ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 719/2012

Prin încheierea de ședință din 29 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale și de înlăturare a omisiunii vădite din sentința penală nr. 53/2000 pronunțată de Tribunalul Sibiu, formulată de petentele B.M. și B.A.M. Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că prin sentința penală nr. 53 din 22 martie 2000 Tribunalul Sibiu a condamnat inculpații G.A.I. și B.R., fiind obligați la plata despăgubirilor civile în favoarea B.D.J. SA Hunedoara și B.I.R. De asemenea, a fost menținută, în baza art. 357 C. proc. pen. măsura inscripției ipotecare dispusă prin Ordonanța procurorului din 15 martie 1999 (fila 94 dosar fond). Prin Decizia penală nr. 59 din 13 martie 2001, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul inculpatei B.R.

fiind schimbată încadrarea juridică a faptelor, stabilindu-se o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare. Apelul formulat de inculpatul G.A.I. fost respins și menținute celelalte dispoziții din sentința apelată. Prin decizia penală nr. 5001 din 20 noiembrie 2011 a Curții Supreme de Justiție a fost respins recursul inculpatei B.R. și s-a luat act de retragerea recursului inculpatului G.A.I. Din examinarea actelor de urmărire penală tribunalul a constatat că ordonanța de luare a măsurii asigurătorii din 15 martie 1999 dată în dosarul penal nr. 032/1999 are ca obiect instituirea sechestrului asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului G.A.I. și nu vizează bunurile antecesorului petentelor ( fila 350 dosar urmărire penală).

Împotriva încheierii pronunțate de instanța de fond au formulat apel petentele, solicitând casarea acesteia și, în rejudecare, să se dispună admiterea cererii așa cum a fost formulată. Curtea analizând hotărârea apelată, potrivit art. 371 alin. (2) rap. la art. 378 C. proc. pen. a constatat că acesta este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Petentele sunt moștenitoare ale defunctului B.G.C. care a avut calitate de învinuit în dosar penal 66/P/1999 și față de care s-a dispus prin rechizitoriul Parchetului Tribunalului Sibiu scoaterea sub urmărire penală pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual și abuz în serviciu. Deși în cursul urmăririi penale față de acest învinuit s-a luat măsura asiguratorie a interdicției de înstrăinare privind imobilul identificat în C.F.

nr. 54606 București Sector 4 cu nr. cadastral 934/19, după dispunerea scoaterii de sub urmărire penală procurorul în mod nejustificat a menținut măsura asiguratorie. Ca atare, măsura fiind dispusă de organul de urmărire penală nu este în competența instanței de a îndrepta actele de procedură emise de acesta, potrivit dispozițiilor art. 195, art. 196 C. proc. pen. In consecință s-a apreciat că, în mod legal instanța de fond a respins cererea de îndreptare a erorii materiale a S. pen. nr. 53/2000 a Tribunalului Sibiu întrucât în cuprinsul acestei hotărâri nu se regăsește eroarea materială invocată de petente,și, ca atare, acestea pentru reglementarea situației juridice a imobilului se pot adresa organului de urmărire penală care a emis actul a cărui îndreptare se solicită.

Pentru aceste considerente, prin decizia penală 124/A/2011 Curtea de apel Alba Iulia a respins apelurile ca nefondate, și, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat petentele la plata cheltuielilor judiciare către stat. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au formulat recurs petentele B.M. și B.A.M. Prin motivele de recurs depuse la dosar s-a solicitat să se constate incidența cazurilor de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 10 și 17 C. proc. pen. , și, rejudecând cauza, să se dispună îndreptarea omisiunii vădite strecurate în dispozitivul sentinței penale nr. 53 din 22 martie 2000 a Tribunalului Sibiu, în sensul ridicării măsurii asigurătorii dispuse asupra imobilului aparținând numitului defunctului B.G.C.

Analizând hotărârile recurate din perspectiva criticilor formulate și a cazurilor de casare invocate, Înalta Curte reține următoarele: In primul rând, se constată că motivele de recurs nu pot fi încadrate în cazul de casare prev. de art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.., având în vedere că recurentele nu invocă nepronunțarea asupra unei cereri esențiale, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului, ci respingerea cererii de îndreptare a omisiunii vădite, acestea considerând că instanțele au făcut o greșită aplicare a legii, în condițiile în care măsura interdicției de înstrăinare a imobilului aparținând lui B.G.C. ar fi fost menținută atât de instanța de fond, prin sentința penală nr. 53 din 22 martie 2000 a Tribunalului Sibiu, cât și prin decizia penală nr. 59/A/2001 a Curții de Apel Alba Iulia și decizia nr. 5001 din 20 noiembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție.

Această critică urmează a fi cenzurată în recurs din perspectiva cazului de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. Înalta Curte constată că în cauză nu este incidență procedura prevăzută de dispozițiile art. 196 rap. la art. 195 C. proc. pen., cererea petentelor fiind în mod corect respinsă. Astfel, din analiza actelor dosarului rezultă că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu nr. 66/P/1999 din 20 septembrie 1999 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului B.G.C., în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 1 lit. b) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. , și, trimiterea în judecată a inculpaților B.R. și G.A.I . Totodată, în temeiul art. 245 C. proc.

pen., măsurările asigurătorii dispuse pe parcursul urmăririi penale au fost menținute până la soluționarea cauzei de către instanța de judecată. Caracterul general al dispoziției din rechizitoriu, împrejurarea că în cauză au fost dispuse măsuri asigurătorii atât în privința bunurilor aparținând inculpaților cât și persoanelor față de care s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată, precum și raportarea la dispozițiile art. 245 C. proc. pen.., determină concluzia că procurorul a înțeles să mențină toate măsurile asigurătorii dispuse pe parcursul urmăririi penale. Menținerea sechestrului asupra bunurilor aparținând învinuitului B.G.C. este în concordanță cu dispozițiile art. 249 alin. (2) rap.

la art. 245 lit. c) C. proc. pen.., text ce instituie în favoarea părții civile, posibilitatea ca, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției, să introducă acțiune în fața instanței civile, în caz contrar, la expirarea acestui termen, măsura sechestrului asigurător încetând de drept conform art. 245 alin. (1) lit. c) teza a II a C. proc. pen. Ca atare, dispoziția procurorului de menținere a măsurilor asigurătorii până la soluționarea cauzei, nu poate fi interpretată decât în sensul că aceasta se referă la sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor aparținând inculpaților ce au fost trimiși în judecată, instanța neavând nici un fel de competență să se pronunțe cu privire la măsurile complimentare luate de către parchet, conform art. 249 alin. (2) rap.

la art. 245 C. proc. pen., în raport de soluția de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului B.G.C. Rezultă așadar că nu poate fi considerată o omisiune vădită care să poată fi corectată în procedura instituită de dispozițiile art. 196 C. proc. pen. împrejurarea că, prin sentința penală nr. 53 din 22 martie 2000, Tribunalul Sibiu nu s-a pronunțat în sensul ridicării măsurii sechestrului asigurător instituit asupra imobilului aparținând numitului B.G.C., persoană care, în procesul penal pornit împotriva inculpaților B.R. și G.A.I. avea, cel mult, calitatea de martor. In realitate, astfel cum s-a arătat anterior, problema ce se ridică în cauză este aceea a constatării eventualei încetări de drept a măsurii sechestrului asigurător, în condițiile în care partea civilă, respectiv Banca Internațională a Religiilor, nu a introdus acțiune în fața instanței civile în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 245 alin. (1) lit. c) teza a II a C. proc.

pen.., iar competența de a se pronunța în acest sens aparține Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, având în vedere că dosarul privindu-1 pe învinuitului B.G.C. a fost finalizat printr-o soluție de netrimitere în judecată. In raport de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, respingând cererea formulată de către cele două petente, instanțele au făcut o corectă aplicate a legii în cauză, cazul de casare invocat, respectiv art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.. nefiind incident în cauză. Ca atare, va respinge recursurile petentelor ca nefondate, soluție în raport de care acestea vor fi obligate și la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de petenții B.A.M. și B.M. împotriva deciziei penale nr. 124/A din 27 septembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală. Obligă recurentele petente la plata sumei de câte 50 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 13 martie 2012.