ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4082/2011

Ședința publică din 13 decembrie 2011 Asupra recursului de față : Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele : Prin sentința comercială nr. 10050 din 26 octombrie 2010 pronunțată în dosarul nr. 32438/3/2009 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC L.D.S. SRL București, reclamanta fiind obligată la plata sumei de 25.347,69 lei cheltuieli de judecată către pârâtă. Petru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 130.236,18 lei reprezentând contravaloarea serviciilor de recrutare desfășurate în favoarea pârâtei, precum și a sumei de 16.455,14 lei cu titlu de dobândă legală aferentă sumei datorate.

Invocând prevederile art. 942, art. 969 și art. 1073 C. civ. , raportat la art. 43 C. com. și art. 3 din O.G. nr. 9/2000, reclamanta a arătat în motivarea acțiunii că la data de 3 septembrie 2008 a încheiat cu pârâta un contract de prestări servicii având ca obiect recrutarea a șapte specialiști pentru diferite posturi de management în cadrul societății pârâte, care s-a obligat să-i achite reclamantei onorariile prevăzute la pct. 7 din ,,condițiile standard”. Contractul a fost încheiat pe o perioadă de 3 luni, cu posibilitatea prelungirii prin act adițional. Reclamanta a susținut că și-a îndeplinit întocmai obligațiile contractuale, sens în care a emis, în conformitate cu pct. 9 din Condițiile speciale, șase facturi, care nu au fost achitate sau au fost achitate cu întârziere de către pârâtă.

Tribunalul a mai reținut că la data de 25 noiembrie 2008, pârâta a notificat reclamantei încetarea parțială a contractului cu privire la o parte din obiectul acestuia, situație în care, potrivit art. 9 din convenția părților reclamanta trebuia să factureze numai serviciile prestate până la data încetării acestuia. Cu privire la natura obligației asumate de reclamantă instanța a apreciat că aceasta este o obligație determinată, de rezultat întrucât în contract obligația este clar precizată sub aspectul obiectului și scopului urmărit, reclamanta obligându-se ca desfășurând o anumită activitate să atingă un rezultat bine stabilit. Au fost înlăturate, cu această motivare, susținerile reclamantei potrivit căreia aceasta avea doar o obligație de prudență și diligență.

În acest context, prima instanță a considerat că sunt întrunite condițiile pentru invocarea excepției de neexecutare a contractului de către pârâtă, care în schimbul obligației prestate de reclamantă avea obligația de a achita onorariul convenit, dar condiționat de îndeplinirea de către reclamantă a obligației corelative de a identifica persoanele potrivite pentru posturile solicitate. Prin urmare, neatingerea rezultatului prevăzut constituie o dovadă a culpei reclamantei și antrenează răspunderea contractuală a acesteia pentru neîndeplinirea obligației. Lipsa unui înscris care să confirme acordul pârâtei cu privire la acceptarea modului în care reclamanta și-a îndeplinit obligațiile, neacceptarea la plată a facturilor și refuzul de a efectua plata demonstrează dezacordul pârâtei cu privire la serviciile prestate.

Pe baza probelor administrate, tribunalul a constatat că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau pentru a putea pretinde îndeplinirea de către pârâtă a obligației corelative de plată a remunerației aferente și nu a dovedit efectuarea cheltuielilor pretinse și a muncii efectiv prestate. Apelul declarat de reclamantă a fost admis prin decizia comercială nr. 219 din 21 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, cu consecința desființării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe. În argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a arătat că sentința atacată se întemeiază pe o interpretare eronată a obligației contractuale asumată de reclamantă.

Potrivit contractului, obligația reclamantei era aceea de căutare și identificare a posibililor candidați, selectarea și prezentarea acestora pârâtei în vederea realizării de către aceasta a selecției finale. Având în vedere această finalitate, respectiv angajarea candidatului, obligațiile reclamantei erau de diligență și nu de rezultat, așa cum greșit a stabilit prima instanță. Calificarea greșită a naturii obligațiilor asumate de reclamantă a determinat o apreciere eronată a modului de îndeplinire a obligațiilor de către reclamantă și pe cale de consecință a excepției de neexecutare invocată de pârâtă.

În acest context s-a apreciat că cercetarea fondului cauzei a fost făcută din perspectiva unei interpretări eronate a naturii obligațiilor reclamantei, ceea ce atrage necesitatea analizării temeiniciei pretențiilor reclamantei prin prisma naturii reale a obligațiilor acesteia, adică obligații de diligență și nu de rezultat, motiv pentru care, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. s-a dispus desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare. Împotriva acestei decizii a declarat apel pârâta SC E. & Y. SRL București criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5, 8, 7 C. proc. civ. În mod concret recurenta invocă faptul că prin decizia recurată au fost încălcate dispozițiile art. 297 C. proc.

civ., în condițiile inexistenței unui caz care să justifice desființare sentință și trimiterea cauzei spre rejudecare. Contrar celor reținute de instanța de apel, cauza a fost cercetată în fond, iar greșita calificare a naturii obligației nu justifică soluția adoptată având în vedere că dispozițiile art. 296 și art. 297 C. proc. civ. stabilesc situațiile în care este posibilă anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, în speță nefiind prezentă niciuna dintre ipotezele prevăzute de aceste texte legale. A doua critică întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează greșita interpretare a actului dedus judecății, în sensul că în mod greșit instanța de apel a calificat obligațiile asumate de reclamantă prin contractul încheiat ca fiind de diligență.

În această privință, recurenta analizând detaliat obligațiile asumate ale reclamantei, concluzionează că prin contractul încheiat reclamanta și-a asumat mai multe obligații, de rezultat. Caracterul obligației, de rezultat sau de diligență nu se apreciază în raport de angajarea candidatului, astfel cum în mod eronat s-a reținut prin decizia recurată, ci în funcție de obligațiile asumate de reclamantă prin convenție, obligații clar determinate atât sub aspectul obiectului cât și a scopului urmărit. Prin ultimul motiv de recurs invocând prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea instanței nu cuprinde motivele pe care se sprijină în condițiile în care instanța de apel nu argumentează soluția de anulare în tot a sentinței având în vedere că pentru a fi datorate cheltuielile solicitate de reclamantă trebuiau efectiv suportate de aceasta.

Această chestiune nu a format obiectul analizei instanței de apel, decizia fiind nelegală și sub acest aspect. Recursul este fondat. În conformitate cu art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în redactarea în vigoare la data soluționării apelului ,,în cazul în care se constată că în mod greșit prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe”. Acest text legal a fost aplicat greșit prin decizia recurată, deoarece potrivit normei legale citate, rezultă fără echivoc că doar în ipoteza în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului și respectiv cauza a fost soluționată în lipsa părții legale citate, instanța de apel va desființa sentința și va trimite cauza spre rejudecare.

Din această perspectivă, greșita calificare a naturii obligațiilor asumate de reclamantă nu echivalează cu o necercetare a fondului, în sensul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și prin urmare nu poate constitui un motiv în virtutea căruia instanța de apel să desființeze sentința cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, deoarece dispozițiile legale care stabilesc situațiile în care o astfel de soluție poate fi dispusă sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie și altor situații decât cele prevăzute de lege. Astfel, prin apelul formulat de reclamantă, instanța de apel a fost învestită cu examinarea criticilor referitoare la calificarea naturii obligației asumate prin contractul din litigiu, a modului de soluționare a excepției de neexecutare a contractului invocată de pârâtă și a interpretării art. 9 din contract.

În acest context, analizând doar primul motiv de apel, instanța concluzionează că natura reală a obligațiilor asumate de reclamantă este aceea de obligații de diligență și nu de rezultat, situație în care apreciind că sunt incidente prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. desființând sentința a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea examinării raportului litigios din această perspectivă. Procedând în acest mod, prin decizia recurată au fost aplicate greșit prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., deoarece, contrar celor reținute de instanța de apel, tribunalul a soluționat litigiul în fond astfel încât se impunea analizarea apelului în funcție de toate criticile formulate și nu doar a primului motiv.

Prin urmare, Înalta Curte constată că aplicarea eronată a prevederilor legale anterior menționate a determinat pronunțarea unei soluții nelegale, situație în care fiind incidente și dispozițiile art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ., soluția ce se impune este aceea de admitere a recursului, casarea în întregime a deciziei pentru a se asigura o judecată unitară și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Față de soluția preconizată, examinarea celorlalte critici inclusiv a celei referitoare la natura obligației asumată de reclamantă nu este posibilă, pentru a nu prejudicia părțile de un grad de jurisdicție , instanța de apel urmând a examina conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

toate criticile și apărările formulate administrând din oficiu sau la cererea părților toate probele necesare și utile justei soluționări a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC E. &

Y. SRL BUCUREȘTI

împotriva deciziei comerciale nr. 219 din 21 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe, în vederea judecării apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 decembrie 2011.