ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2454/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2454/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

acțiunii și procedura derulată în primă instanță

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul

R.I.M., în contradictoriu

cu pârâta C.C.S.D., a solicitat anularea deciziei nr. 4780 din 23 aprilie 2009 emisă

de pârâtă și emiterea unei noi decizii care să conțină titlul de despăgubire în

cuantumul stabilit prin expertiza judiciară ce urmează a se întocmi în cauză.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că, prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București

nr. 8611/2007, s-a propus acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul situat

în fosta str. E.G., devenită ulterior str. P., format din teren în suprafață de

384 m.p. și clădire cu anexe, în prezent demolate, iar după primirea avizului de

legalitate din partea prefecturii Municipiului București, dosarul a fost înaintat

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, unde a primit numărul 38632/CC.

Reclamantul a susținut

că instituția pârâtă a trimis dosarul expertului evaluator M.I., care a întocmit

un raport de evaluare fără ca reclamantul să fie prezent la întocmirea acestuia

pentru a prezenta eventualele lămuriri necesare, așa cum prevede legea, încălcându-i-se,

astfel, drepturile legale.

Totodată, reclamantul

a susținut că i s-a comunicat doar sinteza raportului de evaluare și că nu a primit

niciun răspuns la obiecțiunile sale, transmise atât Autorității Naționale pentru

Restituirea Proprietăților, cât și expertului.

La data de 22 iunie 2009,

a precizat reclamantul, i s-a comunicat decizia nr. 4780 din 23 aprilie 2009 emisă

de pârâtă, prin care i se aducea la cunoștință că i se acorda titlul de despăgubire

în cuantumul stabilit de evaluarea făcută de expertul M.I., respectiv în cuantum

de 477.400 RON.

Față de această situație

de fapt, reclamantul a susținut că valoarea imobilului este mult mai mare și a solicitat

efectuarea unei expertize evaluatorie care să stabilească valoarea de piață reală

a imobilului.

Curtea de Apel București

a încuviințat reclamantului proba cu înscrisuri și efectuarea unei expertize tehnice.

instanței de fond

Prin sentința

civilă nr. 3946 din 15

octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul R.I.M., în contradictoriu

cu pârâta C.C.S.D., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond, examinând situația de fapt expusă de reclamant și dispozițiile

legale incidente, a reținut că, la efectuarea raportului de expertiză de către expertul

M.I., nu era necesară convocarea părților, deoarece, potrivit art. 16.13 din H.G.

nr. 1095/2005, convocarea este necesară când se efectuează o lucrare la fața locului,

or, în cauză, nu s-a făcut o expertiză la fața locului.

Pe de altă parte, Curtea

a observat faptul că raportul de expertiză a fost comunicat reclamantului, însă

acesta nu l-a ridicat, precum și faptul că expertul a răspuns la obiecțiunile reclamantului.

Față de dispozițiile

art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001, conform cărora valoarea terenurilor care

nu se pot restitui în natură se stabilește potrivit valorii de piață de la data

soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale și având

în vedere faptul că expertiza a fost efectuată de un expert care îndeplinește condițiile

art. 3 lit. d) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanța de fond a apreciat

că expertiza efectuată de expertul M.I. este legală, motiv pentru care, în baza

textelor de lege menționate, a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

atac exercitată

Împotriva sentinței civile

nr. 3946 din 15 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, a formulat

recurs reclamantul R.I.M., invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 5,

7, 8 și 9 și ale art. 304

1

din C. proc.  civ.

Recurentul a solicitat

admiterea recursului astfel cum a fost formulat și în principal, casarea sentinței

recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea hotărârii

atacate și admiterea cererii de chemare în judecată.

Memoriul de recurs cuprinde

prezentarea situației de fapt și a derulării procedurii în fața instanței de fond

și în esență, recurentul combate soluția primei instanțe sub următoarele aspecte:

3.1. În ceea ce privește

raportul de expertiză efectuat de către expertul M.I., Curtea de Apel s-a pronunțat

doar asupra aspectelor de formă și nu a analizat problemele de fond invocate de

reclamant, în principal aceea referitoare la valoarea imobilului.

3.2. Instanța de fond

nu a redat motivele pentru care raportul de expertiză întocmit de expertul M.V.

nu a fost omologat.

Această critică este reiterată

atât în cuprinsul cererii de recurs, cât și în concluziile scrise transmise la dosar,

prin fax, la data de 03 mai 2011, recurentul susținând faptul că prima instanță

a admis și a administrat proba cu expertiză judiciară, însă a pronunțat soluția

fără a analiza concluziile raportului de expertiză.

3.3. Prima instanță a

reținut că sinteza evaluării a fost comunicată reclamantului, însă această comunicare

nu s-a realizat la domiciliul ales de către reclamant, ci la domiciliul său.

3.4. În susținerea motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., recurentul a arătat că

instanța de fond a soluționat cauza ”fără a administra cu adevărat proba încuviințată,

respectiv expertiza evaluatorie”.

Astfel, a precizat recurentul,

pârâta a invocat excepția inadmisibilității probei cu expertiză tehnică, iar instanța

a admis această probă, fără a analiza excepția invocată.

Pe de altă parte, susține

recurentul, faptul că instanța de fond nu a mai analizat materialul probator duce

la concluzia că instanța a greșit când a numit expertul, care nu îndeplinea aceleași

condiții ca cel agreat de A.N.R.P.

Apreciind ca legal și

temeinic raportul de evaluare întocmit de expertul numit de intimată, înlăturând

indirect expertiza judiciară fără a motiva acest aspect, instanța de fond a încălcat

formele de procedură prevăzute de lege, numind un expert care nu avea competența

să se pronunțe.

În acest context, recurentul

a apreciat că se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare,

în vederea completării probatoriului.

Recurentul a mai criticat

lipsa de imparțialitate a expertului M.I. și a făcut trimitere la dosarul de fond,

solicitând instanței să aprecieze asupra nulității raportului de evaluare prin prisma

încălcării de către expert a obligațiilor prevăzute în Codul deontologic al profesiei

de evaluator.

3.5. În ceea ce privește

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 din C. proc. civ., recurentul

a invocat greșita aplicare a legii, întrucât instanța de fond nu a luat în considerare

probele administrate.

Totodată, a susținut că

hotărârea pronunțată este nemotivată, nefiind arătate considerentele pentru care

acțiunea a fost respinsă, potrivit art. 261 alin. (5) din C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza

în raport de actele și

lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent, precum și de reglementările

legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Argumente de fapt și de

drept relevante

Recurentul-reclamant a

supus controlului instanței de contencios administrativ decizia nr. 4780 din 23

aprilie 2009 emisă de auoritatea pârâtă, prin care a fost emis titlul de despăgubire

în cuantum de 477.400 RON, pentru imobilul situat în fosta str. E.G., devenită ulterior

str. P., București, conform raportului de evaluare întocmit de expertul evaluator

M.I.

În esență, reclamantul

a contestat cuantumul total al despăgubirilor, solicitând obligarea pârâtei la emiterea

unei noi decizii în baza unui raport de expertiză tehnică judiciară.

Potrivit art. 16 pct.

13 din H.G. nr. 1095/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Titlului

VII  "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate

în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății

și justiției, precum și unele măsuri adiacente: "Raportul de evaluare al evaluatorului

desemnat va fi comunicat de către acesta atât Comisiei Centrale, cât și persoanelor

îndreptățite solicitante. În măsura în care acestea din urmă formulează obiecțiuni,

evaluatorul este dator să răspundă la acestea. Obiecțiunile formulate și răspunsul

la aceste obiecțiuni al evaluatorului desemnat vor fi comunicate în mod obligatoriu

și Comisiei Centrale”.

Astfel, dispozițiile

art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevăd o procedură administrativă de

soluționare a cererilor de retrocedare în situația în care se acordă despăgubiri.

Această procedură include

o etapă specială de evaluare a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri,

de către evaluatori independenți, stabiliți în mod aleatoriu. Acest procedeu exclude,

în principiu, subiectivitatea evaluării și se bazează pe criterii transparente,

unanim recunoscute internațional.

Pe de altă parte, Normele

metodologice de aplicare a Titlului VII, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, prevăd,

la pct. 16.13, posibilitatea persoanei îndreptățite la despăgubiri ca, pe tot parcursul

desfășurării procedurii de specialitate, să fie asistată de un evaluator ales și

remunerat de el.

Caracterul evident contradictoriu

al procedurii administrative în etapa evaluării are rolul de a asigura dreptul persoanei

beneficiare de a obține o evaluare cât mai apropiată de realitatea pieței de la

acel moment.

Verificând actele dosarului,

instanța de control judiciar constată că raportul de evaluare întocmit în cauză

a fost comunicat reclamantului, inițial sub formă de sinteză și ulterior, în întregul

lui și că s-au formulat obiecțiuni la care s-a răspuns, fiind, astfel, respectate

prevederile punctului 16.5 din H.G nr. 1095/2005.

Ulterior, acest raport

de evaluare a fost supus aprobării Comisiei Centrale, fiind emisă decizia privind

titul de despăgubire, în favoarea reclamantului, pentru suma de 477.400 RON.

Înalta Curte reține că

nu pot fi primite criticile ce vizează în fapt conținutul raportului de evaluare

și prețul stabilit de către expert, apreciat ca fiind sub valoarea de piață reală

a imobilului, în condițiile în care valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantului

a fost stabilită printr-un raport de evaluare întocmit în conformitate cu Standardele

Internaționale de Evaluare, respectiv art. 3 lit. d) și e) din Titlul VII din Legea

nr. 247/2005, de evaluatorul desemnat în condițiile art. 16 pct. 14 din H.G.

nr. 1095/2005.

Astfel,

conform art. 10 alin.

(9) din Legea nr. 10/2001, valoarea terenurilor precum și a construcțiilor nedemolate

preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabilește potrivit

valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor

Internaționale de Evaluare.

Conform acestor standarde,

evaluarea proprietății se face prin trei metode: metoda costurilor, metoda prin

venituri și metoda comparațiilor de piață.

Instanța de control judiciar

observă faptul că, în sinteza evaluării imobilului, expertul M.I. a menționat că

baza de evaluare o constituie valoarea de piață, pe care a definit-o potrivit standardului

IVS 1.

Prin urmare, Înalta Curte

constată că decizia privind titul de despăgubire emis în favoarea recurentului-reclamant

reflectă justa valoare a imobilului proprietatea acestuia, valoarea stabilită reprezentând

valoarea de piață a respectivului imobil, în conformitate cu prevederile legale

în materie, ce au fost respectate în cauză, astfel cum a reținut și judecătorul

fondului.

Altfel spus, nu pot fi

reținute, ca aspecte de nelegalitate vizând emiterea actului administrativ contestat,

aspectele invocate vizând subevaluarea de către expertul tehnic a imobilului în

discuție.

Instanța de recurs reține

ca fiind neîntemeiate și criticile formulate de recurent cu privire la evaluatorul

M.I., desemnat de autoritatea pârâtă în conformitate cu exigențele prevăzute de

art. 3 lit. d) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, potrivit căruia ”evaluator

este persoana fizică sau juridică cu experiență semnificativă în domeniu, competență

în evaluare pe piața proprietăților imobiliare, care cunoaște, înțelege și poate

pune în aplicare în mod corect acele metode și tehnici recunoscute care sunt necesare

pentru efectuarea unei evaluări credibile în conformitate cu Standardele Internaționale

de Evaluare și care este membru al unei asociații naționale profesionale de evaluare

recunoscute ca fiind de utilitate publică”.

Pe de altă parte, recurentul

nu a argumentat temeinic faptul că suma de 477.400 RON, stabilită prin decizia

nr. 4780 din 23 aprilie 2009, nu exprimă valoarea de piață reală a imobilului.

În ceea ce privește critica

recurentului referitoare la comunicarea sintezei evaluării la domiciliul său și

nu la domiciliul ales, Înalta Curte constată faptul că, într-adevăr, expertul M.I.

a expediat sinteza raportului de evaluare la domiciliul reclamantului, însă reclamantul

a confirmat primirea documentelor prin poștă și nu a invocat producerea vreunui

prejudiciu în cuprinsul obiecțiunilor formulate.

Referitor la expertiza

judiciară efectuată în fața instanței de fond, Înalta Curte remarcă faptul că expertul

M.V. a calculat valoarea terenului folosind metoda comparației prin bonitare, care

nu respectă Standardele Internaționale de Evaluare, standarde care stau la baza

metodelor și abordărilor în estimarea valorii de piață conform G.N.1.

Relevantă în acest sens

este și adresa nr. x din anul 2007 a Asociației Naționale a Evaluatorilor din România,

în care se arată că metoda bonitării nu se regăsește printre metodele de evaluare

redate în Standardele Internaționale de Evaluare, iar prin aplicarea acestei metode,

rezultă o valoare de tip administrativ, care nu poate fi o valoare de piață credibilă.

La termenul de judecată

din data de 14 mai 2010, reclamantul a formulat o cerere prin care a solicitat efectuarea

unei contraexpertize, la care, însă, a renunțat în ședința publică din data de 08

octombrie 2010, înainte de a pune concluzii pe fondul cauzei.

În calea de atac exercitată,

recurentul-reclamant invocă aspecte legate de competențele legale ale expertului

M.V., apreciind că se impune refacerea raportului de expertiză, iar, în subsidiar,

solicită omologarea raportului de expertiză efectuat în cauză și obligarea pârâtei

să emită o nouă decizie care să conțină titlul de despăgubire.

Înalta Curte reține faptul

că expertiza efectuată de expertul M.V. nu respectă dispozițiile legale în materie,

astfel încât această probă nu poate fi omologată de către instanța de judecată.

Referitor la critica recurentului

potrivit căreia instanța de fond nu a soluționat excepția inadmisibilității probei

cu expertiză tehnică, invocată de pârâtă, instanța de recurs constată faptul că,

la termenul de judecată din data de 06 noiembrie 2009, Curtea de Apel a acordat

cuvântul reclamantului cu privire la această excepție, după care a apreciat că expertiza

evaluatorie reprezintă o probă solicitată prin acțiune.

Recurentul susține faptul

că expertul M.I. a încălcat normele Codului deontologic al profesiei de evaluator

și a manifestat o atitudine părtinitoare, de aversiune față de reclamant. În acest

sens, recurentul a indicat din dosarul de fond, însă se observă faptul că înscrisurile

menționate sunt ulterioare întocmirii raportului de evaluare, astfel încât instanța

de recurs, în lipsa unor dovezi concludente, nu poate reține ca fiind întemeiate

susținerile recurentului privind nulitatea raportului de evaluare întrucât fondul

concluziilor evaluării este viciat.

Hotărârea instanței de

fond nu este criticabilă nici prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art.

304 pct. 7, 8 și 9 din C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea nu cuprinde motivele

pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii,

nu este fondat.

După cum se constată,

sentința recurată cuprinde mențiunile prevăzute la art. 261 pct. 5 C. proc. civ.,

fiind expuse în considerente atât motivele de fapt, cât și cele de drept care au

format convingerea instanței în ceea ce privește soluția pronunțată în cauză, iar

instanța de recurs este în măsură să-și exercite controlul judiciar asupra acesteia.

Motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia instanța, interpretând greșit

actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acesteia este, de asemenea, nefondat.

De altfel, recurentul

invocă acest motiv de modificare a sentinței în mod formal, fără a arăta în motivarea

căii de atac în ce constă schimbarea naturii sau înțelesului actului juridic.

Analizând soluția instanței

de fond din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că aceasta este legală și temeinică, nefiind dată cu

încălcarea legii de drept material.

În raport de conținutul

actelor și lucrărilor dosarului, cu justețe s-a apreciat, așadar, de prima instanță

că procedura de evaluare s-a realizat în condiții de legalitate, după cum și titlul

de despăgubiri a fost emis în conformitate cu prevederile legale incidente.

instanței de recurs

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul

din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din C.

proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările

ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul R.I.M., ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de R.I.M. împotriva sentinței civile nr. 3946 din 15 octombrie 2010 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 03 mai 2011.