ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4955/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4955/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr.

39/2012/CA – PI din 10 februarie 2012, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de revizuire

formulată de revizuenta SC M.T. SRL, în contradictoriu cu intimații M.F.P. – A.N.A.F.

– D.G.S.C. și D.R.A.O.V. Cluj – D.J.A.O.V. Bihor, reținând următoarele:

Cererea

de revizuire formulată de SC M.T. SRL.

Prin cererea

înregistrată, la data de 1 aprilie 2011, pe rolul Curții de Apel Oradea, SC M.T.

S.R.L., societate în insolvență prin administrator special G.R., a solicitat

revizuirea Sentinței nr. 62/CA/2010 pronunțată de Curtea de Apel Oradea și, pe

cale de consecință, schimbarea în tot a sentinței atacate și, în rejudecarea

cauzei, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată prin care s-a

solicitat anularea Deciziei nr. 387/2009 emisă de A.N.A.F., anularea Deciziei

de impunere nr. 4/2009 și a Raportului de inspecție fiscala nr. 2017/2009,

precum și a actelor subsecvente.

Cererea

de revizuire a fost formulată în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În

motivarea cererii, revizuenta susține că soluția pronunțată de instanța de fond

contravine următoarelor principii fundamentale ale dreptului comunitar:

principiul prevalentei stării de fapt reale, principiul încrederii legitime,

principiul prevalentei fondului asupra formei, principiul proporționalității și

principiul securității juridice.

Se artă

că, în materie fiscală, de la data aderării României la U.E. (1 ianuarie 2007)

a devenit aplicabil principiul priorității dreptului comunitar față de dreptul

național, consacrat de Curtea de Justiție, în care s-a reținut că dreptul

comunitar este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare

chiar și în fața unor legi naționale adoptate ulterior și chiar față de

Constituția unui stat membru. Curtea de Justiție a reținut că nici măcar

autoritatea de lucru judecat din dreptul național nu poate fi invocată

împotriva dreptului comunitar, iar, în materie fiscală, a atras constant

atenția că statele membre trebuie să-și exercite prerogativele care le sunt

recunoscute cu respectarea dreptului comunitar.

Revizuenta

a invocat și jurisprudența Curții de Justiție, prin care s-a statuat că

„judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale,

dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea

efectului deplin al acestor norme, împotriva oricărei dispoziții contrare a

legislației naționale, chiar ulterioară, lăsând acestea neaplicate prin propria

putere de decizie fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a

acesteia pe cale legislativă sau pe calea vreunei proceduri constituționale”.

Revizuenta

învederează încălcarea principiului prevalenței stării de fapt reale, ca urmare

a respingerii cererii sale de anulare a actelor administrativ-fiscale

contestate, în condițiile în care, conform dreptului comunitar, organul fiscal

avea obligația de a da eficiență stării de fapt reale, respectiv faptului că

operațiunea efectuată de societate, constând în livrarea de cărbune către SC E.O.

SA, este o operațiune scutită de acciză, conform art. 201 alin. (1) lit. d) din

Legea nr. 571/200. Or, instanța de fond și-a însușit punctul de vedere al

organului fiscal cu privire la o stare de fapt nereală în detrimentul

stabilirii și prevalentei unei stări de fapt reale. În fapt și în drept, nu s-a

ținut seama că nu s-a produs nici un prejudiciu/abuz, fraudă față de bugetul

general consolidat al statului.

În ceea

ce privește principiul prevalenței fondului asupra formei, revizuenta invocă jurisprudența

Curții de Justiție, în care s-a reținut că „art. 28 lit. a) primul paragraf din

Directiva a șasea trebuie interpretat în sensul că nu permite ca administrația

fiscală a unui stat membru să refuze scutirea de taxa pe valoarea adăugată a

unei livrări intracomunitare care a avut loc în mod efectiv, numai pentru

motivul că proba unei astfel de livrări nu a fost făcută în timp util”. Se

arată că, practic, instanța europeană a statuat că, din moment ce este

incontestabil că s-a efectuat o livrare intracomunitară, scutirea de T.V.A. se

impune a fi acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă

anumite cerințe de formă au fost omise de persoanele impozabile. În speță, se

susține că, deși reclamanta a îndeplinit condițiile cumulative expres prevăzute

de C. fisc. în vigoare în perioada supusă controlului, pentru a beneficia de

scutirea de la plata accizei, potrivit ar.201 alin. (1) lit. d), respectiv a

livrat cărbune - produs energetic în exclusivitate pentru un beneficiar

producător de energie combinată electrică și termică, cărbunele fiind utilizat

exclusiv pentru producerea unei astfel de energii combinate, prin actele

fiscale contestate în sarcina sa a fost stabilită obligația plății accizelor

aferente cantității de cărbune livrate.

Reiterează

revizuienta faptul că acordarea scutirii nu era și nu este condiționată conform

C. fisc. de îndeplinirea vreunei formalități de către operatorul economic care

achiziționează și livrează marfa sau de către beneficiarul mărfii - cărbune

energetic, ci de îndeplinirea a două condiții cumulative privitoare la natura

produsului - cărbune și destinația finală a acestuia (scopul utilizării) -

utilizat exclusiv în producția combinată de energie electrică și termică. Or,

aceste două condiții au fost îndeplinite. Astfel, se susține că, în cauză,

condițiile formale impuse de legiuitorul român în mecanismul de supraveghere a

scutirii de către stat, reprezentate de înregistrarea ca operator economic

autorizat a SC M.T. SRL și de deținerea de către beneficiar a unei autorizații

de utilizator final, condiții impuse de norma metodologică dată în aplicarea C.

fisc., nu pot prevala condițiilor de fond menționate. În consecință,

recunoașterea priorității acestor condiții formale de către instanța de fond și

organul fiscal contravine principiului comunitar privind prevalența fondului

asupra formei.

Cu

referire la principiul încrederii legitime, revizuenta a invocat jurisprudența

Curții de Justiție, prin care instanța încearcă să stabilească un just

echilibru între respectarea încrederii legitime a persoanelor într-o

reglementare care le este aplicabilă și exigențele nu mai puțin legitime ale

flexibilității reglementării, în special în domeniul economic, precum și

jurisprudența, prin care s-a statuat că acest principiu poate fi invocat de

orice persoană, atâta timp cât legislația comunitară sau conduita organelor

administrative, i-au creat acesteia „speranțe fondate”.

În

speță, revizuenta susține că „speranțele fondate” au fost create de un întreg

complex de factori, pe care instanța de fond a omis să le analizeze sau,

analizându-le parțial, nu a făcut o aplicare corectă a principiului comunitar

privind încrederea legitimă.

Astfel,

se susține că instanța de fond în mod neîntemeiat nu a ținut seama de Adresa nr.

270582 din 19 ianuarie 2007 emisă de M.F.P., de Raportul de inspecție fiscală nr.

59717 din 15 aprilie 2008 și de Adresa nr. 260268 din 19 ianuarie 2007 emisă de

Ministerul Finanțelor – D.G.I.I., care confirmau punctul de vedere al organului

fiscal în sensul că, la momentul respectiv, societatea era scutită de plata

accizelor pentru achiziția intracomunitară de cărbune și livrarea sa, iar

produsul în cauză este scutit de la plata accizelor atunci când este livrat

agenților economici care îl utilizează într-unul din scopurile prevăzute de art.

201 alin. (1) lit. d) din C. fisc., care nu au fost modificate în perioada

supusă controlului 1 ianuarie 2007 – 31 decembrie 2008. În același sens, sunt

invocate și prevederile art. 14 alin. (1) lit. a) teza a I- a și ale art. 15 alin.

(1) lit. c) din Directiva 2003/96/ CE privind restructurarea cadrului comunitar

de impozitare a produselor energetice și a electricității.

Cu

referire la principiul proporționalității, revizuenta susține că instanța nu a

analizat incidența acestui principiu invocat de societate în contestația

administrativă formulată cu privire la Decizia nr. 4 din 25 februarie 2009 și

la Raportul de inspecție fiscală, contestație respinsă prin Decizia nr. 387/2010

emisă de Direcția de specialitate din cadrul A.N.A.F.

În cauză,

se arată că organele de inspecție fiscală nu au constatat nicio fraudă,

evaziune sau abuz care să conducă la prejudicierea în vreun fel a bugetului

consolidat al statului, iar organul de inspecție vamală a confirmat

îndeplinirea celor două condiții cumulative prevăzute expres și imperativ de C.

fisc. pentru a opera scutirea de la plata accizei pentru produsul livrat și

operațiunea efectuată cu acest produs - art. 201 alin. (1) lit. d) din C. fisc.

în vigoare în perioada supusă controlului. În același sens, se afirmă că

instanța de fond și-a însușit aplicarea și interpretarea greșită de către

organul fiscal a mecanismului de supraveghere a scutirii reglementat de normele

metodologice nu pot adăuga la condițiile imperative și exprese reglementate de

C. fisc.

În ceea

ce privește principiul securității juridice, se afirmă că instanța de fond nu a

aplicat acest principiu raportat la evoluția legislativă a C. fisc. și a

normelor sale metodologice, precum și la poziția administrației fiscale față de

societate de la aderare până în prezent, poziție care deși inițial a fost în

sensul scutirii de la plata accizei (Adresa nr. 270282 din 19 ianuarie 2007,

necontestată sau declarată nelegală până în prezent, declarația vamală din 24

ianuarie 2007, care confirma scutirea pentru stocul de cărbune din 31 decembrie

2006, raportul de inspecție fiscală din 2008), ulterior a fost schimbată în

sensul că societatea datorează accize pentru cărbunele livrat, doar pentru

motivul că nu au fost îndeplinite condiții formale de deținere a unor

autorizații.

Aceasta

poziție duală a administrației fiscale prin organele sale, dublată de o

legislație incoerentă, nu a făcut decât să pună în pericol raportul juridic

fiscal în care SC M.T. SRL a fost parte, cu consecința încălcării principiului

comunitar al garantării securității juridice.

În

susținerea motivului de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C.

proc. civ., revizuenta a invocat drept înscrisuri probatorii noi: Autorizația

de utilizator final din 13 martie 2007, Autorizația de utilizator final din 31

ianuarie 2008, Declarația vamală din 24 ianuarie 2007 privind cărbunele

importat la 31 decembrie 2006 din Ungaria, Sentința nr. 279/F/2011 pronunțată

de Tribunalul Bihor - Oradea, secția comercială și contencios administrativ, în

Dosarul nr. 1859/111/2010, prin care a fost confirmat planul de reorganizare a

activității societății, însoțită de planul de reorganizare și de toate

documentele care au stat la baza emiterii acestuia. Revizuenta precizează că

aceste înscrisuri au existat la data când a fost pronunțată sentința a cărei

revizuire se solicită, însă nu au putut fi prezentate instanței din cauza unor

împrejurări mai presus de voința părții, deoarece, pe de o parte, vizau

autorizarea ca utilizator final a SC E.O. SA, care nu a fost parte în dosarul

respectiv, iar, pe de altă parte, au fost întocmite, aprobate și prezentate de

administratorul numit în procedura de insolvență deschisă față de SC M.T. SRL.

Totodată,

revizuenta menționează că, în Planul de reorganizare, se precizează că, din

creanța D.G.F.P. Bihor în cuantum de 5.868.764 lei, suma de 2.964.167 lei va fi

achitată eșalonat până în decembrie 2012, iar suma de 2.904.597 lei (cea care

constituie totalul accizelor - debit principal - stabilite de organul fiscal prin

Decizia nr. 4 din 25 februarie 2009 și raportul de inspecție fiscală aferent)

se compensează de drept.

Considerentele

care au fundamentat soluția pronunțată de instanță sunt următoarele:

În

raport cu dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, promovarea

unei căi extraordinare de atac prin care se urmărește repunerea în discuție a

unei soluții definitive presupune întemeierea acesteia pe împrejurări noi de

fapt sau de drept, care nu au făcut obiect de analiza al instanțelor învestite

cu soluționarea litigiului într-un prim ciclu procesual.

Revizuenta

a invocat în fața instanței de recurs încălcarea de către instanța de fond care

a pronunțat Sentința nr. 62/CA/2010 a Curții de Apel Oradea, a principiilor de

drept comunitar reiterate în cuprinsul cererii de revizuire.

Prin

Decizia nr. 5299/2010, Înalta Curte de Casație si Justiție, a verificat

legalitatea Sentinței nr. 62/CA/2010 a Curții de Apel Oradea, prin prisma

încălcării principiilor prevalenței stării de fapt reale, al încrederii

legitime, al prevalentei fondului asupra formei, al proporționalității și al

securității juridice, concluzionând că prin soluția instanței de fond nu s-a

produs nici o încălcare a principiilor de drept comunitar invocate de

revizuentă.

În

concret, instanța de recurs a reținut, cu privire la pretinsa încălcare

principiul încrederii legitime, recunoscut ca făcând parte din ordinea juridică

comunitară, că acesta vizează, în esență, echilibrul ce se impune a fi realizat

între respectarea încrederii persoanelor supuse unei autorități administrative

într-o reglementare care le este aplicată și exigențele nu mai puțin legitime

ale unei reglementări, în special în domeniul economic.

În

contextul cauzei, Înalta Curte a apreciat că se impune ca eventuala incidență a

acestui principiu comunitar jurisprudențial să fie examinată împreună cu

motivul de recurs, de sine stătător motivat, vizând neprotejarea de către

instanța de fond a bunei-credințe a societății recurente în relație cu organele

fiscale, ambele critici vizând practic modalitatea în care prima instanță a

statuat asupra Adresei nr. 270282 din 19 ianuarie 2007 emisă de M.F.P.

Instanța

de recurs a reținut faptul că, sub semnătura unui director general al D.G.L.I.I.

din cadrul M.F.P., i s-a comunicat recurentei cu referire la o solicitare a

acesteia, că, „în situația in care cărbunele provine din afara teritoriului

comunitar, operațiunea respectivă constituie import și în conformitate cu

prevederile art. 166 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.,

cu modificări, nu reprezintă eliberare pentru consum, caz în care pentru acest

produs nu se datorează accize în vamă".

Cu toate

acestea, Înalta Curte a apreciat, raportat la întreaga situație de fapt, la

prevederile legale incidente, cunoscute de către reclamantă, precum și prin

prisma principiilor comunitare enunțate, că pentru un operator economic

diligent ce stăpânește domeniul de activitate în care își desfășoară

operațiunile de achiziții de cărbune, adresa în discuție, al cărei conținut

contravine practic normelor legale aplicabile, nu putea servi ca temei al

nerespectării acestora.

Argumentele

anterioare resping, în opinia instanței de recurs, ipoteza unei atingeri aduse

principiului proporționalității, măsurile adoptate de stat la situația de fapt

concretă fiind în concordanță cu scopul legitim urmărit, si anume acela al

respectării legii de către toți contribuabilii.

Astfel,

Înalta Curte a constatat că mijloacele folosite, pe de-o parte, de organele de

control competente, prin actele întocmite, iar, pe de altă parte, de către

instanța care le-a menținut, corespund obiectivului legitim urmărit, respectiv

conformarea și respectarea prevederilor legale aplicabile, enunțate cu

claritate, fără ambiguități.

Înalta

Curte a apreciat că sunt nefondate și susținerile recurentei vizând

incompatibilitatea prevederilor art. 175

2

alin. (2), art. 201 alin.

(1) lit. d) din C. fisc. și ale prevederilor relevante din H.G. nr. 44/2004, cu

prevederile Directivei 2003/96/ CE a Consiliului din 27 octombrie 2003, de

restructurare a cadrului comunitar pentru impozitarea electricității și a

produselor energetice, pe de-o parte, în considerarea faptului că recurenta nu

a indicat concret în ce anume constau „văditele" incompatibilități

susținute, iar pe de alta, față de chiar prevederile din această directivă,

parte din ele reproduse și în cuprinsul motivelor de recurs.

Criticile

referitoare la reverificarea, prin controlul finalizat cu Încheierea raportului

nr. 2017 din 25 februarie 2009 a unei perioade fiscale anterior controlate

(raportul de Inspecție fiscală nr. 59717 din 15 aprilie 2008), au fost

considerate de către instanța de recurs ca fiind nefondate.

După cum

rezultă din preambulul raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 15

aprilie 2008, perioada supusă inspecției fiscale la acea dată a fost ianuarie

2003 - decembrie 2007 și a vizat verificarea modului de calcul, evidențiere și

virare a obligațiilor față de bugetul consolidat al statului, respectiv a

impozitului pe profit, T.V.A., a impozitului pe dividende, vărsăminte datorate

de persoane juridice pentru persoane cu handicap, impozitul pe veniturile din

salarii, diferitele contribuții de șomaj, pentru concedii și indemnizații,

impozitul pe venitul nerezidenților și alte taxe.

Împrejurarea

potrivit căreia se face o unică referire la solicitarea adresată de societate

cu privire la plata accizelor, în cap.IV al acestui raport intitulat „alte

constatări", nu a echivalat, în opinia înaltei Curți, cu o verificare

propriu-zisă a impozitelor indirecte, astfel că recurenta nu poate susține că

la data de 25 februarie 2009, când s-a realizat controlul finalizat cu

întocmirea Raportului de inspecție nr. 2017 din 25 februarie 2009, a operat o

reverificare, aceasta cu atât mai mult cu cât, în chiar cuprinsul acestui din

urmă raport, se precizează expres că societatea nu a mai fost verificată în

domeniul accizelor, iar obiectul controlului a vizat exclusiv acest domeniu.

În

legătură cu respectarea principiilor prevalenței stării de fapt reale și a

fondului asupra formei, Înalta Curte a apreciat că ceea ce recurenta consideră

a fi simple formalități, respectiv obligația recurentei de a se înregistra ca

operator economic cu produse accizabile și obligația SC E. SA de a deține

autorizație de utilizator final, în realitate constituiau veritabile cerințe si

condiții expres prevăzute de lege pentru acordarea scutirii de la plata

accizelor, în lipsa lor textul legal care prevedea scutirea neputând fi

aplicat.

Față de

considerentele deciziei pronunțate în recurs, instanța a apreciat că o noua

analiză a modului în care soluția primei instanțe corespunde principiilor

prevalenței stării de fapt reale, al încrederii legitime, al prevalentei

fondului asupra formei, al proporționalității și al securității juridice

consacrate în jurisprudența C.J.U.E. ar aduce atingere puterii de lucru judecat

de care se bucură cele statuate în considerentele Deciziei nr. 5299/2010 a

Înaltei Curți de Casație si Justiție, considerente care explicitând

dispozitivul deciziei se bucură alături de acesta de putere de lucru judecat.

De

altfel, instanța a avut în vedere și faptul că, în acest sens s-a pronunțat și

Înalta Curte de Casație si Justiție, prin Decizia nr. 3604/2011 prin care a

fost soluționată cererea de revizuire a Deciziei nr. 5299/2010 întemeiată de SC

M.T. SRL pe aceleași încălcări ale dreptului comunitar, în considerentele

deciziei reținându-se că exercitarea revizuirii în temeiul art. 21 alin. (2)

din Legea nr. 554/2004 se poate face numai când partea a invocat prioritatea

dreptului comunitar în fond sau în recurs iar instanța a refuzat sau a omis să

ia în considerare acest aspect, mărginindu-se numai la analiza legislației

interne.

În

speță, însă, instanța de recurs a analizat incidența tuturor principiilor

dreptului comunitar invocate de revizuentă și cu prilejul soluționării

recursului: al eficienței stării de fapt reale, al prevalentei fondului asupra

formei, al încrederii legitime și al securității, nemaifiind posibilă reluarea

judecății, cu privire la aceste aspecte care au fost cercetate judicios și în

amănunt de instanța de recurs.

În ceea

ce privește, motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C.

proc. civ., instanța a reținut că revizuenta nu a făcut dovada imposibilității

prezentării înscrisurilor „noi” pe care își întemeiază cererea de revizuire ca

urmare a reținerii lor de către partea potrivnică sau ca urmare a unor

împrejurări mai presus de voința sa. Dimpotrivă, instanța a apreciat că

revizuenta, cu minime diligențe, ar fi putut intra în posesia celor două

autorizații de utilizator final, a declarațiilor vamale și a înscrisurilor în

legătură cu procedura de reorganizare judiciară a societății de care se

prevalează în cererea de revizuire, pentru a uza de acestea în fața instanței

de fond care a soluționat acțiunea în anulare îndreptată împotriva actelor

fiscale contestate.

Împotriva

Sentinței civile nr. 39/2012/CA/PI din data de 10 februarie 2012

pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal

revizuenta SC M.T. SRL, prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de

atac și, după caz, casarea cu trimitere spre rejudecare sau modificarea

sentinței atacate în sensul admiterii cererii de revizuire așa cum a

fost formulată.

Recurenta a

învederat, prin motivele cererii de recurs, că sentința atacată este

netemeinică și nelegală, întrucât cererea de revizuire întemeiată pe

dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ și pe prevederile art. 148 alin. (2) și art. 20 alin. (2)

din Constituția României a privit numai soluția instanței de

fond și a avut ca obiect numai Sentința nr. 62/ CA din 10 februarie

2010 a Curții de Apel Oradea, și nu soluția instanței de

recurs.

A susținut

recurenta că chiar dacă unele argumente din motivele de recurs invocate în

calea de atac declarată împotriva Sentinței nr. 62/ CA din 10 februarie

2010 a Curții de Apel Oradea, se întrepătrund cu motivele cererii de

revizuire a aceleiași sentințe o atare situație nu poate conduce

la invocarea puterii lucrului judecat, instanța de revizuire fiind datoare

a face o analiză proprie pe fondul cererii de revizuire și nu doar a

reitera prin preluare motivele instanței de recurs.

Prin urmare,

recurenta a apreciat că instanța de revizuire a pronunțat o hotărâre care

nu cuprinde motivele pe care se sprijină și care cuprinde motive străine

de natura cauzei, situație care se circumscrie motivului de recurs

prevăzut de art. 304 punctul 7 C. proc. civ.

Recurenta a mai

relevat că prin cererea de revizuire a invocat încălcarea de către

instanța de fond a principiilor care se circumscriu priorității

dreptului comunitar, instanță de fond care nu a făcut nicio referire la

acestea deși aceste principii au fost invocate în contestația

administrativă soluționată prin Decizia nr. 387/2009 a A.N.A.F. – D.G.S.C.

Referitor la modul de

soluționare a cererii de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct.

5 C. proc. civ., revizuenta a arătat că în mod greșit prima instanță

a apreciat că revizuenta cu minime diligențe ar fi putut intra în posesia

celor două autorizații de utilizator final emise pentru beneficiarul

reclamantei SC E.O. SA, în condițiile în care aceste documente au fost

reținute de partea potrivnică (organul emitent) care, de altfel, avea

obligația să le prezinte în instanță din moment ce a aplicat

recurentei nouă sancțiuni pentru nerespectarea legii de către beneficiar,

cu privire la aceste autorizații. Mai mult, recurenta a precizat că acest

autorizații au fost solicitate de la beneficiar însă acesta a invocat

secretul activității sale (din nou aceste documente nu au putut fi

prezentate din motive imputabile beneficiarului și nu revizuentei), fiind

totuși puse la dispoziție, urmare insistențelor, numai la data

de 30 martie 2011.

Revizuenta a invocat

și dispozițiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare, și a apreciat că

instanța de fond, dacă nu era lămurită pe deplin cu privire la

situația de fapt și la mecanismul accizei aplicabil în cauză, putea

și avea obligația să ceară autorității emitente documentele care

au stat la baza emiterii actelor fiscale contestate, inclusiv

autorizațiile de utilizator final pentru beneficiarul revizuentei, precum

și lămuriri suplimentare.

În raport de cele mai

sus arătate, recurenta SC M.T. SRL a considerat că instanța de revizuire a

pronunțat sentința atacată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii, în speță a dispozițiilor Legii nr. 554/2004, a art.

148 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României, precum

și a prevederilor art. 322 pct. 5 și art. 326 - 327 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză intimata D.R.A.O.V. Cluj, în nume propriu și în

reprezentarea A.N.V., a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu

consecința menținerii ca legală și temeinică a hotărârii

atacate.

Recursul declarat de

SC M.T. SRL împotriva Sentinței civile nr. 39/2012/CA/PI din data de 10

februarie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, este nefondat și va fi respins,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Se reține, în

primul rând, cu privire la primul motiv invocat de revizuenta SC M.T. SRL,

anume motivul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

a contenciosului administrativ, cu modificările și completările

ulterioare, constând în ”pronunțarea hotărârilor rămase definitive și

irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar,

reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din

Constituția României”, că astfel cum instanța supremă a statuat în

jurisprudența sa (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2441 din data de 7 mai

2009, Decizia nr. 3604 din data de 21 iunie 2011), cererea de revizuire

formulată în baza textului legal mai sus menționat – ca mijloc procedural

de verificare a modului în care instanța națională respectă

principiul priorității dreptului comunitar – este admisibilă numai dacă

prioritatea dreptului comunitar a fost invocată în fond sau în recurs iar

instanța nu a luat în considerare acest aspect și a soluționat

litigiul numai prin raportare la legislația internă.

Or, în cauză, cum

corect a constatat instanța de fond, revizuenta a invocat în fața

instanței de recurs neaplicarea de către instanța de judecată care a

pronunțat Sentința civilă nr. 62/CA/2010 a normelor comunitare

pretins incidente în litigiu și încălcarea de către aceeași

instanță a principiului efectului direct al aplicării dreptului comunitar

(încălcarea principiului încrederii legitime, încălcarea principiului

proporționalității, incompatibilitatea prevederilor art. 175

2

alin. (2), art. 201 alin. (1) lit. d) din C. fisc. și ale prevederilor art.

23 pct. 2 alin. (10), ale pct. 5.1.1 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 cu prevederile

Directivei 2003/96/ CE a Consiliului din 27 octombrie 2003), iar Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, prin Decizia nr. 5299 din data de 29 noiembrie 2010, a respins

recursul declarat de SC M.T. SRL împotriva Sentinței civile nr. 62/CA/2010

din data de 10 februarie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, apreciindu - se

că prin soluția recurată nu s-a adus atingere principiilor mai sus

menționate și nici normelor comunitare expres invocate de către

recurentă.

Susținerile

recurentei în sensul că cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art.

21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și pe

prevederile art. 148 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția

României a privit numai soluția instanței de fond și a avut ca

obiect numai sentința nr. 62/ CA din 10 februarie 2010 a Curții de

Apel Oradea, nu și soluția instanței de recurs consemnată în

Decizia nr. 5299 din data de 29 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, și, de asemenea, în sensul că instanța de revizuire

avea obligația de a face o analiză proprie pe fondul cererii de revizuire

chiar dacă unele argumente din motivele de recurs invocate în calea de atac

declarată împotriva Sentinței nr. 62/ CA din 10 februarie 2010 se

întrepătrund cu motivele cererii de revizuire a aceleiași sentințe,

nu sunt întemeiate, întrucât astfel cum s-a arătat mai sus motivul de revizuire

prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare, poate fi

formulat numai dacă încălcarea principiului priorității dreptului

comunitar a fost invocată în ciclul procesual obișnuit (în fond

și/sau în recurs) iar acest aspect nu a fost luat în considerare și

în analiză, instanța soluționând litigiul numai prin raportare la

legislația internă, ceea ce nu este cazul în litigiu.

Prima instanță a

dat o soluție legală și temeinică și în ceea ce privește

incidența în cauză a motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C.

proc. civ. (”dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri

doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi

înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința

părților (…)”,

înscrisurile depuse de revizuentă

neîndeplinind cerințele cumulative prevăzute de lege.

Într-adevăr,

astfel cum se reține și în cuprinsul Deciziei nr. 3604 din data de 21

iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, revizuenta nu a făcut dovada

imposibilității înfățișării ”înscrisurilor noi” pe care își

întemeiază cererea de revizuire (autorizațiile de utilizator final eliberate în

favoarea SC E.O.SA la datele de 13 martie 2007 și 31 ianuarie 2008 și

Declarația vamală din 24 ianuarie 2007), ca urmare a reținerii lor de

către partea potrivnică (organele fiscale) sau ca urmare a unor împrejurări mai

presus de voința sa, nefiind relevat

acel fapt neobișnuit, acel eveniment

extraordinar, care a fost de natură să împiedice partea să cunoască

existența actelor, a înscrisurilor invocate, și să o pună în

imposibilitatea de a le prezenta în fața instanței de judecată cel

mai târziu în cursul judecării recursului.

Nici Sentința

nr. 279/F/2011 nu reprezintă un „act nou”, în înțelesul art. 322 punctul 5 C.

proc. civ., de natură a conduce la admiterea cererii de revizuire, întrucât confirmarea

planului de reorganizare al recurentei-revizuente, în procedura insolvenței reglementată

de Legea nr. 85/2006, nu are relevanță în cauză, nefiind apt să conducă la

schimbarea situației de fapt reținută de instanțele de judecată prin hotărâre

irevocabilă.

În raport

de cele mai sus arătate, constatând că nu sunt întemeiate motivele de recurs

invocate în cauză și că este legală și temeinică hotărârea atacată,

urmează a se dispune, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea

ca nefondat a recursului declarat de SC M.T. SRL împotriva Sentinței civile

nr. 39/201/CA/PI din data de 10 februarie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de SC M.T. SRL împotriva Sentinței civile nr. 39/2012/CA – PI

din 10 februarie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 aprilie 2013