ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8630/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Constanța sub nr. 4860/212/2008 reclamanta A.G.I. S.A.R.L. a

chemat în judecată pe pârâtul D.S., solicitând instanței ca prin hotărârea ce

se va pronunța să oblige pârâtul la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de

daune-interese, ca urmare a încălcării de către pârât a obligațiilor sale

contractuale.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că are ca obiect de activitate recrutarea forței de muncă,

stabilind contacte cu persoane de înaltă calificare tehnică, în scopul

dirijării acestora către mari companii.

În aceste context, în

anul 2007 a negociat cu pârâtul recrutarea sa de către o companie străină

extractivă de petrol, pârâtul urmând a fi trimis în Quatar pentru funcția de

supervizor electrician. Contrar angajamentului asumat la data de 01 septembrie

2007, pârâtul nu s-a mai prezentat în locația angajatorului din Quatar, ceea ce

a determinat rezilierea contractului încheiat, precum și a contractului de

servicii încheiat cu angajatorul.

Reclamanta a estimat

prejudiciul suferit la suma de 120.000 euro, din care a solicitat doar 10.000

euro, în funcție de statutul de persoană fizică al pârâtului.

Pârâtul a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată, arătând că

înscrisul depus în susținerea acțiunii nu a fost semnat de reprezentanții societății

reclamante astfel că, în absența acordului de voință, acesta nu are valoare de

convenție.

Pe de altă parte, nu

poate fi reținută în sarcina sa neexecutarea obligației contractuale asumate,

câtă vreme acest fapt a fost determinat de neexecutarea de către reclamantă a

propriilor obligații, decurgând din același contract și aflate în strânsă

legătură.

Prin Sentința civilă

nr. 2024 din 01 februarie 2011 pronunțată de Judecătoria Constanța, a fost

admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a fost declinată

competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Constanța.

Instanța a reținut că

între părți a fost încheiat un contract de muncă, astfel că în temeiul art. 2

pct. 1 lit. c) C. proc. civ., cauza dedusă judecății are natura unui conflict

de muncă, a cărui soluționare este dată de lege în competența tribunalului.

După înregistrarea

dosarului pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă, la termenul din 16

martie 2011, ambele părți au invocat excepția necompetenței materiale a acestei

instanțe.

Prin Sentința civilă nr.

1586 din 16 martie 2011, Tribunalul Constanța a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat competența de soluționare a cererii civile având ca

obiect - acțiune în răspundere contractuală, în favoarea Judecătoriei

Constanța.

S-a constatat

conflictul negativ de competență și s-a înaintat dosarul la Curtea de Apel

Constanța pentru soluționarea conflictului de competență.

Tribunalul a apreciat

ca deși este intitulat “contract de muncă”, acordul dintre părți nu are natura

unui contract de muncă ci a unui contract de recrutare de personal iar în

funcție de valoarea litigiului, competența aparține Judecătoriei.

După înregistrarea

cauzei la Curtea de Apel Constanța, părțile nu au mai formulat cereri sau excepții.

Prin Hotărârea nr.

2/CM/18 iulie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale, a constatat competența materială a

Tribunalului Constanța în soluționarea cauzei.

În motivarea

hotărârii s-a reținut că din conținutul cererii formulată de reclamantă rezultă

că aceasta este o societate care are ca obiect de activitate recrutarea forței

de muncă în domeniul tehnic, ingineresc, cu profil de industrie extractivă de

petrol.

În această calitate,

a acționat în vederea recrutării de personal care să fie angajat în Quatar,

pârâtul fiind una dintre aceste persoane.

În acest context,

între părți a intervenit un contract intitulat “Contract de muncă” prin care se

stabileau condițiile în care urmau a se desfășura raporturile de muncă ale

pârâtului la locul de muncă din Quatar, în cadrul proiectului AKG2.

În contract se

stipulează și calitatea părților, reclamanta având calitatea de “angajator” iar

pârâtul pe cea de “angajat”.

Potrivit art. 10 C.

muncii “contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o

persoana fizică denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru și sub

autoritatea unui angajator persoană fizică sau juridică în schimbul unei

remunerării denumită salariu”.

S-au negociat cu pârâtul

toate elementele specifice unui contract de muncă, respectiv: salariul, plata

orelor suplimentare, locul de muncă, timpul de lucru, locul de muncă etc.

Acestea sunt

elementele pe care instanța trebuie să le ia în calcul atunci când stabilește

natura litigiului și nicidecum conduita procesuală a părților, deoarece

interesează voința părților la data încheierii contractului și nu după apariția

conflictului.

Reclamanta nu a făcut

dovada unui mandat primit de la firma ce urma să beneficieze de serviciile

pârâtului, pentru a încheia în numele acesteia un contract de muncă.

Dealtfel, chiar

Tribunalul constată că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că aceasta

ar fi fost împuternicită de firma contractantă, beneficiar final al serviciilor

pârâtului, în sensul încheierii unui contract de muncă în numele și pe seama

acestei societăți, pentru a se aprecia că reclamanta a procedat la semnarea

unui astfel de contract în calitate de interpus al adevăratului angajator.

Ori, în condițiile în

care nu a acționat în calitate de interpus, rezultă că aceasta a acționat în

nume propriu și a înțeles să încheie acest contract de muncă în baza căruia

fiecare parte s-a angajat la anumite prestații specifice raporturilor de muncă,

nefiind vorba de prestații comerciale, așa cum a concluzionat Tribunalul

Constanța.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal au declarat recurs reclamanta A.G.I. S.A.R.L. și

pârâtul D.S.

Pârâtul D.S. a

criticat hotărârea ca nelegală invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs s-a invocat că instanța a caracterizat greșit natura

litigiului, urmare a interpretării greșite a convenției încheiate, aceasta

fiind o convenție pentru recrutare de personal și nu un contract de muncă.

Reclamanta nu este

angajator în accepțiunea C. muncii, iar confuzia a fost determinată de o

traducere necorespunzătoare a termenilor convenției.

Reclamanta A.G.I.

S.A.R.L., a criticat hotărârea invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8

C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului

de recurs s-a invocat de asemenea o greșită interpretare a convenției încheiate

între părți, susținându-se că această convenție a încheiat-o în calitate de

recrutător de forță de muncă și nu în calitate de angajator în sensul art. 10

C. muncii.

Prin încheierea

acestei convenții, pârâtul nu a dobândit calitatea de angajator al său,

neprestând muncă pentru și sub autoritatea sa, iar datele înscrise în convenție

privind locul de muncă, timpul de lucru etc., au avut rol de informare.

Recursurile sunt fondate

pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 10 C.

muncii, contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o

persoană fizică denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru și sub

autoritatea unui angajator persoană fizică sau juridică în schimbul unei

remunerații denumită salariu.

Angajatorul poate fi

persoană fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forță de

muncă pe bază de contract individual de muncă.

Persoana juridică

poate încheia contracte individuale de muncă, în calitate de angajator, din

momentul dobândirii personalității juridice.

Elementele minime cu

privire la care trebuie informat angajatul la momentul încheierii contractului

de muncă sunt prevăzute de art. 17 alin. /3) C. muncii.

De esența contractului

de muncă este ca munca prestată de angajat să fie prestată pentru și sub

autoritatea angajatorului și care are obligația de a plăti salariu.

Orice altă convenție

care nu are acest obiect și care nu cuprinde obligații directe de prestare de

muncă și de plată salariu nu are caracterul unui contract de muncă.

Activitatea de

mediere și plasare a forței de muncă în străinătate se realizează de societăți

comerciale în baza obiectului propriu de activitate, iar contractele încheiate

de acestea pentru plasament forța de muncă, nu constituie contracte de muncă,

având natura juridică a unor convenții civile, competența de a soluționa

litigiile privind executarea sau neexecutarea acestora, aparținând instanței de

drept comun.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a

se admite recursul, a se modifica hotărârea în sensul stabilirii competenței în

favoarea Judecătoriei Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamanta A.G.I. S.A.R.L. și de pârâtul D.S. împotriva Hotărârii

nr. 2 F/CM din 18 iulie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția

civilă, pentru cauze cu minori și de familie, precum și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Modifica hotărârea

atacată, în sensul că, stabilește competența de soluționare a cauzei în

favoarea Judecătoriei Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 decembrie 2011.