ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1394/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1878 din 29 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Iași s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul M.D.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. care a fost obligat să-i plătească suma de 5000 euro în echivalent în lei la data plății efective cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit și suma de 342.782 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Iași, care a criticat hotărârea atacată ca fiind nelegală deoarece instanța de fond, la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, nu a ținut seama de împrejurarea dacă autorul său a beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în baza Decretului - Lege nr. 118/1990.

S-a susținut că legea nu stabilește modalitatea de calcul a acestor despăgubiri morale, iar în ce privește O.U.G. nr. 62/2010 de modificare a Legii nr. 221/2009 Curtea Constituțională prin decizia nr. 1354/2010 a declarat neconstituționalitatea acestor dispoziții legale. De asemenea s-au invocat și dispozițiile deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. De asemenea în susținerea acestor motive de apel, pârâtul a invocat jurisprudența C.E.D.O. Cât privește acordarea despăgubirilor materiale în sumă de 342.782 lei s-a arătat că instanța nu a ținut seama că imobilul a cărui echivalent s-a solicitat pe calea acțiuni formulate de reclamantul M.D.P.

a mai fost revendicat de la Statul Român în baza altor dispoziții legale speciale, respectiv Legea nr. 10/2001. Intimatul a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului. La dosarul cauzei s-au depus înscrisuri. Prin decizia civilă nr. 29 din 4 martie 2011 Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.J. Iași împotriva sentinței civile nr. 1878 din 29 septembrie 2010 a Tribunalului Iași, sentință pe care a schimbat-o în tot. A respins acțiunea civilă promovată de reclamantul M.D.P. în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. În motivarea deciziei s-a reținut că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a României a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I C. proc.

civ. sunt neconstituționale. Potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Decizia Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, astfel că cererea formulată de reclamantă nu mai are fundamentare legală, câtă vreme prevederile legale pe care se întemeiază și-au încetat existența după expirarea termenului de 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of.

al României ca urmare a necorelării lor cu dispozițiile Constituției de către Parlament. Este adevărat ca deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor și că, în prezenta cauză, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a intervenit după pronunțarea sentinței apelate, însă reclamantul nu dobândise o speranță legitimă în acordarea daunelor morale deoarece, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., cauza S. contra Bulgariei, dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia". Ca atare, la data pronunțării în apel a instanței, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai producea efecte juridice pe baza cărora s-a născut dreptul reclamanților din prezentul litigiu.

Pe de altă parte, raportat la primul capăt de cerere prin care reclamantul a solicitat despăgubire pentru bunul imobil situat în satul Bocsa, confiscat de regimul comunist prin sentința penală nr. 382/1955 a Tribunalului Militar Teritorial, a orașului Stalin, instanța a reținut că art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, condiționează acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, de faptul că bunurile respective să nu fi fost restituite sau nu fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare sau ale Legii nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietății, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.

Ori, din dispoziția nr. 2357 din 31 mai 2006 comunicată instanței de Primarul orașului Bocsa cu adresa din 23 februarie 2011, rezultă că notificarea formulată de reclamantul M.D.P. privind restituirea în natură a imobilului situat în Bocsa, a fost soluționată, cu propunerea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota sa de proprietate de 1/3 din imobil. Prin urmare, intimatul – reclamant beneficiind de dispozițiile Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul pentru care a solicitat despăgubiri în speță, în mod greșit instanța de fond contrar prevederilor legale anterior enumerate, a admis această cerere. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul M.D.P., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009. S-a arătat că până la data introducerii acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, nu a obținut despăgubiri efective reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, ci doar s-a emis o dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001, și care i-a fost comunicată în cursul judecății. S-a susținut că Legea nr. 221/2009 este o lege specială în raport de Legea nr. 10/2001, în materie de restituire a fostelor proprietăți și trebuie aplicată cu prioritate, conform art. 5 alin. (5). A susținut recurentul că, raportat și la practica convențională, aplicarea cu prioritate a Legii nr. 221/2009 este obligatorie pentru instanță, întrucât procedura de acordare a despăgubirilor prevăzută de Legea nr. 10/2001 este una nefuncțională.

Ultima critică a vizat greșita aplicare a dispozițiilor art. 147 din Constituția României, susținându-se că efectele deciziei Curții Constituționale nu se pot aplica cu efect retroactiv. Recursul nu este fondat. Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intră sub incidența noului act normativ. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 4 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Astfel, chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Nefondată este și critica privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 5 lit. b) și art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009. Acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare, în condițiile Legii nr. 221/2009 este condiționată de faptul ca bunurile să nu fi fost restituite sau nu să fi fost obținute despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005. Acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009, atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a rectificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005.

Finalizarea procedurii de soluționarea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001și emiterea unor dispoziții/decizii de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, constituie un impediment legal de a formula acțiunea directă în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009. Faptul că dispoziția/decizia de soluționare a notificării nu a fost pusă în executare efectivă prin predarea bunului sau plata efectivă a despăgubirilor ține de faza executării și nu de faza soluționării notificării. Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv este prevăzut de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Dispozițiile art. 5 lit. b) sunt de strictă interpretare și pot fi invocate ca temei juridic al unei acțiuni pentru acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare cu caracter politic, numai în situația în care notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată până la data apariției Legii nr. 221/2009, condiție care nu este realizată în cauză. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.D.P. împotriva deciziei nr. 29 din 04 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 februarie 2012.