702, care potrivit art. 175 2 alin. (3) C. fisc., modificat este un produs energetic pentru care se datorează accize. S-a constatat, necontestat de altfel, că societatea reclamantă nu și-a îndeplinit obligația de a se înregistra ca operator economic cu produse accizabile, după cum nici SC E.C.

Oradea SA nu deținea, la acea dată, autorizația de utilizator final. Față de aceste constatări, instanța de recurs a considerat că, în mod corect, s-a apreciat de organele de control și de prima instanță că nu erau incidente în cauză prevederile art. 201 alin. (1) lit. d) C. fisc., în vigoare la perioada în litigiu, referitoare la scutirea de la plata accizelor produselor energetice ( „… cu condiția ca beneficiarul să dețină autorizație de utilizator final”), și cele cuprinse în H.G. nr. 44/2004 [art. 23 pct. 2 alin. (1)] vizând aprovizionarea de la un operator înregistrat. Criticile referitoare la reverificarea prin controlul finalizat cu încheierea raportului nr. 2017 din 25 februarie 2009 a unei perioade fiscale anterior controlate (raportul de inspecție fiscală nr. 59.717 din 15 aprilie 2008), au fost considerate de către instanța de recurs ca fiind nefondate.

Astfel, după cum rezultă din preambulul raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 15 aprilie 2008, perioada supusă inspecției fiscale la acea dată a fost ianuarie 2003- decembrie 2007 și a vizat verificarea modului de calcul, evidențiere și virare a obligațiilor față de bugetul consolidat al statului, respectiv a impozitului pe profit, TVA, a impozitului pe dividende, vărsăminte datorate de persoane juridice pentru persoane cu handicap, impozitul pe veniturile din salarii, diferitele contribuții de șomaj, pentru concedii și indemnizații, impozitul pe venitul nerezidenților și alte taxe.

Împrejurarea potrivit căreia se face o unică referire la solicitarea adresată de societate cu privire la plata accizelor, în cap. IV al acestui raport intitulat „alte constatări”, nu a echivalat, în opinia Înaltei Curți, cu o verificare propriu-zisă a impozitelor indirecte, astfel că recurenta nu poate susține că la data de 25 februarie 2009, când s-a realizat controlul finalizat cu întocmirea raportului de inspecție nr. 2017 din 25 februarie 2009, a operat o reverificare, aceasta cu atât mai mult cu cât, în chiar cuprinsul acestui din urmă raport, se precizează expres că societatea nu a mai fost verificată în domeniul accizelor, iar obiectul controlului a vizat exclusiv acest domeniu. 2. Motivele contestației în anulare Împotriva Deciziei nr. 5299 din 23 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare recurenta-reclamantă SC M.T.

SRL, în temeiul art. 318 teza a II-a C. proc. civ. În motivarea contestației în anulare, SC M.T. SRL Oradea a arătat, în esență, următoarele: Respingând recursul, instanța de control juridic nu a cercetat, din greșeală, unele dintre motivele de modificare sau de casare invocate de reclamantă. Astfel, instanța nu a examinat motivul de recurs privind încălcarea principiului proporționalității, în condițiile în care nu au fost luate în considerare două aspecte esențiale: că SC M.T. a livrat produse energetice exclusiv către SC E.C. Oradea SA și că la data controlului fiscal cele două societăți și-au îndeplinit formalitățile administrative de înregistrare - ceea ce echivalează cu încălcarea de către instanța de fond a principiului proporționalității.

Din perspectiva art. 192 alin. (5) C. fisc. și a art. 2 alin. (1) și art. 15 alin. (1) din Directiva 2003/96/CE, rezultă atât reglementarea națională, cât și cea comunitară introduc un sistem de supraveghere a produselor energetice scutite, scopul fiind cel precizat în art. 14 alin. (1) din Directivă și anume, de a asigura aplicarea corectă și clară a acestor scutiri și de a preveni frauda, evaziunea sau abuzul.

Instanța de recurs nu a observat faptul că organul de inspecție fiscală a ignorat dispozițiile art. 192 alin. (5) C. fisc., prevedere legală din care rezultă fără echivoc faptul că scutirea de la plata accizei încetează de a mai fi aplicat numai dacă produsele scutite nu au fost utilizate în scopul prevăzut in art. 201 alin. (1) C. fisc., or, în speță, nu s-a dovedit de către organul fiscal că reclamanta ar fi livrat altceva decât produs energetic și că acesta ar fi fost folosit în alte scopuri decât pentru producția combinată de energie electrică și termică, prin urmare, și din această perspectivă se observă o încălcare a principiului proporționalității. Chiar dacă s-ar fi luat în considerare mecanismul utilizat de organele fiscale confirm căruia în cazul reclamantei s-ar aplica în mod indirect scutirea (beneficiarul reclamantei ar fi cel îndrituit la scutire, SC M.T.

SRL trebuind să achite acciza la momentul recepției mărfii și abia apoi să solicite restituirea acesteia), organul fiscal nu a dovedit nici o fraudă, evaziune sau abuz așa încât să justifice sancțiunea total disproporționată față de situația reală existentă în fapt, astfel că în acest fel s-a principiul proporționalității. Raportat la prevederile cuprinse în Directiva 2003/96/CE nu s-a ținut cont nici de faptul că nu s-a pus în nici un moment posibilitatea fraudei, evaziunii sau abuzului, iar prin soluția pronunțată instanța de fond a protejat o stare aparentă în detrimentul celei reale, mai puțin favorabilă, constatată și descrisă foarte clar în Raportul de inspecție fiscală. În ceea ce privește motivul de recurs privind interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legii naționale (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.), din considerentele deciziei nr. 5299/2010 rezultă instanța a omis să analizeze motivul „ Considerarea greșită că subscrisa aveam obligația de a se înregistra ca operator cu produse accizabile. Normele Codului fiscal adaugă la lege”, astfel că instanța nu a făcut nici o referire la cele invocate în recurs. De asemenea, instanța de recurs a omis din greșeală să analizeze incidența în speță a principiului prevalenței economicului asupra juridicului în materie fiscală [art. II alin. (1) C. fisc.]. Aceste motive de recurs sunt distincte și privesc încălcare și aplicarea greșită a dispozițiilor legale invocate care, la rândul lor, sunt distincte.

În ceea ce privește motivul ce vizează greșita interpretare a normelor incidente în cauză, în sensul că reclamanta avea obligația să se înregistreze ca operator cu produse accizabile, în raport de evoluția legislativă a Codului fiscal și a normei metodologice aplicabile în perioada supusă controlului organelor fiscale, rezultă că obligația operatorilor economici, care efectuează achiziții intracomunitare, a fost introdusă printr-o normă metodologică - legislație secundară dată pentru executarea și aplicarea Codului fiscal - la data de 2 martie 2007, la pct. 23.2 alin. (18) și (19) ca urmare a completărilor și modificărilor aduse prin H.G.

nr. 213/2007 în vigoare la 2 martie 2007. Astfel, luând în considerare chiar și această prevedere atât organul fiscal, cât și instanța de judecată ar fi trebuit să observe că, cel puțin pentru perioada 1 ianuarie 2007- 2 martie 2007, reclamanta nu avea obligația de a se înregistra ca și operator cu produse accizabile, și nici nu putea să îi fie opozabil mecanismul de plată și restituire a accizei, prevăzut la pct. 23.2 alin. (18) și (19) din Norme. În privința principiului prevalenței economicului asupra juridicului în materie fiscală, instanța de recurs nu a făcut nici o referire la acest motiv. Condițiile formale impuse de legiuitorul român în mecanismul de supraveghere a scutirii de către stat, nu pot prevala condițiilor de fond îndeplinite de reclamantă pentru a beneficia de scutire.

Recunoașterea priorității acelor condiții formale contravine principiului comunitar al prevalenței fondului asupra formei. În ceea ce privește motivul de recurs privind incompatibilitatea normelor naționale [art. 175 și art. 201 C. fisc. și ale art. 23.2 alin. (1) și ale pct. 5.1.1 din H.G. nr. 44/2004] cu prevederile Directivei 2003/96/CE, este de observat că instanța de recurs a omis să îl examineze, menționând că recurenta nu a arătat, în concret, în ce anume constau incompatibilitățile vădite susținute. Motivul de recurs referitor la încălcarea principiului încrederii legitime a fost omis a fi analizat, fiind un motiv distinct, care putea fi și trebuia analizat, din perspectiva întregului probatoriu depus la dosarul cauzei.

De asemenea, instanța de recurs nu a avut în vedere, la analizarea motivului de recurs referitor la neprotejarea de către instanța de fond a bunei credințe a societății reclamante în relația cu organele fiscale, că se impunea o apreciere a acestuia în ansamblul probatoriului, iar nu să se mărginească la analiza adresei nr. 270282 din 19 ianuarie 2007. În soluționarea recursului, societatea reclamantă nu a avut un proces echitabil, în acest sens fiind încălcate prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care, instanța a omis, din greșeală, să analizeze unele din motivele formulate în calea de atac a recursului. În fine, se impune a se reține aplicarea principiului dreptului comunitar față de dreptul național, principiu în virtutea căruia, în materie fiscală, conform Curții de Justiție Europeană, statele membre trebuie să își exercite prerogativele, care le sunt recunoscute, cu respectarea dreptului comunitar.

3.Soluția instanței cu privire la contestația în anulare La data de 17 iunie 2011 pârâta Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale a invocat excepția inadmisibilității contestației în anulare, cu motivarea că SC. M.T. a invocat ca singur argument al contestației sale că nu a avut parte de un proces echitabil, or, în raport de prevederile art. 318 teza II-a C. proc. civ., pe care a fost întemeiată cererea adresată instanței, contestația poate fi primită doar în cazul în care instanța de recurs a omis să analizeze un motiv de modificare sau casare cu care a fost legal învestită, iar, în speță, motivul amintit nu a fost invocat pe calea recursului. Înalta Curte va respinge excepția inadmisibilității contestației în anulare, în considerarea faptului că SC M.T.

SRL Oradea a motivat contestația în baza art. 318 teza a II C. proc. civ., indicând fiecare din motivele de recurs cu privire la care consideră că instanța de control judiciar a omis să se pronunțe, invocarea art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului fiind făcută în contextul în care contestatoarea a precizat că prin omiterea instanței de recurs de a examinare a fiecărui motiv de modificare sau casare a lipsit-o de dreptul la un proces echitabil. Contestația în anulare este nefondată. Referitor la motivul de recurs privind încălcarea principiului proporționalității, Înalta Curte constată că acesta a fost examinat de către instanța de recurs, contrar celor susținute de contestatoare în cererea formulată.

În accepțiunea sa generală, principiul stipulează că legalitatea unei norme oarecare este grevată de condiția ca ea să corespundă, din punctul de vedere al mijloacelor pe care le presupune, cu obiectivul legitim urmărit și să nu depășească măsurile strict necesare pentru atingerea acestuia. Instanța de recurs a examinat respectarea acestui principiu, cu toate că, așa cum s-a reținut în decizia contestată în prezenta cauză, SC M.T. SRL Oradea nu a făcut nici o referire în fața instanțe de fond la nici una din regulile cu valoare de principiu în dreptul comunitar, pe care le-a invocat pe calea recursului. Apoi, tocmai pentru a da efect prevederilor art. 304 1 C. proc. civ. și prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție, instanța de recurs a făcut o analiză a criticilor întemeiate pe principiile dreptului comunitar, invocate de reclamantă în recurs, inclusiv a celor bazate pe critica conform căreia principiul proporționalității nu ar fi fost respectat.

Desigur, instanța de control judiciar învestită cu soluționarea recursului, formulat împotriva hotărârii instanței de fond, s-a raportat, în principal, la adresa nr. 270282 din 19 ianuarie 2007, întru-cât aceasta a fost invocată de către recurentă în susținerea poziției sale, în litigiul de față. Argumentele dezvoltate de către reclamantă, referitoare la livrarea produselor energetice către SC E.C. Oradea SA, precum și la îndeplinirea de către cele două societăți amintite a condițiilor (formalităților) administrative de înregistrare privesc chestiuni de fond și nu au legătură cu omisiunea examinării unui motiv de recurs, astfel că nu vor fi examinate de către Înalta Curte.

De asemenea, Înalta Curte, contrar celor susținute de contestatoare, constată că instanța de recurs s-a pronunțat asupra obligației reclamantei de a se înregistra ca și operator cu produse accizabile, analizând normele cuprinse în legislația națională, examinând atât dispozițiile art. 175 2 alin. (1) și (2) C. fisc., cât și ale pct. 23.2 din Normele aprobate prin H.G. nr. 44/2004 ( filele 12-13 din Decizia civilă nr. 5299 din 23 noiembrie 2010). În realitate, observă Înalta Curte nu este vorba de o omisiune în sensul art. 318 C. proc. civ., de fapt, contestatoarea fiind nemulțumită de modul în care instanța de recurs a procedat la analizarea normelor legale incidente în speță.

Prevederile legale naționale mai sus citate, au fost examinate de către instanța de recurs prin prisma compatibilității acestora cu prevederile Directivei 2003/96/CE a Consiliului, din 27 octombrie 2003, instanța reținând că recurenta nu a indicat concret în ce anume constau incompatibilitățile susținute. Concluzia instanței de recurs, că normele naționale sunt compatibile cu prevederile directivei nu se întemeiază numai pe afirmația că recurenta nu a indicat care sunt incompatibilitățile între cele două categorii de norme, ci este consecința, de asemenea, a comparării textelor naționale cu cel comunitar, așa cum rezultă din conținutul hotărârii pronunțate de instanța de recurs (fila 12 din decizie).

Așadar, nici sub acest aspect nu se poate vorbi de o omisiune din partea instanței de recurs. La fila 13 a Deciziei civile nr. 5299 din 23 noiembrie 2010 instanța de recurs a examinat motivul de recurs bazat pe principiul prevalenței economicului asupra juridicului, în materie fiscală. În această problemă, printre altele, instanța de recurs a reținut că societatea reclamantă nu și-a îndeplinit obligația de a se înregistra ca operator economic cu produse accizabile și că, de asemenea, în perioada ianuarie 2007- decembrie 2008, nici SC E.C. Oradea SA nu deținea autorizația de utilizator final, iar că cerințele legale considerate de contestatoare ca fiind formalități ce nu pot prevala față de condițiile de fond, au fost calificate ca „veritabile cerințe și condiții expres prevăzute de lege pentru acordarea scutirii de la plata accizelor..”.

Motivul de recurs ce se referă la încălcarea principiului încrederii legitime a fost examinat de către instanța de recurs la filele 10-11 din decizia împotriva căreia a fost formulată prezenta contestație în anulare. Instanța de recurs s-a referit, în principal, l-a adresa 270282 din 19 ianuarie 2007 emisă de Ministerul Finanțelor, atunci când a examinat sentința recurată prin prisma respectării principiului încrederii legitime, în considerarea faptului că însăși reclamanta și-a construit, în principal, apărarea pe respectivul document, astfel că nu i se poate imputa instanței de judecată că nu a abordat și în alt mod analiza respectării acestei reguli comunitare, cu atât mai mult cu cât în fața instanței de fond nu s-au formulat nici un fel de apărări întemeiate pe principii de drept comunitar.

Motivul de recurs ce se referă la neprotejarea de către instanța de fond a bunei credințe a reclamantei în relația cu organele fiscale a fost analizat de către instanța de recurs împreună cu motivul de recurs referitor la nerespectarea principiului încrederii legitime (fila 10-11 a deciziei civile nr. 5299 din 23 noiembrie 2010, în condițiile în care criticile formulate au vizat modalitatea în care prima instanță a statuat asupra adresei nr. 270282 din 19 ianuarie 2007 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, astfel că nu se poate vorbi nici în această privință de omisiunea instanței de recurs, în sensul art. 318 C. proc. civ.. Instanța de judecată este îndrituită să procedeze atunci când consideră necesar să grupeze motivele de recurs și să răspundă criticilor părții care a promovat recursul cu argumente comune pentru motivele grupate în acest mod.

Cât privește susținerea contestatoarei că nu a beneficiat de un proces echitabil, protejat de art. 6 din CEDO, pe calea contestației în anulare speciale întemeiată pe art. 318 C. proc. civ. - ipoteza omisiunii pronunțării instanței de recurs asupra unuia sau unor motive de recurs, față de cele ce preced rezultă cu puterea evidenței că această afirmație este nefondată, întrucât instanța care a soluționat recursul a procedat la examinarea efectivă a problemelor esențiale ce i-au fost supuse spre analiză.

În ceea ce privește principiul priorității dreptului comunitar, instanța de recurs l-a avut în vedere în condițiile în care a examinat normele legale naționale incidente în speță prin prisma compatibilității acestora cu Directiva 2003/96/CE a Consiliului, din 27 octombrie 2003. Rezultă așadar că instanța de recurs care a pronunțat decizia nr. 5299 din 23 noiembrie 2010 nu a omis să examineze nici unul din motivele de recurs la care a făcut referire contestatoarea din prezenta cauză. În realitate, instanța de control judiciar a răspuns punctual tuturor criticilor formulate de reclamantă împotriva hotărârii instanței de fond, în contestația în anulare fiind dezvoltate, de fapt, critici la adresa modului în care instanța de recurs a soluționat cauza, critici care nu pot fi primite în această cale extraordinară de atac deoarece ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce nu este admisibil.

În fine, nu pot fi examinate în cadrul contestației în anulare nici argumente noi dezvoltate în contestație pentru a susține motivele de recurs, în condițiile în care acestea nu au fost prezentate în cadrul recursului, pe de o parte, iar pe de altă parte, teza a II-a din art. 318 C. proc. civ. vizează ipoteza neexaminării motivelor de recurs, iar nu a omisiunii analizării tuturor argumentelor ce sprijină fiecare motiv invocat. Față de cele ce preced, Înalta Curte, văzând prevederile art. 318 - 320 C. proc. civ., va respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de SC M.T. SRL Oradea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția inadmisibilității. Respinge contestația în anulare formulată de SC M.T. SRL Oradea împotriva Deciziei nr. 5299 din 23 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2011.