ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 76/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 21 iulie 2009, reclamanții M.A. și M.I. au chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S., solicitând instanței anularea deciziei nr. 215 din 24 iunie 2009, în temeiul Legii nr. 10/2001, al Legii nr. 247/2005 și al Legii nr. 1/2009, legi ale fondului funciar, și obligarea acesteia, să-i despăgubească cu suma de 270.000 de euro pentru un teren în suprafață de 1.800 m.p. (150 euro/m.p., sub prețul pieței), teren vândut de A.P.A.P.S., societății C., odată cu SC A. SA, ce avea sediul în Câmpulung Muscel, str. Traian, jud. Argeș, prin contractul de vânzare – cumpărare acțiuni nr. 45 din 26 septembrie 2003, acționar majoritar fiind S.R.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanții au arătat că, în conformitate cu art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, rezolvarea revendicărilor revine instituției care a făcut privatizarea, că SC A. SA în baza Legii nr. 15/1990, a fost împroprietărită cu toate bunurile aflate în administrare și necesare pentru realizarea obiectului de activitate, inclusiv terenuri și imobile, A.V.A.S. prin Decizia nr. 215 din 24 iunie 2009, a susținut în art. 2, că preluarea de stat nu a fost dovedită, reclamanții au arătat că nu-și explică statul că a fost acționar majoritar la SC A. SA De asemenea, s-a mai susținut că, A.V.A.S., și-a declinat competența rezolvării despăgubirii către P. Câmpulung, primăria neavând nicio calitate în privatizarea SC A. SA Reclamanții au mai susținut că, prin adresa nr. 1028 din 15 aprilie 2009, lichidatorul SC A. SA, inginer G.B., solicită A.V.A.S.

să ia măsurile legale pentru acordarea de despăgubiri numitei M.A. în calitate de creditor al SC A. SA, A.V.A.S. refuză, declinându-și competența, invocând Legea nr. 18/1991. S-a mai învederat faptul că, într-adevăr terenul în litigiu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, prin acordarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M. 03 nr. 3727, acordat SC A. SA Prin sentința civilă nr. 162 din 10 februarie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a contestatorului M.I.; a respins contestația formulată de acesta în contradictoriu cu intimata A.V.A.S. ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de contestatoarea M.A.

în contradictoriu cu intimata A.V.A.S. Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele: Prin decizia nr. 215 din 24 iunie 2009, intimata A.V.A.S. a declinat către P. Câmpulung Muscel, competența de soluționare a notificării formulate la data de 10 mai 2001 și înregistrate la A.V.A.S. cu nr. DGJ/42392 din 22 aprilie 2009, de către petenta M.A., reținându-se că terenul de 1.800 m.p. evidențiat în patrimoniul SC A. SA Câmpulung Muscel, nu face obiectul Legii nr. 10/2001, ci al Legii nr. 18/1991. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a contestatorului M.I., tribunalul a constatat că prin raportare la art. 137 C. proc. civ., se impune a fi admisă având în vedere că acesta nu are calitatea de notificator, iar dispozițiile art. 30 C. fam., nefiind aplicabile, ci eventual, cele ale art. 1 lit. b) C. fam.

Pe de altă parte, deși în dosarul administrativ, mai multe cereri sunt formulate de către contestatorul M.I. care a susținut că acționează în calitate de mandatar în contestația formulată, acesta fiind menționat nu ca mandatar, ci acționând în nume propriu. În consecință, s-a impus respingerea contestației formulate de acesta ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. În ceea ce privește fondul contestației formulate de contestatoarea M.A., tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată. Astfel, tribunalul a reținut că motivul declinării competenței de soluționare, a contestației, l-a reprezentat faptul că terenul în discuție ar fi fost situat în extravilan și nu ar face obiectul Legii nr. 10/2001.

În aceste condiții esențiale pentru soluționarea cauzei și aprecierea asupra temeiniciei și legalității deciziei contestate, era stabilirea situației juridice în sensul de a se stabili cu certitudine dacă terenul este situat în extravilan sau în intravilan. În acest context s-a impus a se reține că la dosar s-a depus adeverința nr. 25538 din 16 decembrie 2005 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 1/2000 a Municipiului Câmpulung Muscel în care s-a stabilit dreptul la despăgubiri pentru suprafața de 0,18 ha teren, făcându-se aplicarea legilor fondului funciar.

Având în vedere cele reținute mai sus, văzând și dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost interpretat prin Deciziile IX/2006 și XX/2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursurile în interesul legii, tribunalul a constatat că este neîntemeiată contestația formulată de contestatoarea M.A., inclusiv sub aspectul cheltuielilor de judecată prin prisma art. 274 C. proc. civ. La data de 26 septembrie 2010, contestatoarea M.A. a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 162 din 10 februarie 2010, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV a civilă, prin care a solicitat obligarea A.V.A.S.

la plata sumei de 270.000 euro pentru suprafața de 1.880 m.p., teren aflat în fosta incintă SC A. Sa, întreprindere vândută de două ori de către A.V.A.S., întâi fiind vândută către C. și după aceea către L. SA În motivare, a arătat că instanța de fond a susținut că terenul este situat în extravilan, deși prin actele depus de către apelantă, cât și de A.V.A.S., reiese că terenul este în intravilan, în susținere apelanta atașând o copie după schița de amplasament. Apelanta menționează că terenul nu putea face obiectul Legii nr. 18/1991 sau al Legii nr. 1/2000, așa cum a susținut instanța, deoarece la art. 8 din Legea nr. 10/2001 se face referire la terenuri agricole și forestiere, în incinta SC A. SA, nu se făcea nici agricultură și nici exploatare forestieră, se făceau automobile.

Verificând sentința apelată, prin prisma criticilor invocate, în limitele cererii de apel, conform prevederilor art. 295 C. proc. civ., Curtea de Apel a apreciat că apelul este nefondat, fiind respins pentru considerentele ce succed. Sub aspect preliminar, Curtea a constatat în urma analizei actului administrativ contestat, că motivul declinării competenței de soluționare a notificării, de către intimata-pârâtă, îl reprezintă faptul că solicitarea nu ar face obiectul Legii nr. 10/2001, raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. V alin. (1) și (2) din Titlul I al Legii nr. 247/2005, ca urmare a faptului că „terenul revendicat, în suprafață de 1800 m.p., evidențiat în patrimoniul SC A. SA Câmpulung-Muscel, nu face obiectul Legii nr. 10/2001 republicată, ci al Legii nr. 18/1991 cu modificările și completările ulterioare”.

Curtea a constatat faptul că articolul 8 în discuție, exclude de la incidența acestei legi speciale, două categorii de imobile: terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, pe de o parte și cele al căror regim juridic este reglementat prin legile funciare, pe de altă parte . Se mai consideră că, terenul în litigiu, precizat de către apelantă, la termenul de judecată din data de 11 octombrie 2010, ca fiind cel situat în punctul I.M.S. sub – Măgura, a făcut obiectul contractului de schimb încheiat la data de 17 mai 1963, prin care moștenitorii lui F.P. (bunicul apelantei) l-au dat în proprietate, G.A.C. „23 August” din com. Câmpulung. Trebuie menționat din punct de vedere istoric, faptul că G.A.C.

– urile reprezintă ulterioarele C.A.P. - uri (cooperativele de producție). Independent de caracterul translativ de proprietate al actului menționat, sub aspectul valabilității actului de schimb, aspect care nu face obiectul analizei prezente, Curtea a constatat că preluarea (chiar și faptică) a imobilului, în temeiul acestui act juridic, de către G.A.C. dovedește caracterul său de teren agricol. Apelanta a confirmat încă o dată, la termenul de judecată din data de 11 octombrie 2010, faptul că acest drept la despăgubiri i-a fost stabilit pentru această suprafață de teren și nu pentru vreo alta.

În ceea ce privește probele administrate inclusiv în apel, referitoare la amplasarea imobilului în intravilan, probe pe care își întemeiază reclamanta, criticile din motivele de apel, Curtea le-a apreciat ca fiind neconcludente cauzei, atât timp cât, astfel cum am arătat, incidența art. 8 din Legea 10/2001, s-a realizat în temeiul tezei finale a acestei dispoziții și nu în baza primeia, legate de amplasarea imobilului în extravilan. În fine, instanța a considerat că, critica reclamantei referitoare la împrejurarea că soțul M.I. este pe deplin împuternicit să o reprezinte, nu a determinat legitimarea procesuală activă a acestuia, ci îi conferă doar calitatea de mandatar convențional, calitate pe care acesta de altfel, a avut-o și în faza prezentă a procesului, în temeiul procurii autentificate sub nr. 2707 din 16 septembrie 2010. Împotriva deciziei nr. 634/ A din 18 noiembrie 2011 a Curții de Apel București a declarat recurs reclamanta M.A.

care a susținut următoarele critici: Instanța în mod greșit a reținut că se aplică art. 8 din Legea nr. 18/1991, terenul revendicat negăsindu-se în patrimoniul C.A.P. Se mai consideră că instanța a ocolit să menționeze temeiul legal pe care se bazează decizia. Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nul, pentru considerentele ce succed: Potrivit art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se sprijină recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea acestuia, dacă încadrarea într-unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 este posibilă.

Per a contrario, rezultă că, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivelor de recurs pentru indicarea unuia dintre cazurile de casare sau modificare reglementate de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat de motivul de recurs invocat. Deși se constată că instanța a ocolit temeiul legal pe care se bazează decizia, niciuna din susținerile ce se regăsesc în declarația de recurs nu poate fi încadrată în aceste motiv de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ. Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv prevăzut de art. 304 C. proc. civ., cu respectarea cerințelor referitoare la motivarea acestuia, Înalta Curte va constata nulitatea recursului, conform art. 302 1 lit. c) coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanta M.A. împotriva deciziei civile nr. 634/ A din 8 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2012.