ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 719/2012

Prin încheierea de ședință din 29

iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu s-a respins cererea de îndreptare a

erorii materiale și de înlăturare a omisiunii vădite din sentința penală nr.

53/2000 pronunțată de Tribunalul Sibiu, formulată de petentele B.M. și B.A.M.

Pentru a hotărî astfel instanța de

fond a reținut că prin sentința penală nr. 53 din 22 martie 2000 Tribunalul

Sibiu a condamnat inculpații G.A.I. și B.R., fiind obligați la plata

despăgubirilor civile în favoarea B.D.J. SA Hunedoara și B.I.R. De asemenea, a

fost menținută, în baza art. 357

C. proc.

pen. măsura inscripției ipotecare dispusă prin Ordonanța procurorului din

15

martie 1999 (fila 94 dosar fond).

Prin Decizia penală nr. 59 din 13

martie 2001, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul inculpatei B.R. fiind

schimbată încadrarea juridică a faptelor, stabilindu-se o pedeapsă rezultantă

de 7 ani închisoare. Apelul formulat de inculpatul G.A.I. fost respins și

menținute celelalte dispoziții din sentința apelată.

Prin decizia penală nr. 5001 din 20

noiembrie 2011 a Curții Supreme de Justiție a fost respins recursul inculpatei

B.R. și s-a luat act de retragerea recursului inculpatului G.A.I.

Din examinarea actelor de urmărire

penală tribunalul a constatat că ordonanța de luare a măsurii asigurătorii din

15 martie 1999 dată în dosarul penal nr. 032/1999 are ca obiect instituirea

sechestrului asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului G.A.I. și nu

vizează bunurile antecesorului petentelor ( fila 350 dosar urmărire penală).

Împotriva încheierii pronunțate de

instanța de fond au formulat apel

petentele,

solicitând casarea acesteia și, în rejudecare, să se dispună admiterea

cererii

așa cum a fost formulată.

Curtea analizând hotărârea apelată,

potrivit art. 371 alin. (2) rap. la art. 378 C. proc. pen. a constatat că

acesta este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Petentele sunt

moștenitoare ale defunctului B.G.C.

care

a avut calitate de învinuit în dosar penal 66/P/1999 și față de care s-a

dispus prin rechizitoriul Parchetului

Tribunalului Sibiu scoaterea sub urmărire

penală pentru săvârșirea

infracțiunilor de fals intelectual și abuz în serviciu.

Deși în cursul urmăririi penale față

de acest învinuit s-a luat măsura asiguratorie a interdicției de înstrăinare

privind imobilul identificat în C.F. nr. 54606 București Sector 4 cu nr.

cadastral 934/19, după dispunerea scoaterii de sub urmărire penală procurorul

în mod nejustificat a menținut măsura asiguratorie.

Ca atare, măsura

fiind dispusă de organul de urmărire penală nu este în

competența instanței de a îndrepta

actele de procedură emise de acesta, potrivit dispozițiilor art. 195, art. 196

C. proc. pen.

In consecință s-a apreciat că, în mod

legal instanța de fond a respins cererea de îndreptare a erorii materiale a S.

pen. nr. 53/2000 a Tribunalului Sibiu întrucât în cuprinsul acestei hotărâri nu

se regăsește eroarea materială invocată de petente,și, ca atare, acestea pentru

reglementarea situației juridice a imobilului se pot adresa organului de

urmărire penală care a emis actul a cărui îndreptare se solicită.

Pentru aceste considerente, prin

decizia penală 124/A/2011 Curtea de apel Alba Iulia a respins apelurile ca

nefondate, și, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat petentele la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, au formulat recurs petentele B.M. și B.A.M.

Prin motivele de recurs depuse la

dosar s-a solicitat să se constate incidența cazurilor de casare prev. de art.

385 alin. (1) pct. 10 și 17 C. proc. pen.

,

și, rejudecând cauza, să se dispună îndreptarea omisiunii

vădite

strecurate în dispozitivul sentinței penale nr. 53 din 22 martie 2000 a

Tribunalului Sibiu, în sensul ridicării măsurii asigurătorii dispuse asupra

imobilului aparținând numitului defunctului B.G.C.

Analizând hotărârile recurate din

perspectiva criticilor formulate și a cazurilor de casare invocate, Înalta

Curte reține următoarele:

In primul rând, se constată că

motivele de recurs nu pot fi încadrate în

cazul

de casare prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.., având

în vedere că

recurentele nu invocă nepronunțarea asupra unei cereri

esențiale, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția

procesului, ci respingerea cererii de îndreptare a omisiunii vădite, acestea

considerând că instanțele au făcut o greșită aplicare a legii, în condițiile în

care măsura interdicției de înstrăinare a imobilului aparținând lui B.G.C. ar

fi fost menținută atât de instanța de fond, prin sentința penală nr. 53 din 22

martie 2000 a Tribunalului Sibiu, cât și prin decizia penală nr. 59/A/2001 a

Curții de Apel Alba Iulia și decizia nr. 5001 din 20 noiembrie 2001 a Curții

Supreme de Justiție. Această critică urmează a fi cenzurată în recurs din

perspectiva cazului de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.

Înalta Curte constată că în cauză nu

este incidență procedura prevăzută de dispozițiile art. 196 rap. la art. 195 C.

proc. pen., cererea petentelor fiind în mod corect respinsă.

Astfel, din analiza actelor dosarului

rezultă că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu nr.

66/P/1999 din 20 septembrie 1999 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a

învinuitului B.G.C., în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 1 lit. b) rap. la

art. 10 lit. d) C. proc. pen.

, și,

trimiterea în judecată a inculpaților B.R. și G.A.I

. Totodată, în

temeiul art. 245 C. proc. pen., măsurările asigurătorii dispuse pe parcursul

urmăririi penale au fost menținute până la soluționarea cauzei de către

instanța de judecată.

Caracterul general al dispoziției din

rechizitoriu, împrejurarea că în cauză au fost dispuse măsuri asigurătorii atât

în privința bunurilor aparținând inculpaților cât și persoanelor față de care

s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată, precum și raportarea la

dispozițiile art. 245 C. proc. pen.., determină concluzia că procurorul a

înțeles să mențină toate măsurile asigurătorii dispuse pe parcursul urmăririi penale.

Menținerea

sechestrului asupra bunurilor aparținând învinuitului B.G.C.

este în concordanță cu dispozițiile

art. 249 alin. (2) rap. la art. 245 lit. c) C. proc. pen.., text ce instituie

în favoarea părții civile, posibilitatea ca, în termen de 30 de zile de la

comunicarea soluției, să introducă acțiune în fața instanței civile, în caz

contrar, la expirarea acestui termen, măsura sechestrului asigurător încetând

de drept conform art. 245 alin. (1) lit. c) teza a

II

a C. proc. pen.

Ca atare, dispoziția procurorului de

menținere a măsurilor asigurătorii până la soluționarea cauzei, nu poate fi

interpretată decât în sensul că aceasta se referă la sechestrul asigurător

instituit asupra bunurilor aparținând inculpaților ce au fost trimiși în

judecată, instanța neavând nici un fel de

competență

să se pronunțe cu privire la măsurile complimentare luate de către

parchet,

conform art. 249 alin. (2) rap. la art. 245 C. proc. pen., în raport de soluția

de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului B.G.C.

Rezultă așadar că nu poate fi

considerată o omisiune vădită care să poată fi corectată în procedura

instituită de dispozițiile art. 196 C. proc. pen. împrejurarea că, prin

sentința penală nr. 53 din 22 martie 2000, Tribunalul Sibiu nu s-a pronunțat în

sensul ridicării măsurii sechestrului asigurător instituit asupra imobilului

aparținând numitului B.G.C., persoană care, în procesul penal pornit împotriva

inculpaților B.R. și G.A.I. avea, cel mult, calitatea de martor.

In realitate,

astfel cum s-a arătat anterior, problema ce se ridică în cauză

este aceea a constatării eventualei

încetări de drept a măsurii sechestrului asigurător, în condițiile în care

partea civilă, respectiv Banca Internațională a Religiilor, nu a introdus

acțiune în fața instanței civile în termenul de 30 de

zile prevăzut de art. 245 alin. (1) lit. c) teza a

II

a C. proc.

pen.., iar competența de a

se

pronunța în acest sens aparține Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, având

în vedere că dosarul privindu-1 pe învinuitului B.G.C. a fost finalizat

printr-o soluție de netrimitere în judecată.

In raport de aceste considerente,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, respingând cererea formulată de

către cele două petente, instanțele au făcut o corectă aplicate a legii în

cauză, cazul de casare invocat, respectiv art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc.

pen.. nefiind incident în cauză. Ca atare, va respinge recursurile petentelor

ca nefondate, soluție în raport de care acestea vor fi obligate și la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de petenții B.A.M. și B.M. împotriva deciziei penale nr. 124/A din 27

septembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală.

Obligă recurentele petente la plata

sumei de câte 50 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 13

martie 2012.