ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 453/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 453/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 802 din 14 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr.

6503/110/2009 s-a admis în parte acțiunea principală promovată de către

reclamantul I.V. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin

reprezentant D.G.F.P. având ca obiect pretenții.

S-a admis în parte

acțiunea conexă promovată de către reclamantul B.A., în contradictoriu cu

același pârât.

A fost obligat

pârâtul la plata către fiecare reclamant a sumei de 10.000 euro cu titlu de

daune morale.

S-au respins cererile

de acordare a daunelor materiale, ca neîntemeiate.

S-a respins cererea

de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Prin

cererile înregistrate pe rolul Tribunalului Bacău la data 19 octombrie 2009 sub

nr. 6503/110 și, respectiv nr. 6504/110 (conexate prin încheierea din 17 martie

2010), reclamanții I.V. și B.A. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român,

prin M.F.P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună

obligarea pârâtului în favoarea fiecărui reclamant, la plata sumei de 1.000.000

euro, cu titlu de daune morale și 350.000 euro cu titlu de daune materiale,

reactualizate la zi până la pronunțarea hotărârii, cu cheltuieli de judecată.

În

motivarea cererii, reclamanții au arătat, în esență, că la data de 05 mai 2002

au fost arestați preventiv și, ulterior, trimiși în judecată pentru comiterea

infracțiunii de omor. În primă instanța au fost achitați, iar în apel s-a

dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, unde s-a

dispus scoaterea lor de sub urmărire penală, pe considerentul că nu au săvârșit

fapta. Ulterior, această ordonanță a fost infirmată, iar reclamanții au fost

trimiși în judecată, însă, prin sentința penală nr. 513/D/2008, pronunțată de

Tribunalul Bacău, rămasă definitivă prin respingerea apelului și a recursului,

au fost achitați.

Reclamanții

au învederat că solicită daune materiale și morale, deoarece au fost arestați

pe nedrept timp de un an și judecați timp de 7 ani, fiindu-le afectate grav

sănătatea, relațiile din familie și în societate. Astfel, pe timpul detenției

au avut parte de un tratament umilitor din partea deținuților și a personalului

de pază, au făcut greva foamei, cu consecința internării și a unor grave

probleme de sănătate ulterioare, iar familia lor a fost afectată prin oprobriul

manifestat de opinia publică locală, în special ca urmare a articolelor apărute

în presă.

Reclamantul

I.V. a mai arătat că, urmare a arestării și judecării sale, tatăl său s-a

îmbolnăvit și murit, iar fosta sa soție nu l-a mai lăsat să-și vadă copilul din

prima căsătorie.

Ambii

reclamanții au arătat că li s-au desfăcut contractele de muncă, fiind privați

de câștiguri salariale importante, iar ulterior achitării, nu s-au mai putut

angaja decât în posturi necalificate, cu venituri inferioare celor obținute

anterior.

În

drept, au fost invocate dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen.

Analizând

probatoriul administrat în cauză, prima instanță a reținut următoarele:

Prin

sentința penală nr. 513/ D din 23 septembrie 2008, pronunțată în dosarul nr.

3627/110/2007, Tribunalul Bacău a dispus achitarea inculpaților B.A. și I.V. în

temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C.

proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunilor de omor deosebit de grav prevăzut

de art. 174 - 176 lit. d) C. pen. și tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2)

lit. b) alin. (2

1

) lit. a) C. pen., întrucât faptele nu au fost

săvârșite de inculpați.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța a reținut că în speță nu sunt probe certe,

concordante pentru a putea reține vinovăția inculpaților, astfel încât,

existând o nesiguranță în privința vinovăției inculpatului, se impune a se da

eficiență regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea

inculpatului” (in dubio pro reo).

Sentința

a rămas definitivă prin respingerea apelului și recursului, formulate de

Ministerul Public.

Din

dosarele penale atașate, instanța a reținut că reclamanții, în calitate de

inculpați, au făcut obiectul unui proces penal ce a durat aproape 7 ani, cu

următoarea derulare:

Inculpații

au fost arestați preventiv pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de

grav, în coautorat, asupra victimei A.G., la data de 05 mai 2002.

Inițial,

cauza a făcut obiectul dosarului nr. 13045/2002 al Tribunalului Bacău în care,

prin sentința penală nr. 173 din 24 aprilie 2003, în temeiul art. 11 pct. 2

lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. s-a dispus achitarea

inculpaților I.V. și B.A. pentru săvârșirea infracțiunilor de omor deosebit de

grav prevăzute de art. 174 - 176 lit. d) C. pen. și tâlhărie prevăzută de art.

211 alin. (2) lit. b) alin. (2

1

) lit. a) C. pen., întrucât faptele

nu au fost săvârșite de inculpați.

Prin

decizia nr. 503 din 18 decembrie 2003 a Curții de Apel Bacău, s-a admis apelul

declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, împotriva sentinței penale

amintite și s-a dispus, în temeiul art. 333 C. proc. pen., restituirea cauzei la Parchet pentru completarea urmăririi penale.

Ca

urmare a reluării urmăririi penale și a completării probatoriului, prin

ordonanța din 10 ianuarie 2005, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău a dispus

scoaterea de sub urmărire penală a inculpaților, pe considerentul că nu aceștia

sunt autorii acestor fapte.

Potrivit

celor reținute în dosarul nr. 315/110/2005 (având același obiect cu prezenta

cauză și în care s-a constatat perimarea cererii), la data de 18 mai 2005 s-a

emis ordonanță de scoatere de sub urmărire penală ce a fost infirmată, astfel

că, s-a redeschis urmărirea penală care a fost finalizată cu emiterea

rechizitoriului din data de 14 mai 2007, actul de sesizare al instanței în

dosarul nr. 3627/110/2007, soluționat în sensul achitării definitive a

inculpaților.

Potrivit

art. 504 alin. (2) C. proc. pen., are dreptul la repararea de către stat a

pagubei suferite persoana care, pe parcursul procesului penal, a fost privată

de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, care, conform

alin. (3) al aceluiași articol trebuie stabilită, printre altele, prin hotărâre

definitivă de achitare.

Tribunalul

a reținut că acțiunea este întemeiată, fiind îndeplinite condițiile prevăzute

de lege pentru cererea de chemare în judecată formulată de cei doi reclamanți.

Însă,

din motivarea cererilor de chemare în judecată, instanța a constatat că

reclamanții invocă drept cauză a acțiunii în pretenții, întreaga durată a

procesului penal, respectiv succesiunea actelor procesuale (achitare,

restituire la parchet, scoatere de sub urmărire penală, redeschidere a

urmăririi penale, trimiterea în judecată pentru a doua oară și achitare

definitivă), precum și consecințele pe care le-au avut acestea în plan

personal, social și profesional.

Având în

vedere temeiul de drept al cererii, respectiv art. 504 alin. (2) C. proc. pen.,

precum și faptul că, potrivit legii, pot fi reparate doar pagubele cauzate de

erori judiciare cauzate prin condamnări definitive sau privări de libertate pe

nedrept, în cauză fiind incidentă ultima situație, instanța a apreciat că doar

arestarea preventivă de timp de un an, urmată de achitarea definitivă a

reclamanților poate sta la baza admisibilității cererilor.

S-a

apreciat că în mod neîndoielnic participarea în calitate de inculpați la

desfășurarea unei judecăți penale pe o perioadă de aproape 7 ani a avut

consecințe negative asupra vieții celor doi reclamanți, mai ales în plan

psihic, însă, acordarea de despăgubiri acestora pentru acest motiv nu este

posibilă în prezenta cauză, având în vedere caracterul special al procedurii

instituite prin capitolul IV Titlul IV C. proc. pen., precum și principiul

disponibilității.

Instanța

a mai apreciat că reclamanții au alte căi procedurale pentru a solicita

despăgubiri pentru durata excesivă a procesului penal și eventual, pentru

oscilațiile de ordin procesual ale organelor judiciare, fiind evident sub acest

aspect și în lumina soluției definitive de achitare, că aceștia au suportat o

sarcină nejustificată și disproporționată în raport de durata rezonabilă a unui

proces penal din perspectiva art. 5 și 6 din Convenția europeană a drepturilor

și libertăților fundamentale ale omului.

Ca

atare, tribunalul a analizat probatoriul administrat în cauză, doar din

perspectiva acordării de despăgubiri pentru perioada arestării preventive și

consecințele acesteia, urmând ca, potrivit art. 505 C. proc. pen., la

stabilirea cuantumului despăgubirilor, să țină seama de durata privării de

libertate și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui

privat de libertate.

Sub

aspect probatoriu, instanța a încuviințat pentru reclamanți și a administrat

proba cu înscrisuri constând în dosarele penale atașate, precum și în dosarul

civil nr. 315/110/2005, în cadrul căruia reclamanții au solicitat despăgubiri

pentru arestarea lor precum în cauza de față, însă, dosarul a fost perimat ca

urmare a suspendării cauzei prin acordul părților.

Potrivit

art. 254 alin. (2) C. proc. civ., în cazul unei noi cereri de chemare în

judecată, părțile pot folosi dovezile administrate în cursul judecării cererii

perimate, astfel încât, instanța a analizat probele administrate în acest dosar,

respectiv declarații de martori și înscrisuri

Ca

atare, prima instanță a constatat că inculpații au stat în arest preventiv de

la data de 08 mai 2002 până la data de 24 aprilie 2002, deci, aproximativ 1 an

de zile și, în lumina soluției de achitare definitivă, măsura arestării

preventive, prelungită pe o perioadă de aproape 1 an, este nelegală. Este

adevărat că legalitatea măsurii trebuie analizată în raport de data luării

acesteia, având în vedere dispozițiile art. 148 C. proc. pen., care nu impune să

existe probe certe cu privire la săvârșirea faptei, ci doar indicii, iar la

momentul la care reclamanții au fost arestați și până la momentul primei

achitări, aceste indicii au existat.

Pe de

altă parte, s-a apreciat că în cauza de față, instanța nu poate analiza

legalitatea măsurii, ci doar să constate în mod formal nelegalitatea acesteia,

în raport de soluția de achitare care a invalidat retroactiv și măsura

arestării.

Sub

aspectul consecințelor arestării, din probele administrate, instanța a

constatat că susținerile reclamanților sunt probate parțial.

Astfel,

din adresa înaintată de penitenciarul Bacău, rezultă că ambii reclamanții au

stat în refuz de hrană în luna septembrie 2002 (12-25 septembrie 2002-B.A. și

16-27 septembrie 2002-I.V.), doar reclamantul B.A. fiind internat la Spitalul Județean Bacău, în perioada 18-25 septembrie 2002, ca urmare a instalării comei

hipoglicemice.

În ceea

ce privește consecințele pe plan familial, instanța a reținut că la dosar nu

s-au depus acte medicale privind data și cauzele decesului tatălui

reclamantului I.V. Martorii au arătat (în mod vag) că părinții reclamantului au

fost foarte afectați de arestarea fiului lor, lucru firesc în situația dată,

însă, instanța nu a putut stabili o legătură de cauzalitate între aceasta și

moartea tatălui reclamantului și, implicit, suferința produsă reclamantului ca

urmare a acestui tragic eveniment.

În ceea

ce privește oprobriul public local ale căror ținte ar fi fost reclamanții, din

declarațiile martorilor, instanța a reținut că, doar cu câteva excepții,

consătenii reclamanților și-au exprimat neîncrederea față de posibilitatea ca

aceștia să fi săvârșit omorul, cu atât mai mult cu cât aveau o părere bună

despre ambii și nu i-au vorbit de rău pe aceștia.

Cu

privire la opiniile exprimate în presa locală, precum și la înrăutățirea

relațiilor dintre I.V. și fosta sa soție (în sensul că aceasta nu i-a mai

permis să-și vadă fiica din prima căsătorie), instanța a constatat că nu există

probe în acest sens.

În ceea

ce privește imposibilitatea angajării reclamanților datorită faptului că au

fost arestați, instanța a reținut că nu s-a făcut dovada că refuzul reangajării

a fost justificat prin situația judiciară a celor doi reclamanți, iar în cazul

în care contestă acest refuz aceștia au posibilitatea, în afara măsurilor

reparatorii prevăzute de art. 505 alin. (3) C. proc. pen., să solicite, în

cadrul unui litigiu de muncă, obligarea angajatorului la a-i reîncadra. În

orice caz, din adresa (dosar nr. 315/110/2005), a rezultat că nu există

posibilitatea reangajării datorită lipsei posturilor vacante, iar declarațiile

martorilor nu sunt concludente sub acest aspect.

Susținerile

referitoare la regimul de detenție, de-asemenea, nu au fost probate în mod

cert. Martorii nu au putut oferi informații despre tratamentul aplicat celor

doi și chiar dacă ar fi făcut-o declarațiile nu ar avea caracter concludent,

fiind probe indirecte.

Pe de

altă parte, instanța nu a putut reține ca fiind de notorietate faptul că la

locul de detenție „criminalii” au parte de tratamente degradante din partea

celorlalți deținuți sau din partea personalului de pază, nefiind făcute dovezi

certe în acest sens.

Totodată,

s-a apreciat că este de la sine înțeles că sistemul penitenciar și, respectiv,

regimul de detenție implică anumite privațiuni, deoarece sunt asociate cu

pedeapsa închisorii care presupune, prin scopul ei, un caracter coercitiv și

punitiv.

Este

adevărat că reclamanții au fost doar arestați preventiv și că, până la

dovedirea vinovăției acestora, prin pronunțarea unei hotărâri definitive de

condamnare în general, ar fi trebuit ținuți separat de cei condamnați definitiv

și tratați eventual în alt mod. În practică, aceste categorii de persoane sunt

ținute în arestul preventiv al poliției, însă doar până la trimiterea în judecată

a acestora, după care sunt deținute în penitenciar ce deservește instanța

competentă, însă în locuri separate de condamnați.

Tribunalul

a considerat că nu are însă căderea, după cum ar fi și irelevant, să facă

aprecieri cu privire la sistemul penitenciar românesc, cu atât mai mult cu cât

reclamanții nu critică în concret că au fost ținuți în penitenciar și că nu ar

fi avut un regim diferit de condamnații definitiv, ci invocă niște fapte

determinate, respectiv suportarea unor tratamente degradante, care însă, nu au

fost probate, iar instanța nu le-a putut prezuma ca fiind reale.

Cu

privire la cuantumul pretențiilor, instanța a reținut că reclamanții au

solicitat suma de 350.000 euro cu titlu de daune materiale, fără a preciza în

concret în ce constau aceste daune, iar în cuprinsul cererilor de chemare în

judecată s-a arătat că drepturile salariale de care au fost lipsiți se ridică

la suma de 80.000 și, respectiv, 40.000 euro, cuantum care însă nu a fost

dovedit în cauză.

Chiar

presupunând că reclamanții au înțeles să-și recupereze toate cheltuielile

făcute pe durata procesului, iar reclamantul I.V. și cheltuielile legate de

tratamentul necesar pentru pretinsele sale afecțiuni decurgând din greva foamei

(ce nu au fost dovedite cu acte medicale), instanța a reținut că aceste

cheltuieli nu au fost defalcate și nici dovedite. Martorii audiații au făcut

afirmații neconcludente cu privire la faptul că părinții celor doi reclamanți

au făcut cheltuieli mari cu procesul (onorarii avocați, deplasări), fără a

indica în concret o sumă, iar în lipsa unor probe certe (chitanțe, facturi și

bonuri fiscale), instanța a respins ca neîntemeiată cererea de acordare a

daunelor materiale.

Reclamanții

au solicitat cu titlu de daune morale suma de 1.000.000 euro, însă și-au

întemeiat pretențiile nu doar pe arestarea preventivă și pe consecințele

acesteia, ci și pe durata întregului proces penal. În acest context, prima

instanță a apreciat că nu poate avea în vedere la stabilirea despăgubirilor

conform art. 504 C. proc. pen., decât arestarea preventivă, astfel încât,

cererea de acordare a daunelor morale este admisibilă în parte, iar suma de

1.000.000 de euro solicitată de către reclamanți, s-a apreciat a fi exagerată

și nejustificată.

Instanța

a reținut că, neexistând criterii legale concrete care să permită cuantificarea

unui prejudiciu moral, acesta rămâne la aprecierea instanței, în raport de

datele speței.

Drept

urmare, tribunalul a avut în vedere jurisprudența proprie, întrucât necesitatea

unei jurisprudențe unitare și previzibile se impune în egală măsură

judecătorului, din necesitatea de a fi consecvent în soluționarea cauzelor, în

lumina art. 6 din Convenția europeană, iar jurisprudența națională nu poate fi

reținută în cauză, întrucât este variată.

În acest

sens, instanța a reținut că cererile deduse judecății pot fi comparate, sub

aspectul cuantificării daunelor morale, cu cele întemeiate pe Legea nr.

221/2009, privind condamnările politice.

Instanța

a apreciat că, deși suferințele morale și chiar fizice ale reclamanților nu pot

fi contestate, condițiile și tratamentul din sistemul penitenciar actual nu pot

fi comparate cu regimul de detenție din închisorile comuniste și cu ororile

îndurate de foștii deținuți politici.

Ca

atare, ținând seama de consecințele arestării în plan psihic, social și

profesional, precum și de durata arestării, având în vedere propriile criterii

expuse mai sus, instanța a apreciat că suma de 10.000 euro acordată fiecărui

reclamant reprezintă o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul încercat de

reclamanți prin arestarea lor preventivă cu privire la care s-a constatat

caracterul nelegal.

Referitor

la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, întemeiată pe art. 274 C.

proc. civ., instanța a reținut că alături de criteriul legal al faptului de a

fi „căzut în pretenții”, temeiul acordării acestora este culpa procesuală a

pârâtului, constând în aceea că atitudinea sa a fost cea care l-a determinat pe

reclamant să-l acționeze în judecată. În cauză, având în vedere că pârât este

Statul Român, reprezentat prin M.F.P., care are calitate procesuală în temeiul

legii, instanța a apreciat că nu se pune problema culpei sale procesuale,

astfel încât, a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată

formulată de către reclamanți.

Împotriva acestei

sentințe au promovat apel reclamanții B.A. și I.V. și pârâtul Statul Român prin

M.F.P., fiecare aducând critici proprii de nelegalitate și netemenicie a

soluției apelate.

Prin decizia civilă

nr. 11 din 7 februarie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori,

familie, conflicte de muncă, asigurări sociale a fost respins ca nefondat

apelul promovat de Statul Român; s-a admis apelul formulat de reclamanți,

dispunându-se schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul obligării

pârâtului să plătească reclamantului B.A. 2.750 lei (1.800 și 950 lei) daune

materiale și reclamantului I.V. (950 lei) daune materiale; au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide în

acest sens, instanța de apel a apreciat ca nefondată critica reclamanților

referitoare la faptul că suma acordată cu titlu de daune morale este prea mică

și la criteriile avute în vedere de instanță pentru stabilirea prejudiciului

moral.

Astfel, s-a reținut

că potrivit art. 505 alin. (1) C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparației

se ține seama de durata privării de liberate sau a restrângerii de libertate

suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra

familie celui privat de liberate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Curtea de apel a

apreciat că dispozițiile legii interne și ale Convenției pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale nu dau dreptul în mod automat

la despăgubiri pentru prejudiciul material și moral și nici la un anumit

cuantum al reparației, în lipsa dovezilor că persoana a suferit un prejudiciu

cauzat de încălcarea dreptului garantat de Convenție.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de prejudiciu moral, în dovedirea și

cuantificarea acestora este important ca atunci când circumstanțele cauzei

justifică acordarea unei reparații, aceasta să nu fie teoretică și iluzorie,

căci astfel s-ar goli de conținut dreptul garantat de art. 505 alin. (1) C.

proc. pen. și protecția oferită de art. 5 din paragraf 5 din Convenția pentru

apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Curtea de apel a

constatat că prima instanță a avut în vedere perioada în care celor doi

reclamanți le-a fost îngrădită libertatea, exercitarea profesiei și întreaga

lor personalitate, precum și consecințele în plan sentimental, afectiv și

social.

C.E.D.O., însăși,

atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare

prestabilite, ci judecă în echitate.

Or, judecând în

echitate, instanța de apel a constatat că suma acordată reclamanților cu titlu

de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi

o reparație completă pentru atingerea adusă onoarei, reputației și persoanei

reclamanților, atât în ceea ce privește viața lor privată, cât și cea socială.

Apelanții-reclamanți

au mai susținut că în mod greșit le-a fost respinsă cererea privind acordarea

despăgubirilor materiale.

Sub acest aspect,

instanța de apel a reținut că pentru a obține reparația unui prejudiciu,

reclamantul trebuie să demonstreze că un asemenea prejudiciu a existat, precum

și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

În cauză însă,

apelantul-reclamant B.A. a demonstrat că necesarul bănesc pentru întreținerea

sa și a familiei sale ar fi impus un împrumut în valoare de 1.800 lei

(18.000.000 lei vechi) contractat de tatăl său. Astfel, martorul C.C.,

declarație dosar nr. 315/110/2005 al Tribunalului Bacău, a relatat că a mers

împreună cu tatăl lui B.A. la C.A.T. pentru a contracta un împrumut în valoare

de 1.800 lei, fiindu-i garant.

Referitor la cele 8

chitanțe reprezentând onorariu avocat depuse în apel de avocatul apelanților,

instanța de apel a înlăturat 6 dintre ele pentru că reprezintă onorariu avocat

din alte dosare nr. 889/2005, 888/2005 și 98/2007, primele două fiind dosare

lăsate în nelucrare de părți, în care s-a pronunțat perimarea, iar în cel din

urmă nr. 98/2007 al Curții de Apel Bacău, același avocat al părților nu a

solicitat cheltuieli de judecată; prin urmare au fost luate în considerare doar

2 dintre chitanțe cu un total de 1.900 lei ce a fost împărțit la 2 (deci, 950

lei pentru fiecare reclamant).

Celelalte motive de

apel ale reclamanților au fost înlăturate, în lipsa unor probe concrete.

În termen legal,

împotriva acestei decizii au promovat recurs reclamanții și pârâtul.

reclamanți, în dezvoltarea motivelor de recurs, au învederat că instanța de

apel în mod greșit a admis doar în parte capătul de cerere privind acordarea de

daune materiale.

Sub acest aspect,

recurenții arată că instanța de fond a motivat că nu au indicat ce reprezintă

daunele materiale și că nu au dovedit această cerere.

Acest considerent nu

este corespunzător conduitei lor procesuale, întrucât recurenții susțin că au

arătat că au fost angajați în muncă și că li s-a desfăcut contractul de muncă

după momentul arestării.

În aceste condiții,

este incontestabil că cel puțin salariul pentru 1 an cât au fost arestați

reprezintă o pagubă materială directă ce trebuia acoperită prin obligarea statului

la plata drepturilor salariale de care au fost lipsiți în acea perioadă.

Or, instanța de apel

nu a analizat acest motiv de apel și nici nu l-a soluționat conform actelor

oficiale existente la dosarul cauzei, pronunțând o hotărâre nelegală.

Totodată, recurenții

arată că au solicitat cu titlu de despăgubiri materiale și contravaloarea

cheltuielilor făcute în perioada anului de arest preventiv: cheltuieli cu

avocați, cu pachete, cu deplasările familiei la procese, etc., însă, instanța

de apel nu a motivat nici această critică susținută prin motivele de apel.

Aceeași omisiune de

analiză o impută recurenții instanței de apel cu privire la critica privind

criteriul despăgubirilor materiale concrete din perspectiva consecințelor

arestării lor nelegale asupra familiilor acestora.

În al doilea motiv de

recurs, recurenții critică decizia instanței de apel pentru cuantumul excesiv

de mic al daunelor morale acordate, raportat la perioada arestului, la

condițiile arestului, la consecințele acestei perioade asupra sănătății lor și

ale familiilor lor.

Recurenții susțin că

ambele instanțe de judecată au greșit pentru că deși au considerat dovedite

consecințele deosebite asupra recurenților, a apreciat că suma de 10.000 de

euro este suficientă pentru acoperirea acestor suferințe, ceea ce este eronat,

astfel că instanța ar fi trebuit să se orienteze cel puțin la o sumă de 200.000

– 300.000 euro, în acest sens.

În continuarea

motivelor de recurs, recurenții reiau prezentarea întregii situații de fapt,

astfel cum deja a fost redată și cum a fost reținută de instanțele de fond,

pentru a demonstra consecințele nefaste ale arestului asupra lor și a

familiilor lor, în justificarea solicitării daunelor morale în cuantumul

menționat, elemente ce se solicită a fi avute în vedere din perspectiva

criteriilor prevăzute de art. 505 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen.

Statul Român prin M.F.P., la rândul său, critică decizia instanței de apel din

perspectiva art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Se arată în

dezvoltarea motivelor de recurs că, în ce privește acordarea daunelor materiale

este greșită, întrucât probele invocate sunt insuficiente pentru acordarea

acestor despăgubiri.

Astfel, în ce

privește suma de 1.800 lei acordată reclamantului B.A., instanța a reținut că

această sumă, necesară întreținerii sale și familiei sale, a impus contractarea

de către tatăl acestuia a unui împrumut, conform declarației martorului C.C.,

ce a avut și calitatea de garant.

Recurentul consideră

că această declarație nu este de natură să facă dovada faptului că suma

respectivă a fost destinată scopului invocat și să conducă la acordarea

acesteia cu titlu de despăgubire materială, nefiind demonstrată legătura de

cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, așa cum greșit reține instanța

de apel.

În ce privește suma

de 1.900 reprezentând onorariu de avocat achitat cu chitanțe, ce a fost

împărțită în mod egal reclamanților, instanța de apel nu a indicat dosarele în

care au fost plătite pentru a se proba existența legăturii acestora cu fapta

generatoare de prejudiciu.

Referitor la daunele

morale, recurentul consideră că apelul său a fost respins în mod greșit, cu

consecința menținerii soluției instanței de fond care a obligat Statul Roman la

plata a câte 10.000 euro fiecărui reclamant.

Se consideră de către

recurent că trebuiau a fi avute în vedere și dispozițiile art. 148 C. proc. pen., text care nu impune existența unor probe

certe cu privire la săvârșirea faptei, ci doar a unor indicii care au existat

pe toată perioada cuprinsă între data arestării și până la data achitării.

Față de aceste

prevederi legale, având în vedere faptul că la data arestării existau indicii

și motive verosimile referitoare la săvârșirea infracțiunii, astfel că măsura

arestării apare ca fiind în limitele legalității și dictată de situația

existentă la momentul respectiv, sens în care sunt și dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. c) teza I din C.E.D.O., conform cărora dreptul la libertate și

siguranță al unei persoane este încălcat dacă persoana respectivă a fost

arestată sau reținută, fără a exista motive verosimile de a se bănui că a

săvârșit o infracțiune. De asemenea, trebuia avut în vedere și faptul că

dreptul la libertate nu are un caracter absolut, legislația europeană și cea

internă prevăzând posibilitatea limitării sau a privării de libertate a unei

persoane, atunci când ordinea de drept o impune.

Totodată, recurentul

învederează că în motivarea soluției de achitare a reclamanților, instanța

penală a reținut că întrucât există o nesiguranță în privința vinovăției

acestora, se impune a se da eficiență principiului in dubio pro reo, ceea ce

confirmă cele susținute anterior.

Instanța europeană a

statuat că faptele ce au dat naștere la bănuieli legitime ce au determinat

arestarea nu trebuie să conducă în mod necesar la o condamnare. Absența

condamnării nu presupune că o privare de libertate în condițiile art. 5 alin.

(1) lit. c) din Convenție, respectiv, art. 148 lit. c) C. proc. pen., nu ar fi

conformă scopului statuat în art. 5 din Convenția europeană.

Existența acestui

scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul respectiv

nu impune ca organul judiciar care a dispus arestarea să fi adunat probe

suficiente pentru o condamnare (Cauza M. contra Marii Britanii). Totodată,

instanța trebuia să aibă în vedere practica instanțelor interne străine, deci,

și jurisprudența Curții Europene care au acordat despăgubiri bănești inferioare

sau chiar au apelat în vederea reparării daunelor morale, la măsuri

nepatrimoniale.

La termenul de azi,

Înalta Curte a pus în discuția părților chestiunea încadrării în dispozițiile

art. 304 C. proc. civ. a motivelor de recurs dezvoltate de fiecare dintre

recurenți, ceea ce are semnificație din perspectiva sancțiunii nulității căii

de atac, potrivit art. 306 C. proc. civ.

Față de dezvoltarea

motivelor de recurs, având în vedere și cele arătate în combaterea excepției de

către recurenți înainte de dezbaterea pe fond a recursurilor, Înalta Curte va

respinge excepția nulității căii de atac, întrucât unele dintre criticile

recurenților pot fi încadrate în dispozițiile fie ale art. 304 pct. 7, fie ale

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., după cum se va arăta în considerentele ce

urmează, în timp ce aspectele de netemeinicie ale deciziei nu vor putea fi evaluate

de această instanță de control judiciar, dată fiind actuala configurație a art.

304 C. proc. civ. (ce permite exclusiv critici de nelegalitate), cu referire

specială la abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ. prin

O.U.G. nr. 138/2000.

Ambele recursuri sunt

nefondate.

Analizând materialul

probator administrat în cauză prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte

constată că decizia recurată nu este susceptibilă de modificare pe temeiul art.

304 pct. 7 sau 9 C. proc. civ.

Astfel, în ce

privește recursul reclamanților, se constată că aceștia aduc critici deciziei

atât referitoare la soluționarea capătului de cerere de acordare a daunelor

materiale (sens în care sentința a fost schimbată în parte), cât și asupra

cererii de daune morale, confirmată în apel.

Înalta Curte constată

că daunele materiale acordate se circumscriu criteriilor de legalitate,

întrucât instanța de apel s-a raportat la elementele răspunderii civile

delictuale (obiective) astfel cum ea este consacrată prin dispozițiile art. 504

– 506 C. proc. pen., recurenții reclamanți fiind ținuți să indice prejudiciul

și să justifice legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită,

alături de celelalte elemente ale răspunderii civile de acest tip, faptă

ilicită și vinovăție, cerințe legale care, în contextul reparației pentru erori

judiciare, are anumite particularități: fapta ilicită nu poate excede

dispozițiilor art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. pen., iar latura subiectivă se

analizează din perspectiva unei răspunderi obiective a statului în acest gen de

cauze.

În consecință, față

de sarcina probei reclamanților, se constată că instanța de apel în mod legal

s-a raportat la prejudiciul pretins a fi reparat pe calea prezentei acțiuni,

motiv pentru care, sub aspectul daunelor materiale a avut în vedere cele

solicitate de reclamanți, astfel cum au fost individualizate, defalcate, dar și

probate de aceștia.

Aplicând aceste

rigori legale, curtea de apel a considerat în mod legal că reclamanților li se

cuvin daune materiale pentru împrumutul pe care autorul recurentului B.A. a

fost nevoit să îl contracteze pentru întreținerea acestuia și a familiei lui,

dar și pentru cheltuielile de judecată efectuate și presupuse de derularea

diferitelor proceduri judiciare și etape procesuale din procesul penal, soldat

cu achitarea acestora.

Aceste cheltuieli se

circumscriu noțiunii de prejudiciu decurgând din arestarea recurenților, fiind

confirmată implicit și legătura de cauzalitate de instanța de apel dintre faptă

și prejudiciu, ceea ce conduce la constatarea corectei aplicări a criteriilor

legale prevăzute de art. 505 C. proc. pen., raportate în mod necesar la

dispozițiile art. 998, 999 C. civ.

Critica recurenților,

formulată și prin motivele de apel, privește neincluderea în categoria prejudiciului

de ordin material antrenat de procesul penal, și a salariului de care au fost

lipsiți, cel puțin în perioada arestului preventiv.

Deși sursa

prejudiciului este aptă de a se fi calificată ca generatoare a unui prejudiciu

material, Înalta Curte constată că, sub acest aspect, instanța de apel a

reținut ca nedovedite aceste pretenții (prin concluzia „celelalte motive de

apel ale reclamanților au fost înlăturate, în lipsa unor probe concrete”),

contrar celor susținute de recurenți prin motivele de recurs, sens în care se

apreciază că hotărârea nu este criticabilă din perspectiva art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., instanța de apel analizând și această critică.

În plus, nici în

această etapă procesuală recurenții nu au indicat probele pe care curtea de

apel ar fi trebuit să le ia în considerare în cuantificarea acestei componente

a prejudiciului material, ceea ce ar fi impus instanței de recurs, eventual,

aplicarea art. 314 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare la

instanța de apel, pentru completarea circumstanțelor de fapt ale cauzei și cu

acest element.

Astfel, se constată

că în mod real recurentului reclamant I.V. i s-a desfăcut contractul de muncă,

astfel cum reiese din înscrisul de la dosar recurs (decizia de desfacere a

contractului de muncă din 12 iunie 2002) pentru lipsa nejustificată de la locul

de muncă în perioada 7 iunie 2002-12 iunie 2002, ceea ce corespunde primei

săptămâni de arest, însă, acest fapt neînsoțit de dovada salariului lunar cu

care reclamantul I.V. era retribuit în acest loc de muncă și cuantificarea

proprie a acestei pagube, aptă de verificarea instanței prin depunerea

eventuală a copiei cărții de muncă sau a unor alte înscrisuri din care să

reiasă cuantumul salariului lunar, este lipsit de relevanță și, ca atare, în

mod legal a fost exclusă această solicitare de instanța de apel de la

operațiunea de cuantificare a prejudiciului material.

Aceeași concluzie se

impune și în ce-l privește pe reclamantul B.A., cu atât mai mult cu cât acesta

nu era angajat în muncă la data producerii arestării, ci, din acest punct de

vedere, a susținut (fără a dovedi) că avea întocmite toate formele legale

pentru a pleca din țară pentru derularea unei activități salarizate.

În ce privește

componenta prejudiciului material constând în cheltuieli cu plata onorariilor

de avocat în perioada arestului preventiv, cu pachetele ce le-au fost expediate

și cu deplasările familiilor lor la procese, recurenții au susținut prin

motivele de apel că instanța de apel, de asemenea, nu le-a analizat.

Nici o atare critică

nu va putea fi primită, având în vedere că instanța de apel chiar a schimbat în

parte sentința, în ce privește cererea de acordare a daunelor materiale, sens

în care a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantul B.A. a sumei de

2.750 lei (1.800 lei împrumut contractat de tatăl său și 950 lei cheltuieli de

judecată), iar către reclamantul I.V., a sumei de 950 lei cheltuieli de

judecată efectuate în dosarele nr. 262/2008 și 551/824/2005; referitor la alte

cheltuieli antrenate pentru familiile reclamanților de perioada arestului

preventiv (deplasări la procese și penitenciar, pachete pentru reclamanți,

etc.), instanța de apel a constatat că nu au fost probate prin bonuri, facturi

sau chitanțe fiscale, aspect de netemeincie care, de asemenea nu poate fi

cenzurat de instanța de recurs.

Printr-o altă

critică, recurenții reclamanți susțin că instanța de apel în mod nelegal a

confirmat cuantumul excesiv de redus al daunelor morale acordate de prima

instanță.

Din această

perspectivă, Înalta Curte constată că în apel, s-a evaluat această critică în

temeiul criteriilor legale enumerate de art. 505 alin. (2) C. proc. pen. și în

raport de fiecare dintre elementele indicate de reclamanți ca relevante în

justificarea prejudiciului moral: greva foamei pe care au făcut-o în

penitenciar, decesul tatălui reclamantului I.V., tratamentul la care au fost

supuși în perioada privării de libertate, obstrucționarea legăturilor personale

cu minora din prima căsătorie ale reclamantului I.V., oprobriul public la care

au fost supuși ei și familiile lor, precum și celelalte consecințe antrenate de

arestul acestora, ca și celelalte efecte în plan psihic, social și profesional

pentru cei în cauză.

Aplicarea acestor

criterii legale și ponderea pe care instanțele de fond au dat-o fiecăruia

dintre elementele anterior enumerate în aprecierea globală a prejudiciului

moral, toate raportate la jurisprudența C.E.D.O., reprezintă însă elemente de

temeinicie a deciziei recurate ce nu pot fi cenzurate de instanța de recurs,

nefiind aspecte de nelegalitate.

Recursul formulat de

pârâtul Statul Român prin M.F.P., se privește a fi, de asemenea, nefondat,

niciuna dintre tezele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., pe

temeiul cărora au fost concepute criticile din recurs, nefiind întrunite în

speță.

Într-un prim motiv de

recurs, pârâtul face referiri la modalitatea de apreciere a probelor cauzei de

instanța de apel sub aspectul împrumutului de 1.800 lei contractat de autorul

reclamantului B.A. pentru a susține cheltuielile necesare întreținerii lui și

familiei acestuia ca și costurile presupuse de procesul penal, susținându-se că

nu s-a dovedit legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, sens

în care critică insuficiența materialului probator al cauzei.

Asemenea susțineri nu

pot fi însă cenzurate pe calea prezentului recurs, aprecierea materialului

probator al pricinii fiind circumscrisă noțiunii de temeinicie a deciziei

atacate, astfel că acestea nu pot primi calificarea de motive de nelegalitate.

Aceeași concluzie se

impune și în ce privește criticarea deciziei din apel pentru acordarea cu titlu

de daune materiale a cheltuielilor de judecată angajate și efectuate de

reclamanți sau familiile lor pentru susținerea apărării în procesual penal,

instanța de apel indicând în mod explicit dosarele în care au fost efectuate

aceste cheltuieli care au fost luate în considerare (contrar susținerilor

pârâtului din motivele de recurs), în contextul art. 505 C. proc. pen., cu

aplicarea art. 274 C. proc. civ., sens în care sentința primei instanțe, de

asemenea, a fost schimbată.

De asemenea,

recurentul pârât critică decizia instanței de apel și sub aspectul daunelor

morale acordate reclamanților (10.000 euro fiecărui reclamant).

În acest context

însă, pârâtul susține că instanța de apel trebuia să aibă în vedere

dispozițiile art. 148 C. proc. pen., text care nu impune existența unor probe

certe cu privire la săvârșirea faptei, ci doar a unor indicii care au existat

pe toată perioada cuprinsă între data arestării și până la data achitării.

Înalta Curte constată

că dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. prevăd că „are dreptul la

repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată

de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”, fără ca norma

internă să circumstanțieze noțiunea de arestare nelegală, sens în care, pentru

complinire, recurentul face trimitere la jurisprudența Curții de la Starbourg în aplicarea art. 5 alin. (1) lit. c) teza I din Convenția europeană.

Or, această normă a

fost aplicată de instanțele de fond din perspectiva soluției de achitare

pronunțată în cauza penală în care reclamanții au fost arestați, sens în care

s-a apreciat că achitarea invalidează retroactiv și măsura arestării

preventive.

În plus, dacă

aplicarea principiului in dubio pro reo a permis instanței penale să dispună

achitarea inculpaților, pentru aceea că probele nu au indicat cu certitudine că

inculpații sunt cei care au săvârșit faptele penale, făcând aplicarea unui alt

principiu, a majori ad minus, reiese că aceleași probe oricum, ulterioare

arestării preventive, nu puteau susține (sau confirma retroactiv) nici măsura

procesuală privativă de libertate din perspectiva indiciilor temeinice de

săvârșire a faptelor penale, astfel cum impunea art. 148 lit. c) C. proc. pen.,

indicii care, cum corect pretinde recurentul, nu se suprapun probelor care să

impună condamnarea persoanei, citând Cauza M. contra Marii Britanii.

În consecință, Înalta

Curte apreciază că în mod corect instanțele de fond au constatat caracterul

nelegal al arestării preventive, confirmând măsura privativă de libertate

dispusă în procesul penal ca generatoare a unui prejudiciu moral pentru

reclamanți, apt de a fi reparat în condițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen.

În ce privește

cuantificarea daunelor morale, se constată ca și în cadrul recursului

reclamanților, că aceasta reprezintă exclusiv o chestiune de apreciere,

instanța de apel confirmând lipsa arbitrariului stabilirii lor de către prima

instanță, întrucât tribunalul a valorificat criteriile legale prevăzute de art.

505 alin. (1) C. proc. pen., dar, deopotrivă orientându-se și după

jurisprudența C.E.D.O. în materia încălcărilor reclamante în domeniul de

aplicare a art. 5 din Convenție, ceea ce a condus la stabilirea unui cuantum

rezonabil, echitabil și proporțional cu încălcarea reținută a dreptului

persoanei la libertate și durata acestei restrângeri.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

pen., va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

neîntemeiată excepția nulității recursurilor.

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanții I.V. și B.A. și de pârâtul Statul Român,

prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Bacău, împotriva deciziei nr. 11 din 7

februarie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie,

conflicte de muncă, asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 ianuarie 2012.