ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1438/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1438/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea penală nr. 95/PI

din 28 martie 2011, pronunțată în dosarul nr. 2342/2/2011, Curtea de Apel

Timișoara, secția penală, în baza art. 160

2

coroborat cu art. 160

8a

C. proc. pen., a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar

formulată de inculpatul B.G.C.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut următoarele:

Prin încheierea nr. 652

din 21 februarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul

nr. 1251/2/2011, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului B.G.C. pe o

perioadă de 29 zile, măsura fiind prelungită ulterior prin încheierea din 02

martie 2011 a Curții de Apel București, pronunțată în doar nr. 1881/2/2011 pe o

perioadă de 30 de zile.

S-a constatat că

inculpatul a aderat la un grup organizat, constituit din lucrători vamali din

cadrul Punctului de Trecere a Frontierei FOENI II, și din polițiști din cadrul

Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră Timiș – Sectorul Poliției de

Frontieră Cruceni - Punctul de Trecere a Frontierei FOENI, în scopul comiterii

unor infracțiuni de corupție și de contrabandă, precum și pentru obținerea unor

beneficii financiare sau a altor beneficii materiale.

De asemenea, în ziua

de 23 septembrie 2010, inculpatul a consimțit ca, împreună cu ceilalți

lucrători vamali și polițiști, în mod repetat și prin contribuții diferite,

prin acte materiale cu continuitate zilnică, să se încadreze într-o structură

determinată, cu roluri prestabilite, în sensul unui modus operandi integrat, de

desfășurare a activităților de colectare a banilor și bunurilor primite, cu

titlul de mită, de centralizare și gestionare a produselor infracțiunilor,

precum și de redistribuire a lor, în cadrul grupului, în funcție de importanța

contribuției fiecărui membru al organizației, concomitent cu asigurarea

comunicației între membrii grupului și a protecției grupului, inclusiv a

contrabandiștilor, împotriva unei eventuale deconspirări.

În cadrul grupului

infracțional la care a aderat, B.G.C., atât direct, cât și prin intermediul

altor persoane, a primit diferite sume de bani (1100 Euro și 400 lei) și alte

foloase, într-o tură de lucru (unitate naturală colectivă de infracțiune),

pentru neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu, de lucrător vamal în cadrul

Punctului de Trecere a Frontierei FOENI II, în sensul înlesnirii pătrunderii pe

teritoriul României a unor produse interzise de regimul vamal – în speță,

produse cu caracter accizabil, constând în țigări și alcool de contrabandă –

prin sustragerea de la controlul vamal sau prin omisiunea de consemnare în

raportul de activitate a constatărilor privind încălcarea dispozițiilor legale.

Inculpatul a împărțit suma de 1100 Euro și 400 lei, banii primiți cu titlul de

mită de la contrabandiști, în mod egal, între lucrătorii vamali și polițiști,

înmânând „partea” poliției de frontieră, în cuantum de 550 Euro și 200 lei.

Instanța a constatat

că faptele inculpatului așa cum au fost reținute întrunesc elementele

constitutive ale infracțiunilor de aderare sau sprijinire sub orice formă a

unui grup infracțional organizat și luare de mită (1 act material), prev. de

art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, și art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la

art. 7 alin. (1) și art. 9 din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 33 alin.

(1) lit. a) C. pen. și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 39/2003.

Astfel, potrivit art.

149

1

alin. (10) C. proc. pen. rap. la art. 143, art. 148 alin. (1)

lit. e) C. proc. pen. și art. 151 C. proc. pen., s-a dispus arestarea

preventivă a inculpatului.

Analizând cererea de

liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, instanța a

constatat că aceasta este admisibilă în principiu, îndeplinind sub aspect formal

condițiile prev. de art. 160

8

C. proc. pen., însă este neîntemeiată

pe fond, întrucât condiția prev. de art. 160

2

alin. (2) C. proc.

pen. nu este îndeplinită.

Astfel, potrivit

disp. art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., liberarea provizorie sub

control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă

necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte

infracțiuni sau că acesta ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin

influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea unor

mijloace de probă sau prin alte asemenea fapte.

Instanța a apreciat

că, întrucât administrarea probelor nu este încă finalizată, iar dosarul fiind

complex nu au fost audiați toți martorii și identificate toate persoanele,

lăsarea în libertate a inculpatului ar putea avea influențe asupra aflării

adevărului, precum și asupra posibilității săvârșirii altor infracțiuni.

De asemenea, instanța

a avut în vedere și contribuția însemnată a inculpatului la întreaga activitate

infracțională, raportat la faptele pentru care a fost trimis în judecată,

precum și la activitatea celorlalți coinculpați.

Referitor la situația

familială a inculpatului, instanța a apreciat că aspectele invocate de inculpat

au fost analizate de instanță la luarea măsurii arestării preventive, potrivit

art. 136 alin. (8) C. proc. pen., astfel că, neintervenind elemente noi de la

acea dată, acestea nu determină punerea în libertate a inculpatului.

Având în vedere toate

aceste considerente, în baza art.160

2

coroborat cu art. 160

8a

alin. (6) C. proc. pen., instanța a respins cererea de liberare provizorie sub

control judiciar formulată de inculpatul B.G.C., pronunțând încheierea nr. 95/PI

din 28 martie 2011.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs inculpatul B.G.C., solicitând admiterea acestuia,

astfel cum s-a reținut în practicaua prezentei decizii.

Examinând recursul

declarat de inculpat, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit

art. 136 alin. (1) C. proc. pen., între măsurile preventive ce pot fi luate

împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la

infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoarea pentru a se

asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica

sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărire penală, de la judecată

ori de la executarea pedepsei este arestarea preventivă.

În alin. (2) al

textului de lege susmenționat, legiuitorul a arătat că „scopul măsurilor preventive

poate fi realizat prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe

cauțiune”.

Liberarea provizorie

este o instituție destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea

detenției) și protecția socială (impunând un control asupra persoanei liberate,

prin impunerea de obligații sau de restricții ale libertății).

Deși nu

este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o

modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit

prin ambele măsuri, chiar dacă sunt de natură diferită, fiind același,

respectiv buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său.

Individualizarea măsurii

preventive este lăsată, însă, întotdeauna la latitudinea judecătorului ori,

după caz, a instanței de judecată în cursul judecății pentru a aprecia dacă

controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menținerea față

de inculpat a măsurii arestării preventive.

Din analiza

prevederilor art. 136 alin. (2) coroborat cu ale art. 160

2

C. proc.

pen., rezultă că pentru a putea dispune liberarea provizorie sub control judiciar

se cer a fi îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.

Prima condiție

pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este condiționată de

privarea de libertate a persoanei, că neputând fi dispusă în lipsa unei stări

de arest efectiv, iar a doua condiție pozitivă vizează natura și gravitatea infracțiunii

de comitere căreia este bănuit inculpatul.

Astfel, potrivit art.

160

2

alin. (1) C. proc. pen. „liberarea provizorie sub control judiciar

se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul

infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai

mare de 18 ani”.

Condiția negativă

vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după

punerea sa în libertate provizorie.

În acest

sens, art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen. prevede că „liberarea

provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din

care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească

alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului

prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea

mijloacelor de probă sau prin alte

asemenea fapte”.

Îndeplinirea celor

trei condiții nu conferă, însă, celui arestat un drept la liberarea provizorie,

ci numai o vocație, instanța având facultatea și nu obligația de a dispune măsura.

Această concluzie se desprinde din chiar dispozițiile art. 160

2

alin.

(1) C. proc. pen. care reglementează condițiile liberării provizorii și care

prevede că „ liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda...”.

Instanța

de judecată poate refuza liberarea provizorie dacă apreciază că detenția

provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal, astfel cum este

definit în art. 136 alin. (1) C. proc. pen., nu poate fi asigurat decât prin

menținerea măsurii arestării preventive, cu obligația de a respecta, pe toată

durata procesului, principiul proporționalității între măsura preventivă și

gravitatea faptei, respectiv, a făptuitorului.

Raportând

dispozițiile legale susmenționate la speța dedusă judecății, Înalta Curte

constată că, la acest moment procesual, un control judiciar instituit inculpatului

B.G.C., prin admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar ar

fi insuficient pentru realizarea scopului procesului penal, astfel cum este

definit în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. și, în consecință, soluția ce se

impune a fi pronunțată în cauză este aceea de menținere a măsurii arestării

preventive, fiind respectat astfel și principiul proporționalității între

măsura preventivă și gravitatea faptelor pretins a fi comise, respectiv a

inculpatului.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că prin încheierea nr. 652 din 21 februarie 2011,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 1251/2/2011,

s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului B.G.C., în temeiul art. 149

1

alin. (10) C. proc. pen. rap. la art. 143, art. 148 alin. (1) lit. e) C. proc.

pen. și art. 151 C. proc. pen., măsura fiind prelungită ulterior prin încheierea

din 2 martie 2011 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. 1881/2/2011

pe o perioadă de 30 de zile.

Instanța a constatat

că inculpatul este cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de aderare sau

sprijinire sub orice formă a unui grup infracțional organizat și luare de mită

(1 act material), prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 și art. 254 alin.

(1) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) și art. 9 din Legea nr. 78/2000, ambele cu

aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 39/2003.

Temeiul de drept al

luării măsurii arestării preventive a inculpatului l-au constituit dispozițiile

art. 148 lit. e) C. proc. pen., instanța de recurs constatând că sunt

îndeplinite condițiile prev. de acest text de lege.

În contextul concret

al cauzei, Înalta Curte constată că scopul măsurii preventive dispuse împotriva

inculpatului B.G.C., acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal

și apărarea valorilor și relațiilor sociale ce constituie ordinea publică, nu

poate fi realizat, prin raportare la gradul ridicat de pericol social al

infracțiunilor presupus a fi comise de inculpat, precum și la modalitatea de

săvârșire a acestora, astfel cum a fost reținută, de organul de urmărire

penală, cel puțin în acest moment procesual, prin admiterea cererii de liberare

provizorie sub control judiciar.

Pe de altă parte,

Înalta Curte apreciază că, nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci și la

aprecierea temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate,

trebuie analizată condiția referitoare la pericolul public pe care l-ar

prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate.

La stabilirea pericolului

pentru ordinea publică nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana inculpatului,

ci și date referitoare la fapte, nu de puține ori, acestea din urmă, fiind de

natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că

justiția, cei care contribuie la înfăptuirea ei nu sancționează suficient

împotriva infracționalității.

În speță, pericolul

concret pentru ordinea publică avut în vedere la arestarea preventivă a

inculpatului B.G.C. nu s-a diminuat încât să impună înlocuirea măsurii

arestării preventive cu liberarea provizorie sub control judiciar.

Este adevărat că

persoana inculpatului este caracterizată favorabil (nu are antecedente penale,

a obținut calificativul „foarte bine” din anul 2007 și până în prezent, a

contribuit în calitate de agent constatator, la depistarea unor cantități de

țigări introduse în țară), însă Înalta Curte apreciază că trebuie să se acorde

o pondere mai semnificativă naturii și activității infracționale pretins a fi desfășurate

de inculpat și interesului public ce trebuie protejat, cu prioritate față de

regula respectării libertății individuale.

A decide altfel, în

sensul solicitat de inculpat și anume de a analiza instituția liberării provizorii

sub control judiciar, numai prin raportare la condițiile limitativ prev. de

art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen. ar însemna ignorarea cu

bună știință a dispozițiilor legale referitoare la scopul măsurilor preventive,

printre care și acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal.

De asemenea, analizând

numai condițiile menționate în art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc.

pen., ar însemna ă se ajungă la punerea în libertate a unei persoane care, în

raport de infracțiunile grave pentru care este cercetată, de modalitatea în

care se reține că au fost comise, de urmările ce s-ar fi putut produce în

absența intervenției organului de urmărire penală și cu privire la care există

presupunerea rezonabilă că ar comite alte infracțiuni, prezintă pericol pentru

ordinea publică.

Argumentele mai

sus-expuse sunt de natură a duce la concluzia că detenția provizorie a

inculpatului B.G.C. este legitimă, fiind necesară ocrotirea unui interes

general al societății, care primează în raport de interesul privat al

inculpatului de a fi liberat provizoriu sub control judiciar.

În consecință,

constatând că cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de

inculpatul B.G.C. este neîntemeiată, fiind corect respinsă de prima instanță,

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat împotriva

încheierii penale nr. 95/PI din 28 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

În baza art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la cheltuieli judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul B.G.C. împotriva încheierii penale

nr. 95/PI din 28 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală,

pronunțată în dosarul nr. 2342/2/2011.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 225 lei cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 25 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la

prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică,

azi 8 aprilie 2011.