ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 696/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 696/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin dispoziția nr. 3 emisă la 3 decembrie

2001, SC I. SA a respins notificarea formulată, în baza prevederilor Legii nr. 10/2001

de S.G. și B.C., vizând restituirea în natură a imobilului situat în Oradea,

înscris în C.F. 1667 Oradea, compus din construcții și teren aferent în

suprafață de 771 m.p., cu motivarea că cei în cauză nu au făcut dovada

calității de moștenitori ai fostei proprietare a nemișcătorului.

La 19 noiembrie 2001,

persoanele îndreptățite au contestat această dispoziție, solicitând instanței –

în contradictoriu cu SC I. SA – obligarea pârâtei la restituirea în natură a

imobilului care, a fost dobândit de antecesorii lor de la C.I., ulterior, fiind

preluat abuziv de Statul Român, prin Decretul nr. 92/1950 și transferat în

administrarea I.J.G.C.L. Bihor, apoi a Centrului de Calcul Teritorial Electronic

Oradea, în prezent SC I. SA Oradea care, prin fraudă la lege, și-a intabulat

dreptul de proprietate asupra imobilului.

La 13 ianuarie 2004

pârâta SC I. SA Oradea a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă

a societății cumpărătoare SC C.I.M. SA Cluj-Napoca arătând, în susținerea

cererii, că la data de 15 decembrie 2003 potrivit contractului de vânzare -

cumpărare încheiat între A.P.A.P.S. și C.I.M. SA Cluj – Napoca, unitatea a fost

privatizată, prin vânzarea, respectiv cumpărarea a 96,46% din capitalul social.

Pârâta SC C.I.M. SA

Cluj – Napoca a depus întâmpinare și cerere de chemare în garanție a pârâtei A.V.A.S.

Prin întâmpinare,

pârâta SC C.I.M. SA Cluj – Napoca a solicitat respingerea acțiunii formulate de

reclamanți, invocând în apărare faptul că actele la care au făcut referire

reclamanții pentru a justifica dreptul lor de proprietate nu au produs efecte

translative de proprietate, cu atât mai mult cu cât și acțiunea în prestație

tabulară introdusă anterior de reclamanți a fost respinsă irevocabil, iar în

privința terenului arată că, deși reclamanții au solicitat anularea

certificatului de atestare, cererea a fost respinsă irevocabil.

De altfel, terenul pe

care îl deține societatea nu provine în exclusivitate din C.F. 1667 Oradea

existând alte două parcele dezmembrate din C.F. 11424 Oradea care au aparținut

Municipiului Oradea.

Se arată că

reclamanții nu au calitate procesuală activă pentru terenul dezmembrat din C.F.

11424 Oradea iar pentru terenul din C.F. 1667 Oradea au vocație cel mult pentru

cota de 1/3.

Au mai susținut că pe

terenul în litigiu se află și o clădire nouă, parter + 3 etaje care a fost

ridicată din fondurile Centrului Teritorial de Calcul și o alta cu destinația

„Nod Internet”, acestea nefiind susceptibile restituirii.

Prin sentința nr. 478/C

din 27 iunie 2006, Tribunalul Bihor Oradea, secția civilă, a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de Primăria Municipiului Oradea și

în consecință a respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva acestei pârâte.

A respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C.I.M. SA Cluj – Napoca.

A admis în parte

acțiunea, precizată, formulată de reclamanții S.G. și B.C. împotriva pârâților

SC I. SA Oradea și SC C.I.M. SA Cluj – Napoca.

A dispus anularea

adresei din 15 octombrie 2001 și a dispoziției nr. 3 din 3 decembrie 2001 emisă

de pârâta SC I. SA Oradea, obligând-o pe această pârâtă să restituie în natură,

prin dispoziție motivată, imobilul situat în Oradea, compus din două

construcții – parter (casă veche) și un atelier – corpul 3 și 4, precum și

terenul aferent în suprafață de 771 m.p., identificat cu nr. top. 701 în

suprafață de 708/821 m.p. și 700/1 în suprafață de 63/330 m.p. conform schiței

de individualizare întocmită de expert M.N.

A constatat că

reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent pentru

suprafața de 418 m.p., aferent nr. top. 700/1, 700/2 și 701 în valoarea

stabilită prin raportul de expertiză întocmit de M.N. de 42.800 euro (100

euro/m.p.) și în consecință:

A obligat pârâta SC I.

SA Oradea, ca în condițiile art. 16 din Legea nr. 247/2005 Titlul VII să

procedeze la predarea notificării însoțită de dispoziția motivată,

Secretariatului Comisiei Centrale în vederea acordării despăgubirilor.

A admis cererea de

chemare în garanție formulată de pârâta SC C.I.M. Cluj – Napoca, însușită de

pârâta SC I. SA Oradea, împotriva chematei în garanție A.V.A.S. București.

A obligat chemata în

garanție să plătească pârâților despăgubiri reprezentând contravaloarea

imobilului restituit în natură reclamanților.

A obligat pârâții în

solidar să plătească reclamanților suma de 18.750.000 lei cheltuieli de

judecată și pe chemata în garanție să le plătească pârâților aceeași sumă, cu

același titlu.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în esență, că potrivit extrasului C.F. 1667

Oradea, imobilele cu nr. top. 700, 701 și 701/2 au constituit proprietatea

numitei B.R. de sub B 5 – ulterior înscriindu-se în CF, sub B 9, dreptul de

proprietate al Statului Român cu titlu de naționalizare, în baza Decretului nr.

92/1950.

Acest imobil a fost

dat ulterior în administrarea pârâtei SC I. SA care, și-a intabulat dreptul de

proprietate sub B 10, 11, 13 privind transcrierea celor două numere topo nou

formate (701 și 700/4), alături de alte două numere topo (1931/4 și 1931/6) în

C.F. 61901 Oradea în favoarea acestei societăți, intabularea făcându-se prin

încheierea nr. 30779/1993 în baza adresei eliberată de Primăria Oradea și a

adresei eliberată de SC I. SA, cât și a certificatului de atestare a dreptului

de proprietate nr. 0014 din 6 august 1993.

În acest context

probator, prima instanță a reținut că SC I. SA Oradea are calitatea de unitate

deținătoare a imobilului în litigiu.

Referitor la

calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în

condițiile Legii nr. 10/2001, instanța de fond a considerat că antecesorii

reclamanților, S.G. și S.C. au fost proprietarii imobilului, care, la 15

ianuarie 1947 a fost înstrăinat de către proprietara tabulară B.R., în favoarea

cumpărătorilor A.I., S.G. și C.I.

Prin contractele

provizorii încheiate, la 18 martie 1947, A.I. și C.I. au transmis cotele lor de

proprietate, dobândite prin actul încheiat la 15 ianuarie 1947, cumpărătorilor

S.G. și S.C.

A mai reținut prima

instanță că nu poate fi primită apărarea pârâtei în sensul că nu s-a produs

efectul translativ de proprietate, în condițiile în care drepturile nu au fost

intabulate în cartea funciară, întrucât imobilele au fost preluate de Statul

Român cu titlu de naționalizare conform Decretului nr. 92/1950 de la

dobânditorii ulterior și nu de la proprietarul tabular, aspect ce rezultă din

adresa Primăriei Municipiului Oradea având nr. 147440 din 26 octombrie 2000 cât

și din cuprinsul actului de naționalizare, anexa la Decretul nr. 92/1950, aflat

la dosar (fila 32 Dosar nr. 5596/C/2003).

Or, transferul

dreptului de proprietate, prin cele două contracte provizorii încheiate de

numiții C.I. și A.I. este confirmat prin declarațiile autentice date de C.L. (fiul

lui C.I.) și A.I. (filele 13 și 17 din Dosarul nr. 8196/2000), acte prin care

se recunoaște atât vânzarea cotelor lor de proprietate către antecesorii

reclamanților, cât și faptul că aceștia au achitat integral prețul stabilit în

contracte. Ca atare, conchide prima instanță, reclamanții au făcut dovada

calității lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, încadrându-se în

prevederile art. 3 raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a SC C.I.M. SA Cluj – Napoca,

instanța de fond a constatat că această societate nu are calitate procesuală

sub aspectul obligației de restituire în natură a imobilului, care se află în

patrimoniul SC I. SA Oradea.

Cum pârâta SC C.I.M. SA

Cluj – Napoca deține o cotă majoritară (94,6%) din acțiunile unității

deținătoare, este evident că prin restituirea imobilului în favoarea

reclamanților, valoarea acțiunilor deținute de această unitate se va reduce

proporțional cu valoarea imobilului restituit în natură, astfel că societatea

menționată justifică sub acest aspect, un interes legitim și calitate

procesuală pasivă.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel pârâtele SC I. SA Oradea, SC C.I.M. SA Cluj – Napoca

și chemata în garanție A.V.A.S.

Curtea de Apel

Oradea, secția civilă mixtă, prin Decizia nr. 117/ A din 19 iunie 2008, a

respins ca nefondat apelul declarat de A.V.A.S.; a admis apelul formulat de

pârâtele SC I. SA și SC I.M. SA în contradictoriu cu intimații S.G., B.C. și

Primăria municipiului Oradea împotriva sentinței civile nr. 478/ C din 27 iunie

2006 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte în sensul că

a obligat chemata în garanție A.V.A.S. să plătească pârâtelor despăgubiri în

sumă de 966.000 lei.

A păstrat celelalte

dispoziții ale sentinței.

A obligat pârâta

apelantă A.V.A.S. să plătească intimaților S.G. și B.C. suma de 1.000 lei

cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide

astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că soluția instanței

de fond, de respingere a excepțiilor privind lipsa calității procesuale pasive

a SC C.I.M. SA Cluj-Napoca, este legală chiar dacă imobilul în litigiu se află

în patrimoniul SC I. SA Oradea.

În condițiile în care

SC C.I.M. SA Cluj-Napoca deține cota de 94,6% din acțiunile unității

deținătoare, valoarea acțiunilor se va reduce proporțional cu valoarea

imobilului restituit în natură astfel încât se arată, calitatea procesuală a

respectivei pârâte este întrutotul justificată.

Prin predarea

imobilului către intimații reclamanți, valoarea patrimoniului SC I. SA Oradea

se reduce, astfel că prejudiciul cauzat acestei societăți este evident, iar

criticile apelantei chemată în garanție apar ca nefondate.

Au fost înlăturate și

criticile aceleiași apelante vizând lipsa calității procesuale pasive întrucât

în temeiul art. 60 alin. (1) C. proc. civ., unitatea deținătoare a bunului

poate chema în garanție A.V.A.S. ca instituție implicată în privatizare conform

art. 29 alin. (1) și (3), art. 30 din Legea nr. 137/2002, art. 1337 și art. 1341

pct. 1 C. civ.

Cât privește critica

referitoare la lipsa calității de persoane îndreptățite a intimaților

reclamanți, s-a reținut că, în speță, s-a făcut dovada că antecesorii acestora

au devenit proprietari asupra imobilului, începând cu 25 aprilie 1948.

Astfel, inițial,

proprietarul imobilului revendicat a fost B.R. înscrisă sub B 5 în CF nr. 1667

– Oradea cu nr. top. 700, 701 – 702, aceasta înstrăinându-l la 25 noiembrie

1946 cumpărătorilor C.I., A.I. și S.G. în schimbul unui preț de 45.000.000 lei,

achitat în întregime la data încheierii actului de vânzare-cumpărare.

Ulterior, C.I. s-a

obligat conform actului sub semnătură privată din 25 aprilie 1948 să vândă

partea sa din imobil celuilalt proprietar S.G. și soției acestuia S.C.

Operațiunea vânzării

– cumpărării a fost confirmată și de A.I., care prin actul sub semnătură

privată din 18 martie 1947 și declarația din 6 noiembrie 1997, autentificată de

Biroul Notarului Public M.W., a confirmat cedarea de către cei doi

coproprietari a părții lor din imobilul cumpărat de la B.R., în favoarea lui S.G.

Or, mai reține

instanța de control judiciar, atât pct. 22.1 din H.G. nr. 498/2003 cât și pct. 23.1

din HG nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001 prevăd că prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțeleg

orice înscrisuri translative de proprietate, orice acte juridice care atestă

deținerea proprietății (extrase de carte funciară, istoric de rol fiscal etc.)

respectiv orice act emanând de la o autoritate care atestă direct sau indirect

că bunul aparținea acelei persoane.

Recursul declarat de

pârâte și chemata în garanție împotriva acestei din urmă hotărâri a fost admis

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală

care, prin decizia nr. 9436 din 18 noiembrie 2009, a casat hotărârea atacată și

a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, arătând în esență că

reținând argumentația primei instanțe cu privire la calitatea de persoane

îndreptățite la restituire a reclamanților, instanța de apel avea obligația să

analizeze temeinic anumite aspecte esențiale, antamate în apelurile formulate,

respectiv, dacă la data preluării abuzive de către stat – 15 decembrie 1958 –

imobilul se afla în proprietatea lui S.G. și dacă actele sub semnătură privată

sau cu dată certă, sunt de natură să strămute proprietatea, în condițiile

Decretului nr. 115/1938.

Tot astfel, se mai

arată, instanța de control judiciar trebuia să se pronunțe dacă declarațiile

depuse de A.I. și C.L., suplinesc neintabularea imobilului în cartea funciară,

în condițiile în care, în toate contractele a fost stipulată clauza conform

căreia cumpărătorii aveau obligația să-și intabuleze dreptul de proprietate.

De asemenea, instanța

supremă a mai statuat că potrivit mențiunilor din cartea funciară și în raport

de înscrisurile sub semnătură privată, depuse la dosar, curtea de apel avea

obligația să stabilească:

- dacă imobilul

înstrăinat conform contractului de vânzare – cumpărare, datat la 15 ianuarie

1947, este unul și același cu imobilul pretins de intimații – reclamanți prin

prezenta acțiune;

- care a fost cota –

parte de 1/3, ce a aparținut numitului C.I. din imobilele înstrăinate la 15

ianuarie 1947;

- care a fost cota

parte de 1/3 din imobilele înstrăinate la 15 ianuarie 1947 numitului A.I.;

- ce imobil a

înstrăinat A.I. la data de 18 martie 1947 numiților S.G. și S.C.;

- dacă imobilul

menționat în contractul provizoriu încheiat la 25 aprilie 1948 înstrăinat de C.I.,

numiților S.G. și S.C., reprezintă cota parte de 1/3 menționată în contractul

încheiat la 15 ianuarie 1947.

- care este imobilul

proprietatea numitului C.I., persoană de la care antecesorii reclamanților l-ar

fi dobândit pe cel notificat și care formează obiectul litigiului de față;

- care a fost

persoana sau persoanele care au achitat impozitul pentru imobilul în litigiu de

la data înstrăinării și până la preluarea abuzivă de către Statul Român;

Astfel cum rezultă

din probele cauzei, se mai arată, (certificatul de atestare a dreptului de

proprietate din 6 august 1993 și extrasul de carte funciară nr. 1667) unitatea

deținătoare a imobilului în litigiu este intimata pârâtă SC I. SA Oradea.

Prin contractul de

vânzare – cumpărare acțiuni din 15 decembrie 2003 intimata SC C.I.M. SA Cluj-Napoca

a achiziționat pachetul de 96,46% din acțiunile SC I. SA Oradea.

Ca atare, rezultă cu

evidență că recurenta SC C.I.M. SA Cluj – Napoca, nu ar fi dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilelor din patrimoniul SC I. SA Oradea și nici nu i-ar fi

preluat drepturile și obligațiile prin absorbție, deoarece din actele dosarului

nu apare acest lucru.

Or, motivarea

instanței de fond că unitatea deținătoare a imobilului este SC I. SA Oradea și

că SC C.I.M. SA Cluj – Napoca nu are calitate procesuală pasivă în cauză,

contrazice soluția pronunțată de ambele instanțe.

În cadrul procesului

de privatizare, A.V.A.S. prin contractul de vânzare – cumpărare a înstrăinat

pârâtei – recurente SC C.I.M. SA Cluj – Napoca 94,6% din acțiunile SC I. SA

Oradea și nu imobilele revendicate.

În fine, instanța

supremă a decis că toate celelalte chestiuni ce vizează calitatea procesuală

pasivă a intimaților-pârâți, existența prejudiciului și modalitatea de calcul,

vor fi analizate în raport de dezlegarea chestiunilor esențiale vizând

calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii și a

dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu.

În rejudecare, Curtea

de Apel Oradea, secția civilă mixtă, prin Decizia nr. 115/ Ap din 10 noiembrie

2010, a respins ca nefondat apelul chematei în garanție A.V.A.S.

A admis apelul

formulat de pârâtele SC I. SA Oradea și SC C.I.M. S.A. Cluj-Napoca. a schimbat

în parte sentința, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive invocată de pârâta SC C.I.M. SA.

A respins acțiunea

formulată în contradictoriu cu acest pârât și cererea de chemare în garanție a

A.V.A.S. formulată de acest pârât.

A obligat chemata în

garanție A.V.A.S. să plătească pârâtei SC I. SA, suma de 966.000 lei.

A păstrat celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de trimitere, reluând istoricul cauzei și mare parte din

argumentele reținute prin decizia anterioară, a arătat că în materia Legii nr. 10/2001

dată fiind specificitatea acestor litigii, legiuitorul a derogat de la

exigențele impuse cu privire la probațiunea dreptului de proprietate și a

statuat că în lipsa unor probe contrare, proba dreptului de proprietate cu

privire la bunurile preluate abuziv de stat, se poate realiza și prin alte

mijloace de probă, decât cele admise în litigiile de drept comun, sens în care

s-au avut în vedere dispozițiile art. 22

1

din Normele metodologice

aprobate prin H.G. nr. 498/2003 de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

S-a reținut că, prin

întreg probatoriul administrat, s-a făcut dovada faptului că, la data preluării

imobilului în baza D. 92/1950, nemișcătorul se afla în proprietatea exclusivă a

familiei S.

Astfel, prin

contractul încheiat la data de 15 ianuarie 1948 proprietara tabulară B.R., a

înstrăinat imobilul în favoarea numiților A.I., C.I. și S.G.

Apoi, prin

contractele provizorii încheiate la data de 18 martie 1947 și 25 aprilie 1948 A.I.

și C.I. au transmis cotele lor de proprietate, de câte 1/3 parte din imobil,

antecesorilor reclamanților, respectiv numiților S.G. și S.C.

Vânzarea a fost

recunoscută de către fiul lui C.I. (numitul C.L.) și de către A.I., prin

declarațiile autentice depuse la dosarul cauzei, aceștia confirmând atât

înstrăinarea cât și plata prețului.

În același sens este

și declarația numitei C.V.S., care la rându-i a recunoscut faptul înstrăinării

cotei de 1/3 din imobil, ce a aparținut lui C.I.

Prin urmare, se mai

arată, chiar dacă operațiunea de intabuiare nu s-a realizat, este “în afara

oricărei discuții” că antecesorii reclamanților au cumpărat imobilul arătat,

operațiunea de cumpărare și plata prețului, fiind dovedită, așa încât în mod

corect prima instanță a reținut realizarea condiției prevăzută la art. 3 din

Legea nr. 10/2001.

Cât privește

criticile referitoare la excepția lipsei calității procesuale a pârâtei, SC C.I.M.

SA Cluj Napoca, instanța de trimitere le-a apreciat ca fiind fondate, în

condițiile în care aceasta, în cadrul procesului de privatizare a cumpărat

94,6% din acțiunile SC I. SA, și nu active, imobilul rămânând în patrimoniul

acesteia din urmă.

Tot astfel, cum

A.V.A.S. este succesoarea în drepturi a fostului F.P.S., unitatea publică care

a efectuat privatizarea pârâtei SC C.I. SA, deținătorul imobilului, în mod

corect s-a admis cererea de chemare în garanție în temeiul prevederilor art. 60

alin. (1) C. proc. civ.

Susținerile A.V.A.S.

legate de inexistența prejudiciului suferit de către pârâta SC I. SA Oradea,

urmare a predării imobilului către reclamanți nu au fost primite, reținându-se

că societatea e prejudiciată întrucât, urmare dispoziției de restituire i s-a

diminuat valoarea activului patrimoniului, făcându-se astfel aplicarea

dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.

În cauză, împotriva

deciziei dată în rejudecarea apelului, au declarat recurs atât SC I. SA cât și

A.V.A.S.

Examinând cererea de

recurs formulată de A.V.A.S., prin prisma dispozițiilor art. 301 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că aceasta a fost formulată cu depășirea termenului

defipt prin lege.

Astfel, potrivit

textului de lege mai sus citat, termenul de recurs este de 15 zile și curge de

la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Termenul prevăzut de art.

301 C. proc. civ., constituie deci, în afara unor excepții prevăzute expres de

lege, termenul de drept comun, în materia recursului.

În speță, decizia

pronunțată în apel a fost comunicată recurentei – chemată în garanție, la 15

decembrie 2010, astfel cum rezultă din dovada de primire și procesul verbal de

predare – f. 110, Dos. 316/35/2010 a Curții de Apel Oradea – iar recursul a

fost depus la această instanță, la 3 ianuarie 2011, cu depășirea termenului de

15 zile, prevăzut de lege.

Pe cale de

consecință, recursul A.V.A.S., fiind formulat cu neobservarea sus menționatei

dispoziții legale, urmează a fi respins, ca tardiv.

Cât privește pârâta

SC I. SA, în recursul acesteia, formulat în termen legal și întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia dată în rejudecarea

apelurilor este criticată, după cum urmează:

- instanța de apel nu

a procedat la dezlegarea motivelor de casare cu care a fost investită, nefiind

lămurite, în acord cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., aspecte

esențiale pentru soluționarea litigiului și care au fost expres indicate de

către instanța de casare, cum sunt: identificarea imobilului și care a fost

cota înstrăinată de C.I. și A.I., autorilor reclamanților.

- prin restituirea în

natură a imobilului către reclamanți, au fost ignorate prevederile art. 29 alin.

(1) ale Legii nr. 10/2001, conform cărora, pentru imobilele evidențiate în

patrimoniul unei societăți comerciale privatizate persoanele îndreptățite au

dreptul doar la despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

- intimații

reclamanți nu și-au dovedit dreptul de proprietate și prin urmare, calitatea de

persoană îndreptățită, conform prevederilor Legii nr. 10/2001.

Astfel, autorii

reclamanților nu și-au intabulat dreptul de proprietate, Statul Român fiind

singurul proprietar tabular înscris după S.R., născută B.

- în mod greșit s-a

apreciat că SC I. SA este în culpă procesuală și a fost obligată la plata

cheltuielilor de judecată, deși apelul său a fost admis, prevederile art. 274 C.

proc. civ., negăsindu-și aplicațiunea.

Cel de-al 2-lea

recurs formulat în cauză, de SC I. SA, se privește ca fondat, urmând a fi

admis, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit

dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile

instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra

necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului.

Textul, care enunță

în termeni fără echivoc, principiile ce trebuie urmate de instanța de

rejudecare, vizând obligativitatea îndrumărilor date de instanța de casare, își

găsește o justificare deplină din însăși rațiunea controlului judiciar.

Astfel, existența

unui control judiciar eficient nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace

procedurale menite a impune respectarea deciziilor date de instanțele

superioare.

Chiar dacă,

prevederile mai sus invocate, conduc și la concluzia că în privința problemelor

de fapt, instanța care rejudecă pricina, are o deplină putere de apreciere,

aceasta este însă obligată să se conformeze îndrumărilor date de instanța de

recurs, cu privire la necesitatea administrării unor probe și examinării unor

apărări, limitele rejudecării fiind determinate de împrejurările ce au

determinat casarea.

În speță, instanța de

trimitere și-a fundamentat soluția pe argumente reluate din decizia anterior

pronunțată, supusă casării, fără a lămuri unul din aspectele care țin de esența

litigiului, – de soluționarea căruia depinde și interpretarea ce urmează a fi

dată celorlalte probleme de drept ale cauzei – respectiv dacă cele două

înscrisuri sub semnătură privată, întocmite la 18 martie 1947 și respectiv 25

aprilie 1948, între A.I. și C.I. și soții S.G. și C. (autorii reclamantelor) au

fost de natură să transmită proprietatea asupra nemișcătorului care, se găsea

într-o zonă supusă regimului de publicitate imobiliară reglementată prin

Decretul-lege nr. 115/1938.

Or, așa cum s-a

reținut și prin prima decizie de casare, în materie de probațiune a dreptului

de proprietate (chiar în domeniul de reglementare al dispozițiilor art. 3 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001) nu se pot ignora două repere esențiale și

anume: locul situării imobilului (în speță, municipiul Oradea) și momentul când

se pretinde că ar fi avut loc transferul dreptului de proprietate, ambele

supuse sistemului publicității reale, instituit prin Decretul-lege nr. 115/1938,

care prevedea efectul constitutiv al intabulării.

Cum, dreptul de

proprietate pretins a fi fost dobândit prin cele două contracte provizorii,

înscrisuri sub semnătură privată (care de altfel, prevedeau autorizarea

cumpărătorilor de a se intabula cu cotele din imobil, astfel stipulate) nu a

fost înscris în cartea funciară, instanța de apel trebuia să lămurească în ce

condiții aceste înscrisuri ar fi putut conduce la dobândirea dreptului de

proprietate asupra imobilului, simpla referire la declarațiile unor martori,

nefiind suficientă pentru a explica neîndeplinirea cerințelor art. 17 și 18 ale

Decretului-lege nr. 115/1948.

Astfel, în sistemul

de carte funciară, orice operațiune juridică prin care se tinde la strămutarea

sau la constituirea unui drept real, se compune dintr-un act obligațional, ius

ad rem, care dă naștere obligației de a constitui sau strămuta un drept real și

din actul real, clauza de intabulare, dreptul real născându-se doar prin

înscrierea în cartea funciară.

Instanța de trimitere

nu a lămurit nici chestiunea identității dintre imobilul înstrăinat de foștii

proprietari la 15 ianuarie 1947 și imobilul pretins de reclamanți, ce face

obiectul prezentei cauze, necesitate afirmată prin chiar decizia de casare.

De asemenea, pentru a

se clarifica această chestiune – de esența litigiului – s-a indicat necesitatea

stabilirii în concret a cotelor părți de câte 1/3 din imobilele înstrăinate,

aparținând lui A.I. și C.I., respectiv care erau părțile din imobil stăpânite

de către aceștia, sens în care s-ar fi impus efectuarea în cauză a unei

expertize tehnice de specialitate.

Cât privește dovada

plății impozitului, până la data naționalizării, aceasta s-a făcut cu două

înscrisuri, în care figurează tot C.I. (iar nu autorii reclamanților) cu cota

de proprietate deținută, respectiv 1/3, nemișcătorul fiind preluat prin

naționalizare, de la acesta.

Cum, este deja

stabilit, că numele autorilor celor în cauză, nu se regăsesc în cuprinsul

Decretului nr. 92/1950 se impune a se depune procesul verbal de preluare a

imobilului în proprietatea Statului, astfel cum s-a dispus de altfel, prin

decizia de casare, sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia

revenind persoanei ce se pretinde a fi îndreptățită, în acord cu prevederile art.

3 lit. a) și ale art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată.

În consecință,

afirmația făcută în considerentele deciziei atacate, în sensul că la data

preluării imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, acesta se afla „în

proprietatea exclusivă a familiei S.”, nu este susținută de un probatoriu

concludent.

În raport de

dezlegarea ce va fi dată chestiunilor mai sus expuse, vizând calitatea

reclamanților de persoane îndreptățite la una din măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001 – ce nu poate deriva decât din probarea, iar nu

din simpla afirmare a calității de proprietari a autorilor lor asupra

nemișcătorului – și respectiv identitatea imobilului în legătură cu care s-a

formulat cererea de restituire, cu cel indicat în înscrisul cu dată certă

întocmit la 15 ianuarie 1947, prin care fosta proprietară tabulară B.R. a

înstrăinat imobilul (fila 14 – Dos. 8196/C/2001 al Tribunalului Bihor) urmează

a fi analizate și alte chestiuni care sunt de esența litigiului, respectiv

modalitatea de preluare a imobilului în proprietatea Statului – cu sau fără

titlu valabil – și aplicațiunea în cauză a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001.

Astfel, în extrasul

de C.F. 1667 Oradea, proprietar tabular apare B.R., sub B 5 iar ulterior Statul

Român, sub B 9, cu titlu de naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950.

Din copia extras de

pe anexa la Decretul nr. 92/1950, rezultă însă că imobilul a fost preluat de

stat de la C.I., ca succesor al R.S., născută B.

Potrivit celorlalte

probe administrate, acesta ar fi deținut însă o cotă de 1/3 din imobil, pentru

care s-a făcut și dovada plății impozitului.

În consecință, în

aprecierea asupra aplicațiunii art. 29 alin. (1) din lege urmează a se stabili

și dacă preluarea s-a făcut valabil pe numele adevăratului proprietar al

imobilului sau al succesorului în drepturi al acestuia.

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, recursul formulat de SC I. SA, urmează a se

admite, cu consecința casării deciziei atacate și a trimiterii cauzei spre

rejudecarea apelurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca tardiv

recursul declarat de A.V.A.S. împotriva Deciziei nr. 115/ Ap din 10 noiembrie 2010

a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Admite recursul

declarat de pârâta SC I. SA împotriva aceleiași decizii, pe care o casează și

trimite cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 07 februarie 2012.