ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2454/2011

Obiectul acțiunii și procedura derulată în primă instanță Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul R.I.M., în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., a solicitat anularea deciziei nr. 4780 din 23 aprilie 2009 emisă de pârâtă și emiterea unei noi decizii care să conțină titlul de despăgubire în cuantumul stabilit prin expertiza judiciară ce urmează a se întocmi în cauză. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 8611/2007, s-a propus acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în fosta str. E.G., devenită ulterior str. P., format din teren în suprafață de 384 m.p. și clădire cu anexe, în prezent demolate, iar după primirea avizului de legalitate din partea prefecturii Municipiului București, dosarul a fost înaintat Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, unde a primit numărul 38632/CC. Reclamantul a susținut că instituția pârâtă a trimis dosarul expertului evaluator M.I., care a întocmit un raport de evaluare fără ca reclamantul să fie prezent la întocmirea acestuia pentru a prezenta eventualele lămuriri necesare, așa cum prevede legea, încălcându-i-se, astfel, drepturile legale. Totodată, reclamantul a susținut că i s-a comunicat doar sinteza raportului de evaluare și că nu a primit niciun răspuns la obiecțiunile sale, transmise atât Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, cât și expertului. La data de 22 iunie 2009, a precizat reclamantul, i s-a comunicat decizia nr. 4780 din 23 aprilie 2009 emisă de pârâtă, prin care i se aducea la cunoștință că i se acorda titlul de despăgubire în cuantumul stabilit de evaluarea făcută de expertul M.I., respectiv în cuantum de 477.400 RON. Față de această situație de fapt, reclamantul a susținut că valoarea imobilului este mult mai mare și a solicitat efectuarea unei expertize evaluatorie care să stabilească valoarea de piață reală a imobilului. Curtea de Apel București a încuviințat reclamantului proba cu înscrisuri și efectuarea unei expertize tehnice.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 3946 din 15 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul R.I.M., în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond, examinând situația de fapt expusă de reclamant și dispozițiile legale incidente, a reținut că, la efectuarea raportului de expertiză de către expertul M.I., nu era necesară convocarea părților, deoarece, potrivit art. 16.13 din H.G. nr. 1095/2005, convocarea este necesară când se efectuează o lucrare la fața locului, or, în cauză, nu s-a făcut o expertiză la fața locului. Pe de altă parte, Curtea a observat faptul că raportul de expertiză a fost comunicat reclamantului, însă acesta nu l-a ridicat, precum și faptul că expertul a răspuns la obiecțiunile reclamantului. Față de dispozițiile art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001, conform cărora valoarea terenurilor care nu se pot restitui în natură se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale și având în vedere faptul că expertiza a fost efectuată de un expert care îndeplinește condițiile art. 3 lit. d) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanța de fond a apreciat că expertiza efectuată de expertul M.I. este legală, motiv pentru care, în baza textelor de lege menționate, a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței civile nr. 3946 din 15 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, a formulat recurs reclamantul R.I.M., invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 și ale art. 304 1 din C. proc. civ. Recurentul a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat și în principal, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată. Memoriul de recurs cuprinde prezentarea situației de fapt și a derulării procedurii în fața instanței de fond și în esență, recurentul combate soluția primei instanțe sub următoarele aspecte: 3.1. În ceea ce privește raportul de expertiză efectuat de către expertul M.I., Curtea de Apel s-a pronunțat doar asupra aspectelor de formă și nu a analizat problemele de fond invocate de reclamant, în principal aceea referitoare la valoarea imobilului. 3.2. Instanța de fond nu a redat motivele pentru care raportul de expertiză întocmit de expertul M.V. nu a fost omologat. Această critică este reiterată atât în cuprinsul cererii de recurs, cât și în concluziile scrise transmise la dosar, prin fax, la data de 03 mai 2011, recurentul susținând faptul că prima instanță a admis și a administrat proba cu expertiză judiciară, însă a pronunțat soluția fără a analiza concluziile raportului de expertiză. 3.3. Prima instanță a reținut că sinteza evaluării a fost comunicată reclamantului, însă această comunicare nu s-a realizat la domiciliul ales de către reclamant, ci la domiciliul său. 3.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de fond a soluționat cauza ”fără a administra cu adevărat proba încuviințată, respectiv expertiza evaluatorie”. Astfel, a precizat recurentul, pârâta a invocat excepția inadmisibilității probei cu expertiză tehnică, iar instanța a admis această probă, fără a analiza excepția invocată. Pe de altă parte, susține recurentul, faptul că instanța de fond nu a mai analizat materialul probator duce la concluzia că instanța a greșit când a numit expertul, care nu îndeplinea aceleași condiții ca cel agreat de A.N.R.P. Apreciind ca legal și temeinic raportul de evaluare întocmit de expertul numit de intimată, înlăturând indirect expertiza judiciară fără a motiva acest aspect, instanța de fond a încălcat formele de procedură prevăzute de lege, numind un expert care nu avea competența să se pronunțe. În acest context, recurentul a apreciat că se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea completării probatoriului. Recurentul a mai criticat lipsa de imparțialitate a expertului M.I. și a făcut trimitere la dosarul de fond, solicitând instanței să aprecieze asupra nulității raportului de evaluare prin prisma încălcării de către expert a obligațiilor prevăzute în Codul deontologic al profesiei de evaluator. 3.

În ceea ce privește motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 din C. proc. civ., recurentul a invocat greșita aplicare a legii, întrucât instanța de fond nu a luat în considerare probele administrate. Totodată, a susținut că hotărârea pronunțată este nemotivată, nefiind arătate considerentele pentru care acțiunea a fost respinsă, potrivit art. 261 alin. (5) din C. proc. civ. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent, precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare. Argumente de fapt și de drept relevante Recurentul-reclamant a supus controlului instanței de contencios administrativ decizia nr. 4780 din 23 aprilie 2009 emisă de auoritatea pârâtă, prin care a fost emis titlul de despăgubire în cuantum de 477.400 RON, pentru imobilul situat în fosta str. E.G., devenită ulterior str. P., București, conform raportului de evaluare întocmit de expertul evaluator M.I. În esență, reclamantul a contestat cuantumul total al despăgubirilor, solicitând obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii în baza unui raport de expertiză tehnică judiciară. Potrivit art. 16 pct. 13 din H.G. nr. 1095/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Titlului VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente: "Raportul de evaluare al evaluatorului desemnat va fi comunicat de către acesta atât Comisiei Centrale, cât și persoanelor îndreptățite solicitante. În măsura în care acestea din urmă formulează obiecțiuni, evaluatorul este dator să răspundă la acestea. Obiecțiunile formulate și răspunsul la aceste obiecțiuni al evaluatorului desemnat vor fi comunicate în mod obligatoriu și Comisiei Centrale”. Astfel, dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevăd o procedură administrativă de soluționare a cererilor de retrocedare în situația în care se acordă despăgubiri. Această procedură include o etapă specială de evaluare a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, de către evaluatori independenți, stabiliți în mod aleatoriu. Acest procedeu exclude, în principiu, subiectivitatea evaluării și se bazează pe criterii transparente, unanim recunoscute internațional. Pe de altă parte, Normele metodologice de aplicare a Titlului VII, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, prevăd, la pct. 16.13, posibilitatea persoanei îndreptățite la despăgubiri ca, pe tot parcursul desfășurării procedurii de specialitate, să fie asistată de un evaluator ales și remunerat de el. Caracterul evident contradictoriu al procedurii administrative în etapa evaluării are rolul de a asigura dreptul persoanei beneficiare de a obține o evaluare cât mai apropiată de realitatea pieței de la acel moment. Verificând actele dosarului, instanța de control judiciar constată că raportul de evaluare întocmit în cauză a fost comunicat reclamantului, inițial sub formă de sinteză și ulterior, în întregul lui și că s-au formulat obiecțiuni la care s-a răspuns, fiind, astfel, respectate prevederile punctului 16.5 din H.G nr. 1095/2005. Ulterior, acest raport de evaluare a fost supus aprobării Comisiei Centrale, fiind emisă decizia privind titul de despăgubire, în favoarea reclamantului, pentru suma de 477.400 RON. Înalta Curte reține că nu pot fi primite criticile ce vizează în fapt conținutul raportului de evaluare și prețul stabilit de către expert, apreciat ca fiind sub valoarea de piață reală a imobilului, în condițiile în care valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantului a fost stabilită printr-un raport de evaluare întocmit în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare, respectiv art. 3 lit. d) și e) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, de evaluatorul desemnat în condițiile art. 16 pct. 14 din H.G. nr. 1095/2005. Astfel, conform art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001, valoarea terenurilor precum și a construcțiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor Internaționale de Evaluare. Conform acestor standarde, evaluarea proprietății se face prin trei metode: metoda costurilor, metoda prin venituri și metoda comparațiilor de piață. Instanța de control judiciar observă faptul că, în sinteza evaluării imobilului, expertul M.I. a menționat că baza de evaluare o constituie valoarea de piață, pe care a definit-o potrivit standardului IVS 1. Prin urmare, Înalta Curte constată că decizia privind titul de despăgubire emis în favoarea recurentului-reclamant reflectă justa valoare a imobilului proprietatea acestuia, valoarea stabilită reprezentând valoarea de piață a respectivului imobil, în conformitate cu prevederile legale în materie, ce au fost respectate în cauză, astfel cum a reținut și judecătorul fondului. Altfel spus, nu pot fi reținute, ca aspecte de nelegalitate vizând emiterea actului administrativ contestat, aspectele invocate vizând subevaluarea de către expertul tehnic a imobilului în discuție. Instanța de recurs reține ca fiind neîntemeiate și criticile formulate de recurent cu privire la evaluatorul M.I., desemnat de autoritatea pârâtă în conformitate cu exigențele prevăzute de art. 3 lit. d) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, potrivit căruia ”evaluator este persoana fizică sau juridică cu experiență semnificativă în domeniu, competență în evaluare pe piața proprietăților imobiliare, care cunoaște, înțelege și poate pune în aplicare în mod corect acele metode și tehnici recunoscute care sunt necesare pentru efectuarea unei evaluări credibile în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare și care este membru al unei asociații naționale profesionale de evaluare recunoscute ca fiind de utilitate publică”. Pe de altă parte, recurentul nu a argumentat temeinic faptul că suma de 477.400 RON, stabilită prin decizia nr. 4780 din 23 aprilie 2009, nu exprimă valoarea de piață reală a imobilului. În ceea ce privește critica recurentului referitoare la comunicarea sintezei evaluării la domiciliul său și nu la domiciliul ales, Înalta Curte constată faptul că, într-adevăr, expertul M.I. a expediat sinteza raportului de evaluare la domiciliul reclamantului, însă reclamantul a confirmat primirea documentelor prin poștă și nu a invocat producerea vreunui prejudiciu în cuprinsul obiecțiunilor formulate. Referitor la expertiza judiciară efectuată în fața instanței de fond, Înalta Curte remarcă faptul că expertul M.V. a calculat valoarea terenului folosind metoda comparației prin bonitare, care nu respectă Standardele Internaționale de Evaluare, standarde care stau la baza metodelor și abordărilor în estimarea valorii de piață conform G.N.1. Relevantă în acest sens este și adresa nr. x din anul 2007 a Asociației Naționale a Evaluatorilor din România, în care se arată că metoda bonitării nu se regăsește printre metodele de evaluare redate în Standardele Internaționale de Evaluare, iar prin aplicarea acestei metode, rezultă o valoare de tip administrativ, care nu poate fi o valoare de piață credibilă. La termenul de judecată din data de 14 mai 2010, reclamantul a formulat o cerere prin care a solicitat efectuarea unei contraexpertize, la care, însă, a renunțat în ședința publică din data de 08 octombrie 2010, înainte de a pune concluzii pe fondul cauzei. În calea de atac exercitată, recurentul-reclamant invocă aspecte legate de competențele legale ale expertului M.V., apreciind că se impune refacerea raportului de expertiză, iar, în subsidiar, solicită omologarea raportului de expertiză efectuat în cauză și obligarea pârâtei să emită o nouă decizie care să conțină titlul de despăgubire. Înalta Curte reține faptul că expertiza efectuată de expertul M.V. nu respectă dispozițiile legale în materie, astfel încât această probă nu poate fi omologată de către instanța de judecată. Referitor la critica recurentului potrivit căreia instanța de fond nu a soluționat excepția inadmisibilității probei cu expertiză tehnică, invocată de pârâtă, instanța de recurs constată faptul că, la termenul de judecată din data de 06 noiembrie 2009, Curtea de Apel a acordat cuvântul reclamantului cu privire la această excepție, după care a apreciat că expertiza evaluatorie reprezintă o probă solicitată prin acțiune. Recurentul susține faptul că expertul M.I. a încălcat normele Codului deontologic al profesiei de evaluator și a manifestat o atitudine părtinitoare, de aversiune față de reclamant. În acest sens, recurentul a indicat din dosarul de fond, însă se observă faptul că înscrisurile menționate sunt ulterioare întocmirii raportului de evaluare, astfel încât instanța de recurs, în lipsa unor dovezi concludente, nu poate reține ca fiind întemeiate susținerile recurentului privind nulitatea raportului de evaluare întrucât fondul concluziilor evaluării este viciat. Hotărârea instanței de fond nu este criticabilă nici prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 din C. proc. civ. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, nu este fondat. După cum se constată, sentința recurată cuprinde mențiunile prevăzute la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., fiind expuse în considerente atât motivele de fapt, cât și cele de drept care au format convingerea instanței în ceea ce privește soluția pronunțată în cauză, iar instanța de recurs este în măsură să-și exercite controlul judiciar asupra acesteia. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia este, de asemenea, nefondat. De altfel, recurentul invocă acest motiv de modificare a sentinței în mod formal, fără a arăta în motivarea căii de atac în ce constă schimbarea naturii sau înțelesului actului juridic. Analizând soluția instanței de fond din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că aceasta este legală și temeinică, nefiind dată cu încălcarea legii de drept material. În raport de conținutul actelor și lucrărilor dosarului, cu justețe s-a apreciat, așadar, de prima instanță că procedura de evaluare s-a realizat în condiții de legalitate, după cum și titlul de despăgubiri a fost emis în conformitate cu prevederile legale incidente. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul R.I.M., ca nefondat.