ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8630/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. 4860/212/2008 reclamanta A.G.I. S.A.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul D.S., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâtul la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune-interese, ca urmare a încălcării de către pârât a obligațiilor sale contractuale. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că are ca obiect de activitate recrutarea forței de muncă, stabilind contacte cu persoane de înaltă calificare tehnică, în scopul dirijării acestora către mari companii. În aceste context, în anul 2007 a negociat cu pârâtul recrutarea sa de către o companie străină extractivă de petrol, pârâtul urmând a fi trimis în Quatar pentru funcția de supervizor electrician.

Contrar angajamentului asumat la data de 01 septembrie 2007, pârâtul nu s-a mai prezentat în locația angajatorului din Quatar, ceea ce a determinat rezilierea contractului încheiat, precum și a contractului de servicii încheiat cu angajatorul. Reclamanta a estimat prejudiciul suferit la suma de 120.000 euro, din care a solicitat doar 10.000 euro, în funcție de statutul de persoană fizică al pârâtului. Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată, arătând că înscrisul depus în susținerea acțiunii nu a fost semnat de reprezentanții societății reclamante astfel că, în absența acordului de voință, acesta nu are valoare de convenție. Pe de altă parte, nu poate fi reținută în sarcina sa neexecutarea obligației contractuale asumate, câtă vreme acest fapt a fost determinat de neexecutarea de către reclamantă a propriilor obligații, decurgând din același contract și aflate în strânsă legătură.

Prin Sentința civilă nr. 2024 din 01 februarie 2011 pronunțată de Judecătoria Constanța, a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Constanța. Instanța a reținut că între părți a fost încheiat un contract de muncă, astfel că în temeiul art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., cauza dedusă judecății are natura unui conflict de muncă, a cărui soluționare este dată de lege în competența tribunalului. După înregistrarea dosarului pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă, la termenul din 16 martie 2011, ambele părți au invocat excepția necompetenței materiale a acestei instanțe. Prin Sentința civilă nr. 1586 din 16 martie 2011, Tribunalul Constanța a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cererii civile având ca obiect - acțiune în răspundere contractuală, în favoarea Judecătoriei Constanța.

S-a constatat conflictul negativ de competență și s-a înaintat dosarul la Curtea de Apel Constanța pentru soluționarea conflictului de competență. Tribunalul a apreciat ca deși este intitulat “contract de muncă”, acordul dintre părți nu are natura unui contract de muncă ci a unui contract de recrutare de personal iar în funcție de valoarea litigiului, competența aparține Judecătoriei. După înregistrarea cauzei la Curtea de Apel Constanța, părțile nu au mai formulat cereri sau excepții. Prin Hotărârea nr. 2/CM/18 iulie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a constatat competența materială a Tribunalului Constanța în soluționarea cauzei.

În motivarea hotărârii s-a reținut că din conținutul cererii formulată de reclamantă rezultă că aceasta este o societate care are ca obiect de activitate recrutarea forței de muncă în domeniul tehnic, ingineresc, cu profil de industrie extractivă de petrol. În această calitate, a acționat în vederea recrutării de personal care să fie angajat în Quatar, pârâtul fiind una dintre aceste persoane. În acest context, între părți a intervenit un contract intitulat “Contract de muncă” prin care se stabileau condițiile în care urmau a se desfășura raporturile de muncă ale pârâtului la locul de muncă din Quatar, în cadrul proiectului AKG2. În contract se stipulează și calitatea părților, reclamanta având calitatea de “angajator” iar pârâtul pe cea de “angajat”.

Potrivit art. 10 C. muncii “contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoana fizică denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru și sub autoritatea unui angajator persoană fizică sau juridică în schimbul unei remunerării denumită salariu”. S-au negociat cu pârâtul toate elementele specifice unui contract de muncă, respectiv: salariul, plata orelor suplimentare, locul de muncă, timpul de lucru, locul de muncă etc. Acestea sunt elementele pe care instanța trebuie să le ia în calcul atunci când stabilește natura litigiului și nicidecum conduita procesuală a părților, deoarece interesează voința părților la data încheierii contractului și nu după apariția conflictului.

Reclamanta nu a făcut dovada unui mandat primit de la firma ce urma să beneficieze de serviciile pârâtului, pentru a încheia în numele acesteia un contract de muncă. Dealtfel, chiar Tribunalul constată că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că aceasta ar fi fost împuternicită de firma contractantă, beneficiar final al serviciilor pârâtului, în sensul încheierii unui contract de muncă în numele și pe seama acestei societăți, pentru a se aprecia că reclamanta a procedat la semnarea unui astfel de contract în calitate de interpus al adevăratului angajator. Ori, în condițiile în care nu a acționat în calitate de interpus, rezultă că aceasta a acționat în nume propriu și a înțeles să încheie acest contract de muncă în baza căruia fiecare parte s-a angajat la anumite prestații specifice raporturilor de muncă, nefiind vorba de prestații comerciale, așa cum a concluzionat Tribunalul Constanța.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs reclamanta A.G.I. S.A.R.L. și pârâtul D.S. Pârâtul D.S. a criticat hotărârea ca nelegală invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că instanța a caracterizat greșit natura litigiului, urmare a interpretării greșite a convenției încheiate, aceasta fiind o convenție pentru recrutare de personal și nu un contract de muncă. Reclamanta nu este angajator în accepțiunea C. muncii, iar confuzia a fost determinată de o traducere necorespunzătoare a termenilor convenției. Reclamanta A.G.I. S.A.R.L., a criticat hotărârea invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat de asemenea o greșită interpretare a convenției încheiate între părți, susținându-se că această convenție a încheiat-o în calitate de recrutător de forță de muncă și nu în calitate de angajator în sensul art. 10 C. muncii. Prin încheierea acestei convenții, pârâtul nu a dobândit calitatea de angajator al său, neprestând muncă pentru și sub autoritatea sa, iar datele înscrise în convenție privind locul de muncă, timpul de lucru etc., au avut rol de informare. Recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente. Potrivit art. 10 C. muncii, contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru și sub autoritatea unui angajator persoană fizică sau juridică în schimbul unei remunerații denumită salariu.

Angajatorul poate fi persoană fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forță de muncă pe bază de contract individual de muncă. Persoana juridică poate încheia contracte individuale de muncă, în calitate de angajator, din momentul dobândirii personalității juridice. Elementele minime cu privire la care trebuie informat angajatul la momentul încheierii contractului de muncă sunt prevăzute de art. 17 alin. /3) C. muncii. De esența contractului de muncă este ca munca prestată de angajat să fie prestată pentru și sub autoritatea angajatorului și care are obligația de a plăti salariu. Orice altă convenție care nu are acest obiect și care nu cuprinde obligații directe de prestare de muncă și de plată salariu nu are caracterul unui contract de muncă.

Activitatea de mediere și plasare a forței de muncă în străinătate se realizează de societăți comerciale în baza obiectului propriu de activitate, iar contractele încheiate de acestea pentru plasament forța de muncă, nu constituie contracte de muncă, având natura juridică a unor convenții civile, competența de a soluționa litigiile privind executarea sau neexecutarea acestora, aparținând instanței de drept comun. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se admite recursul, a se modifica hotărârea în sensul stabilirii competenței în favoarea Judecătoriei Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta A.G.I. S.A.R.L. și de pârâtul D.S. împotriva Hotărârii nr. 2 F/CM din 18 iulie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, precum și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifica hotărârea atacată, în sensul că, stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2011.