ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1394/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1394/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1878 din 29 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Iași s-a admis

acțiunea civilă formulată de reclamantul M.D.P. în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin M.F.P. care a fost obligat să-i plătească suma de 5000 euro

în echivalent în lei la data plății efective cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciu moral suferit și suma de 342.782 lei cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul material.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat de

D.G.F.P. Iași, care a criticat hotărârea atacată ca fiind nelegală deoarece

instanța de fond, la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate

reclamantului, nu a ținut seama de împrejurarea dacă autorul său a beneficiat

sau nu de măsuri reparatorii în baza Decretului - Lege nr. 118/1990. S-a

susținut că legea nu stabilește modalitatea de calcul a acestor despăgubiri

morale, iar în ce privește O.U.G. nr. 62/2010 de modificare a Legii nr.

221/2009 Curtea Constituțională prin decizia nr. 1354/2010 a declarat

neconstituționalitatea acestor dispoziții legale. De asemenea s-au invocat și

dispozițiile deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea

Constituțională prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. De asemenea în susținerea acestor

motive de apel, pârâtul a invocat jurisprudența C.E.D.O.

Cât privește

acordarea despăgubirilor materiale în sumă de 342.782 lei s-a arătat că

instanța nu a ținut seama că imobilul a cărui echivalent s-a solicitat pe calea

acțiuni formulate de reclamantul M.D.P. a mai fost revendicat de la Statul

Român în baza altor dispoziții legale speciale, respectiv Legea nr. 10/2001.

Intimatul a formulat

întâmpinare solicitând respingerea apelului.

La dosarul cauzei

s-au depus înscrisuri.

Prin decizia civilă

nr. 29 din 4 martie 2011 Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a admis apelul declarat de Statul Român prin M.F.P.,

reprezentat de D.G.F.P.J. Iași împotriva sentinței civile nr. 1878 din 29

septembrie 2010 a Tribunalului Iași, sentință pe care a schimbat-o în tot.

A respins acțiunea

civilă promovată de reclamantul M.D.P. în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P.

În motivarea deciziei

s-a reținut că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea

Constituțională a României a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I C. proc. civ. sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31

alin. (3) din Legea nr. 47/1992 dispozițiile din legile și ordonanțele în

vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest

interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui

termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Decizia Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010,

astfel că cererea formulată de reclamantă nu mai are fundamentare legală, câtă

vreme prevederile legale pe care se întemeiază și-au încetat existența după

expirarea termenului de 45 zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale în M. Of. al României ca urmare a necorelării lor cu

dispozițiile Constituției de către Parlament.

Este adevărat ca

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor și că, în

prezenta cauză, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a intervenit după

pronunțarea sentinței apelate, însă reclamantul nu dobândise o speranță

legitimă în acordarea daunelor morale deoarece, potrivit jurisprudenței C.E.D.O.,

cauza S. contra Bulgariei, dispoziția de lege referitoare la obținerea

compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc,

extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului

de constituționalitate al acesteia".

Ca atare, la data

pronunțării în apel a instanței, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 nu mai producea efecte juridice pe baza cărora s-a născut dreptul

reclamanților din prezentul litigiu.

Pe de altă parte,

raportat la primul capăt de cerere prin care reclamantul a solicitat

despăgubire pentru bunul imobil situat în satul Bocsa, confiscat de regimul

comunist prin sentința penală nr. 382/1955 a Tribunalului Militar Teritorial, a

orașului Stalin, instanța a reținut că art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

221/2009, condiționează acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul

valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al

măsurii administrative, de faptul că bunurile respective să nu fi fost

restituite sau nu fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii

nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările

ulterioare sau ale Legii nr. 247/2005, privind reforma în domeniile

proprietății, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările

ulterioare.

Ori, din dispoziția

nr. 2357 din 31 mai 2006 comunicată instanței de Primarul orașului Bocsa cu

adresa din 23 februarie 2011, rezultă că notificarea formulată de reclamantul

M.D.P. privind restituirea în natură a imobilului situat în Bocsa, a fost

soluționată, cu propunerea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent

pentru cota sa de proprietate de 1/3 din imobil.

Prin urmare,

intimatul – reclamant beneficiind de dispozițiile Legii nr. 10/2001 cu privire

la imobilul pentru care a solicitat despăgubiri în speță, în mod greșit

instanța de fond contrar prevederilor legale anterior enumerate, a admis

această cerere.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul M.D.P., invocând în

drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs s-a invocat că instanța a făcut o greșită interpretare și

aplicare a dispozițiilor art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009.

S-a arătat că până la

data introducerii acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, nu a

obținut despăgubiri efective reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, ci

doar s-a emis o dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri în

condițiile Legii nr. 10/2001, și care i-a fost comunicată în cursul judecății.

S-a susținut că Legea

nr. 221/2009 este o lege specială în raport de Legea nr. 10/2001, în materie de

restituire a fostelor proprietăți și trebuie aplicată cu prioritate, conform

art. 5 alin. (5).

A susținut recurentul

că, raportat și la practica convențională, aplicarea cu prioritate a Legii nr.

221/2009 este obligatorie pentru instanță, întrucât procedura de acordare a

despăgubirilor prevăzută de Legea nr. 10/2001 este una nefuncțională.

Ultima critică a

vizat greșita aplicare a dispozițiilor art. 147 din Constituția României,

susținându-se că efectele deciziei Curții Constituționale nu se pot aplica cu

efect retroactiv.

Recursul nu este

fondat.

Prin deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element

de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În situația

acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a

Legii nr. 221/2009, acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intră sub incidența noului act normativ.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul

acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora,

intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea

anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba de

drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să

aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul

beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu

pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”

Cum deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 4 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul,

întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Astfel, chiar din

jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este

asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Nefondată este și

critica privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 5 lit. b)

și art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009.

Acordarea de

despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâre de

condamnare, în condițiile Legii nr. 221/2009 este condiționată de faptul ca

bunurile să nu fi fost restituite sau nu să fi fost obținute despăgubiri prin

echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005.

Acordarea de

despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009, atrage încetarea de drept a

procedurilor de soluționare a rectificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001

sau Legii nr. 247/2005.

Finalizarea

procedurii de soluționarea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001și

emiterea unor dispoziții/decizii de restituire în natură sau de acordare de

despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, constituie un

impediment legal de a formula acțiunea directă în despăgubiri întemeiată pe

dispozițiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Faptul că

dispoziția/decizia de soluționare a notificării nu a fost pusă în executare

efectivă prin predarea bunului sau plata efectivă a despăgubirilor ține de faza

executării și nu de faza soluționării notificării.

Regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv este prevăzut

de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Dispozițiile art. 5

lit. b) sunt de strictă interpretare și pot fi invocate ca temei juridic al

unei acțiuni pentru acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru bunurile

confiscate prin hotărârea de condamnare cu caracter politic, numai în situația

în care notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată

până la data apariției Legii nr. 221/2009, condiție care nu este realizată în

cauză.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a

se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul M.D.P. împotriva deciziei nr. 29 din 04 martie

2011 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 februarie 2012.