ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2787/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, având pe rol soluționarea cauzei penale nr. 4158/2/2010 (nr. 1210/2010) privind pe inculpații S.B.C. ((fiul lui G. și al F.), trimis în judecată în stare de arest preventiv pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și N.E., trimis în judecată în stare de libertate, pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de influență, faptă prevăzută de art. 257 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare și dare de mită, faptă prevăzută de art. 6 și art. 7 din Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, și cu aplicarea art. 33 C. pen., la termenul din 2 iulie 20101 a fost investită de inculpatul S.B.C., cu cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată prin intermediul apărătorului ales. Prin încheierea din 2 iulie 2010, prima instanță a admis în principiu cererea de liberare provizorie sub control judiciar și, în baza art. 160 8 a C. proc.

pen., a respins, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul S.B.C. (fiul lui G. și F.). De asemenea, prin aceeași încheiere, printre altele, prima instanță a încuviințat probele solicitate de reprezentantul M.P. și apărătorii celor doi inculpați și a dispus amânarea judecării cauzei la data de 27 august 2010, fixând, totodată termen intermediar pentru verificarea măsurii arestării inculpatului la data 14 iulie 2010. Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, deliberând asupra cererii de liberare provizorie sub control judiciar, a constatat că prin cererea formulată la data de 23 iunie 2010 de apărătorul ales al inculpatului, avocat F.Ș.

și însușită de inculpat la termenul din 02 iulie 2010, s-a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului S.B.C., susținându-se în motivarea cererii că, în cauză, au fost îndeplinite condițiile art. 160 2 C. proc. pen., cu privire la liberarea provizorie sub control judiciar astfel: infracțiunea pentru care este cercetat nu depășește limita impusă de dispozițiile art. 160 2 alin. (1) din C. proc. pen.; nu există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului; inculpatul a fost informat și a înțeles care sunt cazurile în care se revocă liberarea condiționată, așa cum rezultă din dispozițiile art. 160 C. proc.

pen. Pe fondul cererii, s-a reținut de către prima instanță că apărătorul ales al inculpatului a invocat, în motivele scrise, pe care Ie-a susținut și oral, că în cazul inculpatului, operează prevederile art. 5 paragr. 1 lit. c) și paragr. 3 lit. c) din Convenția europeană pentru drepturile omului, conform cărora nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu excepția cazurilor și potrivit căilor legale, iar dacă o persoană, a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorităților judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârșească o infracțiune ori să fugă după săvârșirea acesteia, ea are dreptul, potrivit paragr.

3 lit. c) din articolul menționat, să fie judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, iar punerea sa în liberate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Apreciind dispozițiile din legislația națională privind luarea măsurii arestării preventive ca fiind în deplină concordanță cu legislația europeană menționată, în susținerea cererii s-a arătat că în cazul inculpatului S.B.C. liberarea provizorie sub control judiciar oferă garanții suficiente care să asigure prezentarea acestuia la audiere prin impunerea obligațiilor instituite de dispozițiile art. 160 2 C. proc. pen.

Totodată, s-a mai arătat că niciunul dintre motivele suficient de puternice avute în vedere de jurisprudența Curții Europene în aprecierea perpetuării stării de arest a inculpatului (tulburarea ordinii publice, gravitatea infracțiunii, pericolul că acuzatul se sustrage de la procesul penal, pericolul de repetare a faptelor, crima organizată, negarea culpabilității de către inculpat) nu operează în cazul inculpatului S.B.C. Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a constatat că cerere de liberare provizorie sub control judiciar formulată pentru inculpatul S.B.C., îndeplinește condițiile prevăzute de lege sub aspectul admisibilității în principiu, în sensul că la termenul la care au avut loc dezbaterile, inculpatul S.B.C.

și-a însușit cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată pentru acesta de către avocatul ales, conform art. 160 6 și urm. C. proc. pen., prin declarația orală făcută în fața instanței. Totodată, a mai constatat că, deși inculpatul este cercetat sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni care poate fi comisă numai cu intenție, pedeapsa prevăzută de lege pentru aceasta nu depășește limita de 18 ani închisoare, prevăzută în art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., pentru infracțiunea prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pedeapsa fiind de 15 ani închisoare. Față de cele reținute, prima instanță a constatat că cererea de liberare provizorie formulată îndeplinește condițiile de admisibilitate, motiv pentru care a admis-o în principiu, conform art. 160 8 C. proc.

pen. Referitor la fondul cererii de liberare provizorie sub control judiciar, prima instanță a reținut că, prin rechizitoriul nr. 100/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Secția de combatere a corupției, au fost trimiși în judecată, inculpatul S.B.C., în stare de arest preventiv, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, faptă prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare și inculpatul N.E., în stare de libertate, pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de influență, fapta prevăzută de art. 257 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare și dare de mită, faptă prev. de art. 6 și art. 7 din Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, și cu aplicarea art. 33 C. pen.

În fapt, s-a reținut că, de la începutul anului 2010 și până în prezent inculpatul S.B.C. a acceptat, respectiv nu a respins, promisiunea de a-i fi dată suma de 10.000 (zece mii) euro sau contravaloarea în lei a acesteia, respectiv suma de 40.000 (patruzeci mii) lei, cu titlu de mită, promițând că, în schimbul banilor, nu își va îndeplini atribuțiile de serviciu ce îi reveneau în calitate de ofițer de poliție judiciară în cadrul Inspectoratului General al Poliției Române - D.C.C.O. (printre atribuții fiind și cele referitoare la constatarea și sancționarea contravențiilor și de constatare și urmărire a infracțiunilor), în sensul că nu va comunica parchetului rezultatul integral al activităților de cercetare penală efectuate în Dosarul penal nr. 223/D/P/2009 al D.I.I.C.O.T., în care este cercetată activitatea SC R. SRL, al cărui administrator este denunțătorul R.D.I.

Totodată, inculpatul S.B.C. l-a asigurat pe denunțătorul R.D.I., întâi prin învinuitul N.E., în calitate de intermediar, apoi și personal, că nu va avea probleme în viitor, reținându-se că suma de bani menționată și care făcuse anterior obiectul consemnării seriilor bancnotelor și capcanării criminalistice a fost remisă de denunțător învinuitului N.E. în scopul predării acesteia inculpatului S.B.C. Prin încheierea dată în Camera de consiliu din data de 01 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a I penală, s-a dispus, în baza art. 149 1 alin. (10) C. proc. pen., și art. 148 lit. f) C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului S.B.C. pentru 15 de zile, respectiv de la 01 mai 2010 la 15 mai 2010, inclusiv, fiind emis M.A.P.

nr. 3/UP din 01 mai 2010. Pentru a lua această măsură instanța a reținut că din datele existente până la acel moment al anchetei, existau indicii temeinice în sensul art. 68 C. proc. pen., de natură a forma bănuiala rațională că inculpatul a comis activitatea infracțională pentru care era cercetat, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen. De asemenea, s-a reținut de către instanță că au fost îndeplinite condițiile și sub aspectul dispozițiilor prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru care este cercetat, fiind închisoare mai mare de 4 ani, iar lăsarea sa în libertate prezintă un pericol pentru ordinea publică.

Sub acest ultim aspect, instanța a reținut că gradul de pericol social sporit al activității infracționale presupusă a fi săvârșită de inculpatul S.B.C., (care s-a folosit de calitatea de ofițer de poliție judiciară, într-o anchetă penală în curs de desfășurare, pentru a-i da un anumit curs în legătură cu aspecte și persoane, de la care urma să primească anumite avantaje materiale (bani), a acceptat aceste propuneri, nu Ie-a refuzat, iar prin conduita sa a lăsat să se înțeleagă că este de acord cu aceste sume, rezultatul produs și scopul urmărit (prin folosirea funcției a creat martorului R.D.I.

denunțător, supus anchetei, o stare de temere și i-a creat impresia că poate da anchetei un anumit curs, că are legături și conexiuni cu alți funcționari din cadrul altor instituții ale statului, că poate controla ancheta în ceea ce îl privește pe martorul denunțător), conivența intenționată cu celelalte persoane cercetate în cauză și posibilitatea reală de extindere a sistemului de relații corupătoare a actului de justiție sunt elemente din care rezultă pericolul pentru ordinea publică a inculpatului. Față de dispozițiile art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a apreciat că liberarea provizorie este o măsură facultativă, și nu un drept al inculpatului, neputând fi luată această măsură în mod automat, după verificarea îndeplinirii condițiilor formale prevăzute în acesta, ci trebuind a fi analizată și oportunitatea luării acesteia prin raportare și la dispozițiile art. 136 C. proc.

pen., care reglementează scopul și categoriile măsurilor preventive. Astfel, potrivit acestor dispoziții în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiune pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal se poate lua față de acesta una dintre măsuri preventive enumerate de acesta, printre care și arestarea preventivă. În alin. (2) al aceluiași articol, s-a reținut că se dispune că scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, iar în alineatul final al dispoziției sus-menționate, s-a menționat de către prima instanță că se prevede că alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura.

S-a mai relevat că din analiza textelor legale invocate rezultă că, în condițiile în care legea nu limitează și nici nu indică criteriile ce urmează a fi avute în vedere, instanța urmează a se raporta la elementele ce privesc fapta săvârșită, gradul ei de pericol social concret, împrejurările comiterii acesteia, urmările produse și persoana inculpatului.

Astfel, în speță, prima instanță a apreciat că nu se impune lăsarea în libertate a acestuia, având în vedere natura infracțiunii reținute a fi săvârșite de către inculpat (luarea de mită - infracțiune de corupție), gradul ridicat de pericol social al acestei infracțiuni, dat în primul rând de limitele de pedeapsă prevăzute pentru aceasta, de calitatea inculpatului (ofițer de poliție judiciară chemat să contribuie la respectarea ordinii legale), modalitatea de săvârșire (folosirea funcției și a instituțiilor statului pentru a obține un interes personal), relațiile sociale afectate prin folosirea instituției statului într-un interes personal, sentimentul de insecuritate pe care îl creează astfel de fapte în rândul societății civile, crearea premiselor inducerii unei stări neîncredere și discreditare a instituțiilor statului în rândul comunității la nivel local și teritorial.

S-a mai relevat în considerente că aspectele favorabile, ținând de persoana și familia inculpatului, nu pot fi avute în vedere în mod exclusiv, cu ignorarea circumstanțelor reținute mai sus. Pe de altă parte, s-a mai constatat de către prima instanță că, lăsarea în libertate a inculpatului în acest moment, nu se impune nici prin prisma jurisprudenței C.E.D.O., dezvoltată pe marginea art. 5 paragr. 1 și 3 lit. c) din Convenție, care impun statelor obligația de a lua în discuție, chiar din oficiu, a posibilității adoptării - unor măsuri alternative față de inculpatul arestat (liberarea provizorie, obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara), după trecerea unei anumite perioade de timp de la luarea măsurii arestării.

Or, în speță, prima instanță a observat că măsura arestării preventive a inculpatului S.B.C. s-a luat în urmă cu aproximativ 2 luni, neputându-se vorbi despre menținerea în stare de arest preventiv a acestuia o perioadă de timp nejustificat de mare. Totodată, s-a mai relevat că perioada de timp scurtă (18 iunie - 23 iunie 2010) de la data când au fost examinate definitiv motivele suficiente pentru menținerea stării de detenție a inculpatului, de către instanța de control judiciar (Decizia penală nr. 2428 din 18 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost soluționat recursul declarat de inculpat) nu poate justifica o schimbare care să influențeze aceste criterii ori o modificare a atitudinii inculpatului față de valorile sociale ocrotite de lege.

Față de toate acestea, prima instanță, în temeiul art. 160 8 a C. proc. pen., a respins, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul S.B.C. Împotriva încheierii din 2 iulie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.B.C., solicitând, prin intermediul apărătorului său, casarea încheierii atacate și, pe fond, în rejudecare admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, pentru motivele reținute în cuprinsul practicatei prezentei decizii.

Pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală s-a înregistrat Dosarul nr. 6253/1/2010, fixându-se prim termen pentru soluționarea recursului declarat de inculpat la 21 iulie 2010, când, la solicitarea recurentului inculpat pentru lipsa de apărare și pentru a-i da posibilitatea apărătorului său ales să se prezinte în fața instanței de recurs, cauza s-a amânat la termenul din 28 iulie 2010. La termenul fixat, recurentul inculpat, prin apărător ales, a invocat motivele expuse anterior, în fața primei instanțe, pentru a argumenta solicitarea de admitere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată. Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen. combinat cu art. 385 6 și art. 385 7 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat, pentru următoarele considerente: La data de 1 mai 2010, prin încheierea pronunțată în Camera de consiliu din aceeași dată, la propunerea M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Secția de Combatere a Corupției, Curtea de Apel București, secția a I penală a dispus, în baza art. 149 1 alin. (10) C. proc. pen. și art. 148 lit. f) C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului S.B.C. pentru 15 de zile, respectiv de la 01 mai 2010 la 15 mai 2010, inclusiv, emițând M.A.P. mandatul de arestare preventivă nr. 3/UP din 01 mai 2010, întrucât a constat că inculpatul, pe de o parte, este cercetat pentru infracțiunea de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte, că acesta se afla în situația prevăzută de art. 136, art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen. S-a reținut că inculpatul S.B.C., în calitate de ofițer de poliție judiciară în cadrul Inspectoratului General al Poliției Române - D.C.C.O., de la începutul anului 2010 și până în prezent a acceptat, respectiv, nu a respins promisiunea de a-i fi dată suma de 10.000 (zece mii) euro sau contravaloarea în lei a acesteia, respectiv suma de 40.000 (patruzeci mii lei), cu titlu de mită, promițând că, în schimbul banilor, nu își va îndeplini atribuțiile de serviciu ce îi reveneau în calitatea ce o avea, în sensul că nu va comunica parchetului rezultatul integral al activităților de cercetare penală efectuate în Dosarul penal nr. 223/D/P/2009 al D.I.I.C.O.T., în care era cercetată activitatea SC R. SRL, al cărui administrator este denunțătorul R.D.I.

Totodată, s-a mai reținut că inculpatul S.B.C. l-a asigurat pe denunțătorul R.D.I., întâi prin învinuitul N.E., în calitate de intermediar, apoi și personal, că nu va avea probleme în viitor, (suma de bani remisă de denunțător învinuitului N.E. în scopul predării acesteia inculpatului S.B.C., făcuse anterior obiectul consemnării seriilor bancnotelor și capcanării criminalistice).

Înalta Curte constată că, raportat la perioada infracțională relativ scurtă ianuarie - iulie 2010, precum și gravitatea activității ilegale desfășurată de inculpat, care s-a folosit de calitatea sa de ofițer de poliție judiciară, făcând parte din organele autorității statului chemate tocmai să vegheze la respectarea legii, prima instanță a apreciat, în mod justificat, că lăsarea în libertate, chiar și sub control judiciar, a acestui inculpat, ar constitui o stare de pericol pentru ordinea publică, și ar induce o stare de temere și de neîncredere a cetățenilor, în general, și a celor implicați în cauză, în special, în înfăptuirea corectă a actul de justiție.

Totodată, dacă s-ar trece cu ușurință peste faptul deloc de neglijat că acest inculpat provenea din rândurile celor chemați să vegheze la apărarea valorilor sociale ocrotite de lege și special formați să aplice legea - ofițer de poliție judiciară - și s-ar admite cererea de liberare provizorie sub control judiciar, dispunându-se punerea sa de îndată în libertate, s-ar induce un puternic sentiment de insecuritate socială, de nesiguranță în rândul opiniei publice, fapt ce s-ar reflecta negativ asupra finalității actului de justiție. Justețea aprecierilor primei instanțe rezidă în aceea că deși a luat în considerare elemente de circumstanțiere, relevante pentru inculpat, a acordat însă, în mod corect, o pondere mai semnificativă naturii activității infracționale desfășurată de acesta, condițiilor concrete în care acesta a acționat, caracterului ilegal al faptelor comise, precum și prevederilor art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., dar și împrejurării că acesta s-a folosit de calitatea sa de ofițer de poliție judiciară pentru a induce sentimentul că ar putea influența într-un anume sens o anchetă în derulare (în sensul că nu va comunica parchetului rezultatul integral al activităților de cercetare penală efectuate în Dosarul penal nr. 223/D/P/2009 al D.I.I.C.O.T., în care era cercetată activitatea SC R. SRL, al cărui administrator este denunțătorul R.D.I.), astfel cum au fost ele expuse în încheierea recurată. De asemenea, corect s-a analizat de către prima instanță incidența dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) și (2) și prin raportare la dispozițiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen., cu privire la cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de inculpatul S.B.C., respingând-o ca nefondată.

Astfel se reține că liberarea provizorie sub control judiciar nu ar fi oportună în această fază procesuală, raportat la acuzațiile formulate împotriva inculpatului în cuprinsul mandatului de arestare preventivă, precum și la ansamblul probator deja administrat în speță, întrucât inculpatului, deși are vocația liberării provizorii sub control judiciar, i-a fost corect menținută starea de arest preventiv. De asemenea, Înalta Curte mai constată că măsura arestării preventive s-a impus a fi menținută și prin raportare la exigențele art. 5 parag. 3 din C.E.D.O., câtă vreme s-a bazat pe motive pertinente și suficiente a o justifica, mai ales că o detenție preventivă de aproximativ 2 luni de zile (fiind arestat preventiv de la 1 mai 2010) nu depășește un termen rezonabil în sensul art. 5 parag.

3 din C.E.D.O., având în vedere și stadiul procesual al cauzei, aflată în faza incipientă a cercetării judecătorești în primă instanță. Înalta Curte, în raport de modalitatea concretă de săvârșire a faptelor și de gravitatea acestora, dar mai ales efectul negativ resimțit de societatea civilă în cazul lăsării acestuia în libertate, constată că prima instanță a reținut în mod corect incidența, dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., cu atât mai mult cu cât, cauza se află încă în faza cercetare judecătorească în fața primei instanțe, nefiind încă solicitate și administrate probele, cu termen de judecată fixat la data de 27 august 2010. De asemenea și condiția existenței pericolului social concret pentru ordinea publică este evident îndeplinită, întrucât infracțiunea pentru care acesta a fost cercetat și dedus judecății, este, prin ea însăși, o faptă gravă ce a adus atingere unor valori sociale importante ocrotite de lege.

În cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de fond a procedat corect atunci când a respins, justificat, cererea de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului S.B.C., constatând motivat, că există indicii temeinice că aceasta a săvârșit fapta pentru care este cercetat, faptă care, prin modalitatea în care s-a comis, folosindu-se tocmai de calitatea sa de ofițer de poliție judiciară (ce avea printre atribuții și pe acelea de constatare și sancționare a contravențiilor și de constatare și urmărire a infracțiunilor), conduce la concluzia existenței pericolului concret pentru ordinea publică. Așadar, se reține că prima instanță a procedat corect atunci când a constatat că, în speță, deși erau îndeplinite condițiile liberării provizorii sub control judiciar prevăzute de art. 160 2 pct. 1 C. proc.

pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului nu depășește 18 ani închisoare, totuși liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură facultativă, aceasta putând fi respinsă atunci când este apreciată de organul judiciar ca neîntemeiată, or, în speță, lăsarea în libertatea a inculpatului a fost considerată ca nepotrivită (inoportună), deși formal, nu existau interdicții la acordarea liberării prin admiterea cererii, astfel cum a fost formulată. Prima instanță a mai constatat, în mod judicios, că beneficiul liberării provizorii nu este un drept al condamnatului, ci doar o vocație a acestuia, instanța sau organul judiciar urmând a aprecia temeinicia cererii formulate, în raport, atât de oportunitatea acesteia în stadiul procesual existent la acel moment, cât și în raport de gradul de pericol social al faptei reținută în sarcina inculpatului.

Prin urmare, în mod justificat, a fost menținută starea de arest preventiv luată față de inculpat, cercetat sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni foarte grave, sancționate atât de C. pen., cât și prin reglementări speciale ale Legii nr. 78/2000, astfel încât se constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 143 C. proc. pen. În speța supusă analizei, Înalta Curte consideră că, prin admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar s-ar crea un sentiment de neîncredere în actul de justiție, în sensul că s-ar induce falsa impresie că persoane provenind dintr-o anumită categorie socio-profesională (în speță cea de ofițer de poliție judiciară) ar putea săvârși diferite fapte cu conotație penală, iar legea sau instanța de judecată ar da dovadă de mai multă clemență față de acestea, în raport cu alte persoane, provenind din alte categorii socio-profesionale, care ar săvârși fapte similare și pentru care s-ar menține stare de arest.

Pe cale de consecință, față de acest moment procesual (dosarul fiind în faza incipientă a cercetării judecătorești în fața primei instanțe, nefiind încă administrate probele) nu este oportună liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului, nu atât din perspectiva posibilității ca inculpatul, odată lăsat în libertate, să încerce denaturarea adevărului, cât mai ales, din prisma temerii, panicii și neîncrederii induse părților implicate în cauză ( martorul din lucrări precum și denunțătorul) în actul de justiție, chiar și în condițiile în care instanța, cu ocazia punerii în libertate sub control judiciar, ar fi interzis inculpatului să ia legătura cu persoanele anterior menționate. Totodată, Înalta Curte, constatând, în urma examinării încheierii recurate în raport de prevederile art. 385 9 alin. (1) și (3) C. proc.

pen., că niciuna din dispozițiile legale menționate nu-și găsește incidența în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.B.C. împotriva încheierii din 2 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 4158/2/2010 (1210/2010). În temeiul dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.B.C. împotriva încheierii din 2 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a lI-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 4158/2/2010 (1210/2010). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 28 iulie 2010.