ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 76/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de

21 iulie 2009, reclamanții M.A. și M.I. au chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S.,

solicitând instanței anularea deciziei nr. 215 din 24 iunie 2009, în temeiul

Legii nr. 10/2001, al Legii nr. 247/2005 și al Legii nr. 1/2009, legi ale

fondului funciar, și obligarea acesteia, să-i despăgubească cu suma de 270.000

de euro pentru un teren în suprafață de 1.800 m.p. (150 euro/m.p., sub prețul

pieței), teren vândut de A.P.A.P.S., societății C., odată cu SC A. SA, ce avea

sediul în Câmpulung Muscel, str. Traian, jud. Argeș, prin contractul de vânzare

– cumpărare acțiuni nr. 45 din 26 septembrie 2003, acționar majoritar fiind S.R.

În motivarea în fapt

a cererii, reclamanții au arătat că, în conformitate cu art. 28 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, rezolvarea revendicărilor revine instituției care a făcut

privatizarea, că SC A. SA în baza Legii nr. 15/1990, a fost împroprietărită cu

toate bunurile aflate în administrare și necesare pentru realizarea obiectului

de activitate, inclusiv terenuri și imobile, A.V.A.S. prin Decizia nr. 215 din

24 iunie 2009, a susținut în art. 2, că preluarea de stat nu a fost dovedită,

reclamanții au arătat că nu-și explică statul că a fost acționar majoritar la

SC A. SA

De asemenea, s-a mai

susținut că, A.V.A.S., și-a declinat competența rezolvării despăgubirii către P.

Câmpulung, primăria neavând nicio calitate în privatizarea SC A. SA

Reclamanții au mai

susținut că, prin adresa nr. 1028 din 15 aprilie 2009, lichidatorul SC A. SA,

inginer G.B., solicită A.V.A.S. să ia măsurile legale pentru acordarea de

despăgubiri numitei M.A. în calitate de creditor al SC A. SA, A.V.A.S. refuză,

declinându-și competența, invocând Legea nr. 18/1991.

S-a mai învederat

faptul că, într-adevăr terenul în litigiu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991,

prin acordarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M.

03 nr. 3727, acordat SC A. SA

Prin sentința civilă nr.

162 din 10 februarie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale active a contestatorului M.I.; a respins

contestația formulată de acesta în contradictoriu cu intimata A.V.A.S. ca fiind

introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; a respins, ca

neîntemeiată, contestația formulată de contestatoarea M.A. în contradictoriu cu

intimata A.V.A.S.

Analizând actele și

lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele:

Prin decizia nr. 215

din 24 iunie 2009, intimata A.V.A.S. a declinat către P. Câmpulung Muscel,

competența de soluționare a notificării formulate la data de 10 mai 2001 și

înregistrate la A.V.A.S. cu nr. DGJ/42392 din 22 aprilie 2009, de către petenta

M.A., reținându-se că terenul de 1.800 m.p. evidențiat în patrimoniul SC A. SA

Câmpulung Muscel, nu face obiectul Legii nr. 10/2001, ci al Legii nr. 18/1991.

Cu privire la excepția

lipsei calității procesuale active a contestatorului M.I., tribunalul a

constatat că prin raportare la art. 137 C. proc. civ., se impune a fi admisă

având în vedere că acesta nu are calitatea de notificator, iar dispozițiile art.

30 C. fam., nefiind aplicabile, ci eventual, cele ale art. 1 lit. b) C. fam.

Pe de altă parte,

deși în dosarul administrativ, mai multe cereri sunt formulate de către

contestatorul M.I. care a susținut că acționează în calitate de mandatar în

contestația formulată, acesta fiind menționat nu ca mandatar, ci acționând în

nume propriu.

În consecință, s-a

impus respingerea contestației formulate de acesta ca fiind introdusă de o

persoană fără calitate procesuală activă.

În ceea ce privește

fondul contestației formulate de contestatoarea M.A., tribunalul a constatat că

aceasta este neîntemeiată.

Astfel, tribunalul a

reținut că motivul declinării competenței de soluționare, a contestației, l-a

reprezentat faptul că terenul în discuție ar fi fost situat în extravilan și nu

ar face obiectul Legii nr. 10/2001.

În aceste condiții

esențiale pentru soluționarea cauzei și aprecierea asupra temeiniciei și

legalității deciziei contestate, era stabilirea situației juridice în sensul de

a se stabili cu certitudine dacă terenul este situat în extravilan sau în

intravilan.

În acest context s-a

impus a se reține că la dosar s-a depus adeverința nr. 25538 din 16 decembrie

2005 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 1/2000 a Municipiului Câmpulung

Muscel în care s-a stabilit dreptul la despăgubiri pentru suprafața de 0,18 ha teren, făcându-se aplicarea legilor fondului funciar.

Având în vedere cele

reținute mai sus, văzând și dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

astfel cum a fost interpretat prin Deciziile IX/2006 și XX/2007 pronunțate de

Înalta Curte de Casație și Justiție în recursurile în interesul legii,

tribunalul a constatat că este neîntemeiată contestația formulată de

contestatoarea M.A., inclusiv sub aspectul cheltuielilor de judecată prin prisma

art. 274 C. proc. civ.

La data de 26

septembrie 2010, contestatoarea M.A. a formulat apel împotriva sentinței civile

nr. 162 din 10 februarie 2010, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV

a civilă, prin care a solicitat obligarea A.V.A.S. la plata sumei de 270.000

euro pentru suprafața de 1.880 m.p., teren aflat în fosta incintă SC A. Sa,

întreprindere vândută de două ori de către A.V.A.S., întâi fiind vândută către

C. și după aceea către L. SA

În motivare, a arătat

că instanța de fond a susținut că terenul este situat în extravilan, deși prin

actele depus de către apelantă, cât și de A.V.A.S., reiese că terenul este în

intravilan, în susținere apelanta atașând o copie după schița de amplasament.

Apelanta menționează

că terenul nu putea face obiectul Legii nr. 18/1991 sau al Legii nr. 1/2000,

așa cum a susținut instanța, deoarece la art. 8 din Legea nr. 10/2001 se face

referire la terenuri agricole și forestiere, în incinta SC A. SA, nu se făcea

nici agricultură și nici exploatare forestieră, se făceau automobile.

Verificând sentința

apelată, prin prisma criticilor invocate, în limitele cererii de apel, conform

prevederilor art. 295 C. proc. civ., Curtea de Apel a apreciat că apelul este

nefondat, fiind respins pentru considerentele ce succed.

Sub aspect

preliminar, Curtea a constatat în urma analizei actului administrativ

contestat, că motivul declinării competenței de soluționare a notificării, de

către intimata-pârâtă, îl reprezintă faptul că solicitarea nu ar face obiectul

Legii nr. 10/2001, raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și

art. V alin. (1) și (2)

din Titlul I al Legii nr. 247/2005,

ca urmare a faptului că „terenul revendicat,

în suprafață de 1800 m.p., evidențiat în patrimoniul SC A. SA Câmpulung-Muscel,

nu face obiectul Legii nr. 10/2001 republicată, ci al Legii nr. 18/1991 cu

modificările și completările ulterioare”.

Curtea a constatat

faptul că articolul 8 în discuție, exclude de la incidența acestei legi

speciale, două categorii de imobile: terenurile situate în

extravilanul

localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, pe de o parte

și cele al căror regim juridic este reglementat prin legile funciare, pe de

altă parte

.

Se mai consideră că,

terenul în litigiu, precizat de către apelantă, la termenul de judecată din

data de 11 octombrie 2010, ca fiind cel situat în punctul I.M.S. sub – Măgura,

a făcut obiectul contractului de schimb încheiat la data de 17 mai 1963, prin

care moștenitorii lui F.P. (bunicul apelantei) l-au dat în proprietate, G.A.C.

„23 August” din com. Câmpulung. Trebuie menționat din punct de vedere istoric,

faptul că G.A.C. – urile reprezintă ulterioarele C.A.P. - uri (cooperativele de

producție).

Independent de

caracterul translativ de proprietate al actului menționat, sub aspectul valabilității

actului de schimb, aspect care nu face obiectul analizei prezente, Curtea a constatat

că preluarea (chiar și faptică) a imobilului, în temeiul acestui act juridic,

de către G.A.C. dovedește caracterul său de teren agricol.

Apelanta a confirmat încă

o dată, la termenul de judecată din data de 11 octombrie 2010, faptul că acest

drept la despăgubiri i-a fost stabilit pentru această suprafață de teren și nu

pentru vreo alta.

În ceea ce privește

probele administrate inclusiv în apel, referitoare la amplasarea imobilului în

intravilan, probe pe care își întemeiază reclamanta, criticile din motivele de

apel, Curtea le-a apreciat ca fiind neconcludente cauzei, atât timp cât, astfel

cum am arătat, incidența art. 8 din Legea 10/2001, s-a realizat în temeiul

tezei finale a acestei dispoziții și nu în baza primeia, legate de amplasarea

imobilului în extravilan.

În fine, instanța a

considerat că, critica reclamantei referitoare la împrejurarea că soțul

M.I.

este pe deplin

împuternicit să o reprezinte, nu a determinat legitimarea procesuală activă a

acestuia, ci îi conferă doar calitatea de mandatar convențional, calitate pe

care acesta de altfel, a avut-o și în faza prezentă a procesului, în temeiul

procurii autentificate sub nr. 2707 din 16 septembrie 2010.

Împotriva deciziei nr.

634/ A din 18 noiembrie 2011 a Curții de Apel București a declarat recurs

reclamanta M.A. care a susținut următoarele critici:

Instanța în mod

greșit a reținut că se aplică art. 8 din Legea nr. 18/1991, terenul revendicat

negăsindu-se în patrimoniul C.A.P. Se mai consideră că instanța a ocolit să

menționeze temeiul legal pe care se bazează decizia.

Analizând recursul

declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs

invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nul,

pentru considerentele ce succed:

Potrivit art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde sub sancțiunea nulității,

motivele de nelegalitate pe care se sprijină recursul și dezvoltarea lor, iar

potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de

recurs nu atrage nulitatea acestuia, dacă încadrarea într-unul din motivele de

recurs prevăzute de art. 304 este posibilă.

Per a contrario,

rezultă că, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea

lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art.

304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

A motiva recursul

înseamnă, pe de o parte, arătarea motivelor de recurs pentru indicarea unuia

dintre cazurile de casare sau modificare reglementate de art. 304 C. proc. civ.,

iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici

privind modul de judecată al instanței, raportat de motivul de recurs invocat.

Deși se constată că

instanța a ocolit temeiul legal pe care se bazează decizia, niciuna din

susținerile ce se regăsesc în declarația de recurs nu poate fi încadrată în

aceste motiv de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Având în vedere că

recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv prevăzut de art. 304

C. proc. civ., cu respectarea cerințelor referitoare la motivarea acestuia,

Înalta Curte va constata nulitatea recursului, conform art. 302

1

lit.

c) coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanta M.A. împotriva deciziei civile nr. 634/ A din 8

noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 ianuarie 2012.