ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 377/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta S.C. ”D.S.G.N.O.” Satu Mare a

chemat în judecată, în calitate de pârâtă, Autoritatea Națională de

Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor,

solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună

anularea Dispoziției nr. 27985 din 28 octombrie 2009, a Deciziei de impunere

nr. 241 din 28 octombrie 2009 privind măsurile și obligațiile fiscale

suplimentare de plată stabilite de organele de inspecție fiscală și a bazei de

impunere stabilită suplimentar prin Decizia de impunere nr. 241/2009 și nr.

277/2010 privind soluționarea contestației.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat cu privire la taxa pe valoarea adăugată și majorările de

întârziere stabilite suplimentar că în baza contractelor de comision/prestări

servicii încheiate între reclamantă și partenerii cu care a desfășurat

raporturi contractuale, obligația de achitare a cheltuielilor privind,

transportul, corespondența etc. revin reclamantei, în calitate de beneficiar al

serviciilor prestate.

Astfel contrar celor

reținute de inspectorii fiscali, reclamanta a arătat că deține facturi fiscale

emise în conformitate cu prevederile art. 115 C. fisc. și, că în baza

contractelor încheiate, aceste cheltuieli privind cazarea, transportul sau alte

cheltuieli realizate în vederea îndeplinirii mandatului, revin în sarcina sa.

Referitor la data

faptului generator și a exigibilității taxei pe valoarea adăugată s-a arătat că

aceasta este reprezentată de data realizării vămuirii efective înscrisă pe

ștampila biroului vamal și nu de numărul de înregistrare primit de la biroul

vamal, așa cum greșit au reținut inspectorii fiscali.

Reclamanta a mai

arătat că, atât condiția faptului generator, cât și aceea a exigibilității, au

fost îndeplinite pentru toți anii fiscali, în conformitate cu prevederile art.

136 și 146 din Legea nr. 571/2003.

Curtea de Apel

Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința

civilă nr. 69 din 11 martie 2011 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată

de reclamanta S.C. ”D.S.G.N.O.” Satu Mare.

Pentru a pronunța

această sentință instanța a reținut următoarele considerente:

- În ceea ce privește

deducerea sumei de 1.544 RON reprezentând TVA instanța a reținut că organele

fiscale au constatat că în mod corect aceasta nu a fost legal dedusă, întrucât

serviciile achiziționate nu au fost destinate utilizării în scopul

operațiunilor sale taxabile, cum prevăd dispozițiile fiscale în această

materie.

- Referitor la suma

de 187.754 RON reprezentând majorări de întârziere aferente TVA dedusă

anticipat cu o lună, s-a reținut de către instanță că au fost legal calculate.

- Referitor la suma

de 328 RON cu privire la care a fost desființată în parte decizia de impunere,

instanța a constatat că această măsură este legală, organele de inspecție

fiscală nefăcând aplicarea dispozițiilor art. 65

1

alin. (12) din

H.G. nr. 44/2004.

S-a mai reținut că

atâta vreme cât reclamanta nu a invocat nici un motiv pentru care măsurile

stabilite de organele fiscale sunt nelegale, actul administrativ fiscal care

cuprinde aceste măsuri se bucură de prezumția de legalitate.

Împotriva acestei

sentințe, considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs reclamanta S.C.

”D.S.G.N.O.” Satu Mare.

Recurenta a susținut,

în principal, necompetența materială a Curții de Apel Oradea în soluționarea

cauzei, având în vedere soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în soluționarea cererii de suspendare a reclamantei, precizând că

actele administrative a căror anulare o solicită sunt aceleași cu cele a căror

suspendare a cerut-o în fața Curții de Apel Oradea și a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Pe fondul cauzei,

recurenta a susținut că nu datorează acele sume stabilite prin Decizia de

impunere nr. 241 din 28 octombrie 20009.

Astfel, referitor la

pct. 3 lit. a) din raportul de inspecție fiscală recurenta a susținut că

obligația de achitare a cheltuielilor privind cazarea, transportul

corespondența etc, revin în totalitate reclamantei, în calitate de beneficiar

al serviciilor prestate iar deducerea TVA-ului aferent acestor servicii este pe

deplin justificată.

În ceea ce privește

pct. 3 lit. B1 din raportul de inspecție fiscală, recurenta a susținut că

reținerea în sarcina sa a obligației suplimentare de plată a sumei de 187,754

RON cu titlu de majorări de întârziere este nejustificată, impunându-se

anularea ei, întrucât condițiile privind exigibilitatea și data faptului

generator au fost îndeplinite.

Recursul este fondat

și va fi admis, cu trimiterea cauzei la Tribunalul Satu Mare, pentru

următoarele motive:

Înainte de a analiza

motivele de recurs privind fondul cauzei, Înalta Curte, examinând cu

prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția

necompetenței materiale invocată de recurente constată că hotărârea recurată a

fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite

recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) va casa sentința

atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Satu

Mare, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la

această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate:

În privința

competenței materiale, legea stabilește două tipuri de competență, în raport cu

natura juridică a actului administrativ atacat, mai exact dacă actul are sau nu

ca obiect taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale

acestora sau, cu alte cuvinte, dacă este sau nu vorba de un act administrativ

fiscal.

Astfel, dacă nu este

vorba de un act administrativ fiscal, competența materială se stabilește în

raport cu rangul local sau central al autorității emitente, potrivit

prevederilor art. 2 și 3 C. proc. civ., litigiul urmând să fie soluționat de

instanța de contencios administrativ a tribunalului, când actul atacat aparține

unui organ sau instituții locale și respectiv, instanței de contencios

administrativ a Curții de apel, când actul atacat aparține unui organ sau

instituții centrale, cu competență națională.

Dar, dacă obiectul

litigiului îl formează un act administrativ fiscal, competența materială va

aparține instanței de contencios administrativ și fiscal a tribunalului sau a

Curții de apel, după cum actul contestat privește o valoare mai mică sau egală

cu 5 miliarde ROL, ori o valoare mai mare de 5 miliarde ROL (500.000 RON).

În concluzie, în

cazul actelor administrative fiscale, competența materială a instanței de

contencios administrativ este atrasă în mod exclusiv de criteriul valoric, după

cum valoarea contestată este mai mică sau egală cu 500.000 RON, ori este mai

mare de această sumă.

Astfel, potrivit art.

10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „Litigiile privind actele administrative

emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele

care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale

acestora, de până la 5 miliarde lei, se soluționează, în fond, de tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, mai mari de 5

miliarde lei, se soluționează, în fond, de secțiile de contencios administrativ

și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel”.

Față de dispozițiile

legale invocate și având în vedere și cuantumul sumei contestate, în prezenta

cauză, respectiv 191.207 RON cu titlu de TVA și majorări de întârziere aferente

TVA, rezultă că instanța competentă este Tribunalul Satu Mare, secția de

contencios administrativ și fiscal.

Pentru considerentele

arătate, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va

trimite cauze spre competentă soluționare la Tribunalul Satu Mare, secția de

contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul

declarat de S.C. ”D.S.G.N.O.” Satu Mare împotriva Sentinței civile nr. 69/CA

din 11 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza la Tribunalul Satu Mare, secția de contencios

administrativ și fiscal, spre competentă soluționare.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012.