ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4955/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 39/2012/CA – PI din 10 februarie 2012, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta SC M.T. SRL, în contradictoriu cu intimații M.F.P. – A.N.A.F. – D.G.S.C. și D.R.A.O.V. Cluj – D.J.A.O.V. Bihor, reținând următoarele: Cererea de revizuire formulată de SC M.T. SRL. Prin cererea înregistrată, la data de 1 aprilie 2011, pe rolul Curții de Apel Oradea, SC M.T.

S.R.L., societate în insolvență prin administrator special G.R., a solicitat revizuirea Sentinței nr. 62/CA/2010 pronunțată de Curtea de Apel Oradea și, pe cale de consecință, schimbarea în tot a sentinței atacate și, în rejudecarea cauzei, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat anularea Deciziei nr. 387/2009 emisă de A.N.A.F., anularea Deciziei de impunere nr. 4/2009 și a Raportului de inspecție fiscala nr. 2017/2009, precum și a actelor subsecvente. Cererea de revizuire a fost formulată în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. În motivarea cererii, revizuenta susține că soluția pronunțată de instanța de fond contravine următoarelor principii fundamentale ale dreptului comunitar: principiul prevalentei stării de fapt reale, principiul încrederii legitime, principiul prevalentei fondului asupra formei, principiul proporționalității și principiul securității juridice.

Se artă că, în materie fiscală, de la data aderării României la U.E. (1 ianuarie 2007) a devenit aplicabil principiul priorității dreptului comunitar față de dreptul național, consacrat de Curtea de Justiție, în care s-a reținut că dreptul comunitar este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar și în fața unor legi naționale adoptate ulterior și chiar față de Constituția unui stat membru. Curtea de Justiție a reținut că nici măcar autoritatea de lucru judecat din dreptul național nu poate fi invocată împotriva dreptului comunitar, iar, în materie fiscală, a atras constant atenția că statele membre trebuie să-și exercite prerogativele care le sunt recunoscute cu respectarea dreptului comunitar.

Revizuenta a invocat și jurisprudența Curții de Justiție, prin care s-a statuat că „judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, împotriva oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, lăsând acestea neaplicate prin propria putere de decizie fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau pe calea vreunei proceduri constituționale”. Revizuenta învederează încălcarea principiului prevalenței stării de fapt reale, ca urmare a respingerii cererii sale de anulare a actelor administrativ-fiscale contestate, în condițiile în care, conform dreptului comunitar, organul fiscal avea obligația de a da eficiență stării de fapt reale, respectiv faptului că operațiunea efectuată de societate, constând în livrarea de cărbune către SC E.O.

SA, este o operațiune scutită de acciză, conform art. 201 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 571/200. Or, instanța de fond și-a însușit punctul de vedere al organului fiscal cu privire la o stare de fapt nereală în detrimentul stabilirii și prevalentei unei stări de fapt reale. În fapt și în drept, nu s-a ținut seama că nu s-a produs nici un prejudiciu/abuz, fraudă față de bugetul general consolidat al statului. În ceea ce privește principiul prevalenței fondului asupra formei, revizuenta invocă jurisprudența Curții de Justiție, în care s-a reținut că „art. 28 lit. a) primul paragraf din Directiva a șasea trebuie interpretat în sensul că nu permite ca administrația fiscală a unui stat membru să refuze scutirea de taxa pe valoarea adăugată a unei livrări intracomunitare care a avut loc în mod efectiv, numai pentru motivul că proba unei astfel de livrări nu a fost făcută în timp util”.

Se arată că, practic, instanța europeană a statuat că, din moment ce este incontestabil că s-a efectuat o livrare intracomunitară, scutirea de T.V.A. se impune a fi acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de persoanele impozabile. În speță, se susține că, deși reclamanta a îndeplinit condițiile cumulative expres prevăzute de C. fisc. în vigoare în perioada supusă controlului, pentru a beneficia de scutirea de la plata accizei, potrivit ar.201 alin. (1) lit. d), respectiv a livrat cărbune - produs energetic în exclusivitate pentru un beneficiar producător de energie combinată electrică și termică, cărbunele fiind utilizat exclusiv pentru producerea unei astfel de energii combinate, prin actele fiscale contestate în sarcina sa a fost stabilită obligația plății accizelor aferente cantității de cărbune livrate.

Reiterează revizuienta faptul că acordarea scutirii nu era și nu este condiționată conform C. fisc. de îndeplinirea vreunei formalități de către operatorul economic care achiziționează și livrează marfa sau de către beneficiarul mărfii - cărbune energetic, ci de îndeplinirea a două condiții cumulative privitoare la natura produsului - cărbune și destinația finală a acestuia (scopul utilizării) - utilizat exclusiv în producția combinată de energie electrică și termică. Or, aceste două condiții au fost îndeplinite. Astfel, se susține că, în cauză, condițiile formale impuse de legiuitorul român în mecanismul de supraveghere a scutirii de către stat, reprezentate de înregistrarea ca operator economic autorizat a SC M.T.

SRL și de deținerea de către beneficiar a unei autorizații de utilizator final, condiții impuse de norma metodologică dată în aplicarea C. fisc., nu pot prevala condițiilor de fond menționate. În consecință, recunoașterea priorității acestor condiții formale de către instanța de fond și organul fiscal contravine principiului comunitar privind prevalența fondului asupra formei. Cu referire la principiul încrederii legitime, revizuenta a invocat jurisprudența Curții de Justiție, prin care instanța încearcă să stabilească un just echilibru între respectarea încrederii legitime a persoanelor într-o reglementare care le este aplicabilă și exigențele nu mai puțin legitime ale flexibilității reglementării, în special în domeniul economic, precum și jurisprudența, prin care s-a statuat că acest principiu poate fi invocat de orice persoană, atâta timp cât legislația comunitară sau conduita organelor administrative, i-au creat acesteia „speranțe fondate”.

În speță, revizuenta susține că „speranțele fondate” au fost create de un întreg complex de factori, pe care instanța de fond a omis să le analizeze sau, analizându-le parțial, nu a făcut o aplicare corectă a principiului comunitar privind încrederea legitimă.

Astfel, se susține că instanța de fond în mod neîntemeiat nu a ținut seama de Adresa nr. 270582 din 19 ianuarie 2007 emisă de M.F.P., de Raportul de inspecție fiscală nr. 59717 din 15 aprilie 2008 și de Adresa nr. 260268 din 19 ianuarie 2007 emisă de Ministerul Finanțelor – D.G.I.I., care confirmau punctul de vedere al organului fiscal în sensul că, la momentul respectiv, societatea era scutită de plata accizelor pentru achiziția intracomunitară de cărbune și livrarea sa, iar produsul în cauză este scutit de la plata accizelor atunci când este livrat agenților economici care îl utilizează într-unul din scopurile prevăzute de art. 201 alin. (1) lit. d) din C. fisc., care nu au fost modificate în perioada supusă controlului 1 ianuarie 2007 – 31 decembrie 2008. În același sens, sunt invocate și prevederile art. 14 alin. (1) lit. a) teza a I- a și ale art. 15 alin. (1) lit. c) din Directiva 2003/96/ CE privind restructurarea cadrului comunitar de impozitare a produselor energetice și a electricității.

Cu referire la principiul proporționalității, revizuenta susține că instanța nu a analizat incidența acestui principiu invocat de societate în contestația administrativă formulată cu privire la Decizia nr. 4 din 25 februarie 2009 și la Raportul de inspecție fiscală, contestație respinsă prin Decizia nr. 387/2010 emisă de Direcția de specialitate din cadrul A.N.A.F. În cauză, se arată că organele de inspecție fiscală nu au constatat nicio fraudă, evaziune sau abuz care să conducă la prejudicierea în vreun fel a bugetului consolidat al statului, iar organul de inspecție vamală a confirmat îndeplinirea celor două condiții cumulative prevăzute expres și imperativ de C. fisc. pentru a opera scutirea de la plata accizei pentru produsul livrat și operațiunea efectuată cu acest produs - art. 201 alin. (1) lit. d) din C. fisc.

în vigoare în perioada supusă controlului. În același sens, se afirmă că instanța de fond și-a însușit aplicarea și interpretarea greșită de către organul fiscal a mecanismului de supraveghere a scutirii reglementat de normele metodologice nu pot adăuga la condițiile imperative și exprese reglementate de C. fisc. În ceea ce privește principiul securității juridice, se afirmă că instanța de fond nu a aplicat acest principiu raportat la evoluția legislativă a C. fisc.

și a normelor sale metodologice, precum și la poziția administrației fiscale față de societate de la aderare până în prezent, poziție care deși inițial a fost în sensul scutirii de la plata accizei (Adresa nr. 270282 din 19 ianuarie 2007, necontestată sau declarată nelegală până în prezent, declarația vamală din 24 ianuarie 2007, care confirma scutirea pentru stocul de cărbune din 31 decembrie 2006, raportul de inspecție fiscală din 2008), ulterior a fost schimbată în sensul că societatea datorează accize pentru cărbunele livrat, doar pentru motivul că nu au fost îndeplinite condiții formale de deținere a unor autorizații. Aceasta poziție duală a administrației fiscale prin organele sale, dublată de o legislație incoerentă, nu a făcut decât să pună în pericol raportul juridic fiscal în care SC M.T.

SRL a fost parte, cu consecința încălcării principiului comunitar al garantării securității juridice. În susținerea motivului de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuenta a invocat drept înscrisuri probatorii noi: Autorizația de utilizator final din 13 martie 2007, Autorizația de utilizator final din 31 ianuarie 2008, Declarația vamală din 24 ianuarie 2007 privind cărbunele importat la 31 decembrie 2006 din Ungaria, Sentința nr. 279/F/2011 pronunțată de Tribunalul Bihor - Oradea, secția comercială și contencios administrativ, în Dosarul nr. 1859/111/2010, prin care a fost confirmat planul de reorganizare a activității societății, însoțită de planul de reorganizare și de toate documentele care au stat la baza emiterii acestuia.

Revizuenta precizează că aceste înscrisuri au existat la data când a fost pronunțată sentința a cărei revizuire se solicită, însă nu au putut fi prezentate instanței din cauza unor împrejurări mai presus de voința părții, deoarece, pe de o parte, vizau autorizarea ca utilizator final a SC E.O. SA, care nu a fost parte în dosarul respectiv, iar, pe de altă parte, au fost întocmite, aprobate și prezentate de administratorul numit în procedura de insolvență deschisă față de SC M.T. SRL. Totodată, revizuenta menționează că, în Planul de reorganizare, se precizează că, din creanța D.G.F.P. Bihor în cuantum de 5.868.764 lei, suma de 2.964.167 lei va fi achitată eșalonat până în decembrie 2012, iar suma de 2.904.597 lei (cea care constituie totalul accizelor - debit principal - stabilite de organul fiscal prin Decizia nr. 4 din 25 februarie 2009 și raportul de inspecție fiscală aferent) se compensează de drept.

Considerentele care au fundamentat soluția pronunțată de instanță sunt următoarele: În raport cu dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, promovarea unei căi extraordinare de atac prin care se urmărește repunerea în discuție a unei soluții definitive presupune întemeierea acesteia pe împrejurări noi de fapt sau de drept, care nu au făcut obiect de analiza al instanțelor învestite cu soluționarea litigiului într-un prim ciclu procesual. Revizuenta a invocat în fața instanței de recurs încălcarea de către instanța de fond care a pronunțat Sentința nr. 62/CA/2010 a Curții de Apel Oradea, a principiilor de drept comunitar reiterate în cuprinsul cererii de revizuire.

Prin Decizia nr. 5299/2010, Înalta Curte de Casație si Justiție, a verificat legalitatea Sentinței nr. 62/CA/2010 a Curții de Apel Oradea, prin prisma încălcării principiilor prevalenței stării de fapt reale, al încrederii legitime, al prevalentei fondului asupra formei, al proporționalității și al securității juridice, concluzionând că prin soluția instanței de fond nu s-a produs nici o încălcare a principiilor de drept comunitar invocate de revizuentă. În concret, instanța de recurs a reținut, cu privire la pretinsa încălcare principiul încrederii legitime, recunoscut ca făcând parte din ordinea juridică comunitară, că acesta vizează, în esență, echilibrul ce se impune a fi realizat între respectarea încrederii persoanelor supuse unei autorități administrative într-o reglementare care le este aplicată și exigențele nu mai puțin legitime ale unei reglementări, în special în domeniul economic.

În contextul cauzei, Înalta Curte a apreciat că se impune ca eventuala incidență a acestui principiu comunitar jurisprudențial să fie examinată împreună cu motivul de recurs, de sine stătător motivat, vizând neprotejarea de către instanța de fond a bunei-credințe a societății recurente în relație cu organele fiscale, ambele critici vizând practic modalitatea în care prima instanță a statuat asupra Adresei nr. 270282 din 19 ianuarie 2007 emisă de M.F.P. Instanța de recurs a reținut faptul că, sub semnătura unui director general al D.G.L.I.I.

din cadrul M.F.P., i s-a comunicat recurentei cu referire la o solicitare a acesteia, că, „în situația in care cărbunele provine din afara teritoriului comunitar, operațiunea respectivă constituie import și în conformitate cu prevederile art. 166 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificări, nu reprezintă eliberare pentru consum, caz în care pentru acest produs nu se datorează accize în vamă". Cu toate acestea, Înalta Curte a apreciat, raportat la întreaga situație de fapt, la prevederile legale incidente, cunoscute de către reclamantă, precum și prin prisma principiilor comunitare enunțate, că pentru un operator economic diligent ce stăpânește domeniul de activitate în care își desfășoară operațiunile de achiziții de cărbune, adresa în discuție, al cărei conținut contravine practic normelor legale aplicabile, nu putea servi ca temei al nerespectării acestora.

Argumentele anterioare resping, în opinia instanței de recurs, ipoteza unei atingeri aduse principiului proporționalității, măsurile adoptate de stat la situația de fapt concretă fiind în concordanță cu scopul legitim urmărit, si anume acela al respectării legii de către toți contribuabilii. Astfel, Înalta Curte a constatat că mijloacele folosite, pe de-o parte, de organele de control competente, prin actele întocmite, iar, pe de altă parte, de către instanța care le-a menținut, corespund obiectivului legitim urmărit, respectiv conformarea și respectarea prevederilor legale aplicabile, enunțate cu claritate, fără ambiguități. Înalta Curte a apreciat că sunt nefondate și susținerile recurentei vizând incompatibilitatea prevederilor art. 175 2 alin. (2), art. 201 alin. (1) lit. d) din C. fisc.

și ale prevederilor relevante din H.G. nr. 44/2004, cu prevederile Directivei 2003/96/ CE a Consiliului din 27 octombrie 2003, de restructurare a cadrului comunitar pentru impozitarea electricității și a produselor energetice, pe de-o parte, în considerarea faptului că recurenta nu a indicat concret în ce anume constau „văditele" incompatibilități susținute, iar pe de alta, față de chiar prevederile din această directivă, parte din ele reproduse și în cuprinsul motivelor de recurs. Criticile referitoare la reverificarea, prin controlul finalizat cu Încheierea raportului nr. 2017 din 25 februarie 2009 a unei perioade fiscale anterior controlate (raportul de Inspecție fiscală nr. 59717 din 15 aprilie 2008), au fost considerate de către instanța de recurs ca fiind nefondate.

După cum rezultă din preambulul raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 15 aprilie 2008, perioada supusă inspecției fiscale la acea dată a fost ianuarie 2003 - decembrie 2007 și a vizat verificarea modului de calcul, evidențiere și virare a obligațiilor față de bugetul consolidat al statului, respectiv a impozitului pe profit, T.V.A., a impozitului pe dividende, vărsăminte datorate de persoane juridice pentru persoane cu handicap, impozitul pe veniturile din salarii, diferitele contribuții de șomaj, pentru concedii și indemnizații, impozitul pe venitul nerezidenților și alte taxe.

Împrejurarea potrivit căreia se face o unică referire la solicitarea adresată de societate cu privire la plata accizelor, în cap.IV al acestui raport intitulat „alte constatări", nu a echivalat, în opinia înaltei Curți, cu o verificare propriu-zisă a impozitelor indirecte, astfel că recurenta nu poate susține că la data de 25 februarie 2009, când s-a realizat controlul finalizat cu întocmirea Raportului de inspecție nr. 2017 din 25 februarie 2009, a operat o reverificare, aceasta cu atât mai mult cu cât, în chiar cuprinsul acestui din urmă raport, se precizează expres că societatea nu a mai fost verificată în domeniul accizelor, iar obiectul controlului a vizat exclusiv acest domeniu.

În legătură cu respectarea principiilor prevalenței stării de fapt reale și a fondului asupra formei, Înalta Curte a apreciat că ceea ce recurenta consideră a fi simple formalități, respectiv obligația recurentei de a se înregistra ca operator economic cu produse accizabile și obligația SC E. SA de a deține autorizație de utilizator final, în realitate constituiau veritabile cerințe si condiții expres prevăzute de lege pentru acordarea scutirii de la plata accizelor, în lipsa lor textul legal care prevedea scutirea neputând fi aplicat. Față de considerentele deciziei pronunțate în recurs, instanța a apreciat că o noua analiză a modului în care soluția primei instanțe corespunde principiilor prevalenței stării de fapt reale, al încrederii legitime, al prevalentei fondului asupra formei, al proporționalității și al securității juridice consacrate în jurisprudența C.J.U.E.

ar aduce atingere puterii de lucru judecat de care se bucură cele statuate în considerentele Deciziei nr. 5299/2010 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, considerente care explicitând dispozitivul deciziei se bucură alături de acesta de putere de lucru judecat. De altfel, instanța a avut în vedere și faptul că, în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație si Justiție, prin Decizia nr. 3604/2011 prin care a fost soluționată cererea de revizuire a Deciziei nr. 5299/2010 întemeiată de SC M.T. SRL pe aceleași încălcări ale dreptului comunitar, în considerentele deciziei reținându-se că exercitarea revizuirii în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se poate face numai când partea a invocat prioritatea dreptului comunitar în fond sau în recurs iar instanța a refuzat sau a omis să ia în considerare acest aspect, mărginindu-se numai la analiza legislației interne.

În speță, însă, instanța de recurs a analizat incidența tuturor principiilor dreptului comunitar invocate de revizuentă și cu prilejul soluționării recursului: al eficienței stării de fapt reale, al prevalentei fondului asupra formei, al încrederii legitime și al securității, nemaifiind posibilă reluarea judecății, cu privire la aceste aspecte care au fost cercetate judicios și în amănunt de instanța de recurs. În ceea ce privește, motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., instanța a reținut că revizuenta nu a făcut dovada imposibilității prezentării înscrisurilor „noi” pe care își întemeiază cererea de revizuire ca urmare a reținerii lor de către partea potrivnică sau ca urmare a unor împrejurări mai presus de voința sa.

Dimpotrivă, instanța a apreciat că revizuenta, cu minime diligențe, ar fi putut intra în posesia celor două autorizații de utilizator final, a declarațiilor vamale și a înscrisurilor în legătură cu procedura de reorganizare judiciară a societății de care se prevalează în cererea de revizuire, pentru a uza de acestea în fața instanței de fond care a soluționat acțiunea în anulare îndreptată împotriva actelor fiscale contestate. Împotriva Sentinței civile nr. 39/2012/CA/PI din data de 10 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal revizuenta SC M.T. SRL, prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac și, după caz, casarea cu trimitere spre rejudecare sau modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii de revizuire așa cum a fost formulată.

Recurenta a învederat, prin motivele cererii de recurs, că sentința atacată este netemeinică și nelegală, întrucât cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și pe prevederile art. 148 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României a privit numai soluția instanței de fond și a avut ca obiect numai Sentința nr. 62/ CA din 10 februarie 2010 a Curții de Apel Oradea, și nu soluția instanței de recurs. A susținut recurenta că chiar dacă unele argumente din motivele de recurs invocate în calea de atac declarată împotriva Sentinței nr. 62/ CA din 10 februarie 2010 a Curții de Apel Oradea, se întrepătrund cu motivele cererii de revizuire a aceleiași sentințe o atare situație nu poate conduce la invocarea puterii lucrului judecat, instanța de revizuire fiind datoare a face o analiză proprie pe fondul cererii de revizuire și nu doar a reitera prin preluare motivele instanței de recurs.

Prin urmare, recurenta a apreciat că instanța de revizuire a pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină și care cuprinde motive străine de natura cauzei, situație care se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 punctul 7 C. proc. civ. Recurenta a mai relevat că prin cererea de revizuire a invocat încălcarea de către instanța de fond a principiilor care se circumscriu priorității dreptului comunitar, instanță de fond care nu a făcut nicio referire la acestea deși aceste principii au fost invocate în contestația administrativă soluționată prin Decizia nr. 387/2009 a A.N.A.F. – D.G.S.C. Referitor la modul de soluționare a cererii de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., revizuenta a arătat că în mod greșit prima instanță a apreciat că revizuenta cu minime diligențe ar fi putut intra în posesia celor două autorizații de utilizator final emise pentru beneficiarul reclamantei SC E.O. SA, în condițiile în care aceste documente au fost reținute de partea potrivnică (organul emitent) care, de altfel, avea obligația să le prezinte în instanță din moment ce a aplicat recurentei nouă sancțiuni pentru nerespectarea legii de către beneficiar, cu privire la aceste autorizații.

Mai mult, recurenta a precizat că acest autorizații au fost solicitate de la beneficiar însă acesta a invocat secretul activității sale (din nou aceste documente nu au putut fi prezentate din motive imputabile beneficiarului și nu revizuentei), fiind totuși puse la dispoziție, urmare insistențelor, numai la data de 30 martie 2011. Revizuenta a invocat și dispozițiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, și a apreciat că instanța de fond, dacă nu era lămurită pe deplin cu privire la situația de fapt și la mecanismul accizei aplicabil în cauză, putea și avea obligația să ceară autorității emitente documentele care au stat la baza emiterii actelor fiscale contestate, inclusiv autorizațiile de utilizator final pentru beneficiarul revizuentei, precum și lămuriri suplimentare.

În raport de cele mai sus arătate, recurenta SC M.T. SRL a considerat că instanța de revizuire a pronunțat sentința atacată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în speță a dispozițiilor Legii nr. 554/2004, a art. 148 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României, precum și a prevederilor art. 322 pct. 5 și art. 326 - 327 C. proc. civ. Prin întâmpinarea formulată în cauză intimata D.R.A.O.V. Cluj, în nume propriu și în reprezentarea A.N.V., a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a hotărârii atacate. Recursul declarat de SC M.T. SRL împotriva Sentinței civile nr. 39/2012/CA/PI din data de 10 februarie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Se reține, în primul rând, cu privire la primul motiv invocat de revizuenta SC M.T.

SRL, anume motivul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, constând în ”pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României”, că astfel cum instanța supremă a statuat în jurisprudența sa (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2441 din data de 7 mai 2009, Decizia nr. 3604 din data de 21 iunie 2011), cererea de revizuire formulată în baza textului legal mai sus menționat – ca mijloc procedural de verificare a modului în care instanța națională respectă principiul priorității dreptului comunitar – este admisibilă numai dacă prioritatea dreptului comunitar a fost invocată în fond sau în recurs iar instanța nu a luat în considerare acest aspect și a soluționat litigiul numai prin raportare la legislația internă.

Or, în cauză, cum corect a constatat instanța de fond, revizuenta a invocat în fața instanței de recurs neaplicarea de către instanța de judecată care a pronunțat Sentința civilă nr. 62/CA/2010 a normelor comunitare pretins incidente în litigiu și încălcarea de către aceeași instanță a principiului efectului direct al aplicării dreptului comunitar (încălcarea principiului încrederii legitime, încălcarea principiului proporționalității, incompatibilitatea prevederilor art. 175 2 alin. (2), art. 201 alin. (1) lit. d) din C. fisc. și ale prevederilor art. 23 pct. 2 alin. (10), ale pct. 5.1.1 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 cu prevederile Directivei 2003/96/ CE a Consiliului din 27 octombrie 2003), iar Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 5299 din data de 29 noiembrie 2010, a respins recursul declarat de SC M.T.

SRL împotriva Sentinței civile nr. 62/CA/2010 din data de 10 februarie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, apreciindu - se că prin soluția recurată nu s-a adus atingere principiilor mai sus menționate și nici normelor comunitare expres invocate de către recurentă.

Susținerile recurentei în sensul că cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și pe prevederile art. 148 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României a privit numai soluția instanței de fond și a avut ca obiect numai sentința nr. 62/ CA din 10 februarie 2010 a Curții de Apel Oradea, nu și soluția instanței de recurs consemnată în Decizia nr. 5299 din data de 29 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, și, de asemenea, în sensul că instanța de revizuire avea obligația de a face o analiză proprie pe fondul cererii de revizuire chiar dacă unele argumente din motivele de recurs invocate în calea de atac declarată împotriva Sentinței nr. 62/ CA din 10 februarie 2010 se întrepătrund cu motivele cererii de revizuire a aceleiași sentințe, nu sunt întemeiate, întrucât astfel cum s-a arătat mai sus motivul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, poate fi formulat numai dacă încălcarea principiului priorității dreptului comunitar a fost invocată în ciclul procesual obișnuit (în fond și/sau în recurs) iar acest aspect nu a fost luat în considerare și în analiză, instanța soluționând litigiul numai prin raportare la legislația internă,

ceea ce nu este cazul în litigiu. Prima instanță a dat o soluție legală și temeinică și în ceea ce privește incidența în cauză a motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. (”dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților (…)”, înscrisurile depuse de revizuentă neîndeplinind cerințele cumulative prevăzute de lege.

Într-adevăr, astfel cum se reține și în cuprinsul Deciziei nr. 3604 din data de 21 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, revizuenta nu a făcut dovada imposibilității înfățișării ”înscrisurilor noi” pe care își întemeiază cererea de revizuire (autorizațiile de utilizator final eliberate în favoarea SC E.O.SA la datele de 13 martie 2007 și 31 ianuarie 2008 și Declarația vamală din 24 ianuarie 2007), ca urmare a reținerii lor de către partea potrivnică (organele fiscale) sau ca urmare a unor împrejurări mai presus de voința sa, nefiind relevat acel fapt neobișnuit, acel eveniment extraordinar, care a fost de natură să împiedice partea să cunoască existența actelor, a înscrisurilor invocate, și să o pună în imposibilitatea de a le prezenta în fața instanței de judecată cel mai târziu în cursul judecării recursului.

Nici Sentința nr. 279/F/2011 nu reprezintă un „act nou”, în înțelesul art. 322 punctul 5 C. proc. civ., de natură a conduce la admiterea cererii de revizuire, întrucât confirmarea planului de reorganizare al recurentei-revizuente, în procedura insolvenței reglementată de Legea nr. 85/2006, nu are relevanță în cauză, nefiind apt să conducă la schimbarea situației de fapt reținută de instanțele de judecată prin hotărâre irevocabilă. În raport de cele mai sus arătate, constatând că nu sunt întemeiate motivele de recurs invocate în cauză și că este legală și temeinică hotărârea atacată, urmează a se dispune, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de SC M.T.

SRL împotriva Sentinței civile nr. 39/201/CA/PI din data de 10 februarie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC M.T. SRL împotriva Sentinței civile nr. 39/2012/CA – PI din 10 februarie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2013