ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 377/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta S.C. ”D.S.G.N.O.” Satu Mare a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, Autoritatea Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea Dispoziției nr. 27985 din 28 octombrie 2009, a Deciziei de impunere nr. 241 din 28 octombrie 2009 privind măsurile și obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de organele de inspecție fiscală și a bazei de impunere stabilită suplimentar prin Decizia de impunere nr. 241/2009 și nr. 277/2010 privind soluționarea contestației.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat cu privire la taxa pe valoarea adăugată și majorările de întârziere stabilite suplimentar că în baza contractelor de comision/prestări servicii încheiate între reclamantă și partenerii cu care a desfășurat raporturi contractuale, obligația de achitare a cheltuielilor privind, transportul, corespondența etc. revin reclamantei, în calitate de beneficiar al serviciilor prestate. Astfel contrar celor reținute de inspectorii fiscali, reclamanta a arătat că deține facturi fiscale emise în conformitate cu prevederile art. 115 C. fisc. și, că în baza contractelor încheiate, aceste cheltuieli privind cazarea, transportul sau alte cheltuieli realizate în vederea îndeplinirii mandatului, revin în sarcina sa.

Referitor la data faptului generator și a exigibilității taxei pe valoarea adăugată s-a arătat că aceasta este reprezentată de data realizării vămuirii efective înscrisă pe ștampila biroului vamal și nu de numărul de înregistrare primit de la biroul vamal, așa cum greșit au reținut inspectorii fiscali. Reclamanta a mai arătat că, atât condiția faptului generator, cât și aceea a exigibilității, au fost îndeplinite pentru toți anii fiscali, în conformitate cu prevederile art. 136 și 146 din Legea nr. 571/2003. Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 69 din 11 martie 2011 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta S.C.

”D.S.G.N.O.” Satu Mare. Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut următoarele considerente: - În ceea ce privește deducerea sumei de 1.544 RON reprezentând TVA instanța a reținut că organele fiscale au constatat că în mod corect aceasta nu a fost legal dedusă, întrucât serviciile achiziționate nu au fost destinate utilizării în scopul operațiunilor sale taxabile, cum prevăd dispozițiile fiscale în această materie. - Referitor la suma de 187.754 RON reprezentând majorări de întârziere aferente TVA dedusă anticipat cu o lună, s-a reținut de către instanță că au fost legal calculate. - Referitor la suma de 328 RON cu privire la care a fost desființată în parte decizia de impunere, instanța a constatat că această măsură este legală, organele de inspecție fiscală nefăcând aplicarea dispozițiilor art. 65 1 alin. (12) din H.G.

nr. 44/2004. S-a mai reținut că atâta vreme cât reclamanta nu a invocat nici un motiv pentru care măsurile stabilite de organele fiscale sunt nelegale, actul administrativ fiscal care cuprinde aceste măsuri se bucură de prezumția de legalitate. Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs reclamanta S.C. ”D.S.G.N.O.” Satu Mare. Recurenta a susținut, în principal, necompetența materială a Curții de Apel Oradea în soluționarea cauzei, având în vedere soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea cererii de suspendare a reclamantei, precizând că actele administrative a căror anulare o solicită sunt aceleași cu cele a căror suspendare a cerut-o în fața Curții de Apel Oradea și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe fondul cauzei, recurenta a susținut că nu datorează acele sume stabilite prin Decizia de impunere nr. 241 din 28 octombrie 20009. Astfel, referitor la pct. 3 lit. a) din raportul de inspecție fiscală recurenta a susținut că obligația de achitare a cheltuielilor privind cazarea, transportul corespondența etc, revin în totalitate reclamantei, în calitate de beneficiar al serviciilor prestate iar deducerea TVA-ului aferent acestor servicii este pe deplin justificată. În ceea ce privește pct. 3 lit. B1 din raportul de inspecție fiscală, recurenta a susținut că reținerea în sarcina sa a obligației suplimentare de plată a sumei de 187,754 RON cu titlu de majorări de întârziere este nejustificată, impunându-se anularea ei, întrucât condițiile privind exigibilitatea și data faptului generator au fost îndeplinite.

Recursul este fondat și va fi admis, cu trimiterea cauzei la Tribunalul Satu Mare, pentru următoarele motive: Înainte de a analiza motivele de recurs privind fondul cauzei, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată de recurente constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Satu Mare, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: În privința competenței materiale, legea stabilește două tipuri de competență, în raport cu natura juridică a actului administrativ atacat, mai exact dacă actul are sau nu ca obiect taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora sau, cu alte cuvinte, dacă este sau nu vorba de un act administrativ fiscal. Astfel, dacă nu este vorba de un act administrativ fiscal, competența materială se stabilește în raport cu rangul local sau central al autorității emitente, potrivit prevederilor art. 2 și 3 C. proc. civ., litigiul urmând să fie soluționat de instanța de contencios administrativ a tribunalului, când actul atacat aparține unui organ sau instituții locale și respectiv, instanței de contencios administrativ a Curții de apel, când actul atacat aparține unui organ sau instituții centrale, cu competență națională.

Dar, dacă obiectul litigiului îl formează un act administrativ fiscal, competența materială va aparține instanței de contencios administrativ și fiscal a tribunalului sau a Curții de apel, după cum actul contestat privește o valoare mai mică sau egală cu 5 miliarde ROL, ori o valoare mai mare de 5 miliarde ROL (500.000 RON). În concluzie, în cazul actelor administrative fiscale, competența materială a instanței de contencios administrativ este atrasă în mod exclusiv de criteriul valoric, după cum valoarea contestată este mai mică sau egală cu 500.000 RON, ori este mai mare de această sumă.

Astfel, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, de până la 5 miliarde lei, se soluționează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, mai mari de 5 miliarde lei, se soluționează, în fond, de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel”.

Față de dispozițiile legale invocate și având în vedere și cuantumul sumei contestate, în prezenta cauză, respectiv 191.207 RON cu titlu de TVA și majorări de întârziere aferente TVA, rezultă că instanța competentă este Tribunalul Satu Mare, secția de contencios administrativ și fiscal. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauze spre competentă soluționare la Tribunalul Satu Mare, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de S.C. ”D.S.G.N.O.” Satu Mare împotriva Sentinței civile nr. 69/CA din 11 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza la Tribunalul Satu Mare, secția de contencios administrativ și fiscal, spre competentă soluționare. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012.