ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2377/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța – Secția contencios administrativ și fiscal, la 3 august 2016, reclamanta Sanatoriul A (Sanatoriul) a chemat în judecată pe pârâta B (fost manager interimar), solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea acesteia, în temeiul răspunderii civile delictuale, să plătească sumele de 891.295,49 lei, 200.000 euro, calculată la cursul bancar din ziua plății, reprezentând pretenții, obligație dispusă în sarcina reclamantei de Tribunalul Constanța prin sentința civilă nr. 521 din 25 februarie 2015 pronunțată în dosarul nr. x/90/2011, precum și cheltuieli de executare în cuantum de 28.853 lei.

Prin sentința civilă nr. 1619 din 18 noiembrie 2016 a Tribunalului Constanța – Secția de contencios administrativ și fiscal, cauza a fost declinată, spre competentă soluționare, Secției I civile a aceleiași instanțe.

Prin sentința nr. 268/13 februarie 2017, Tribunalul Constanța – Secția I civilă a admis excepția necompetenței funcționale a acestei secții, a constatat competența funcțională a secției învestite inițial și a trimis dosarul Curții de Apel Constanța, pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Prin sentința civilă nr. 8/C/19 aprilie 2017, Curtea de Apel Constanța – Secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța – Secția I civilă.

La 6 iunie 2017, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța – Secția I civilă, sub nr. x/118/2016**.

Prin încheierea din 25 aprilie 2018, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 1297 din 15 aprilie 2022, Tribunalul Constanța – Secția I civilă a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată și cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 168 C din 20 septembrie 2023, Curtea de Apel Constanța – Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Sanatoriul A împotriva sentinței civile sus-menționate, a admis apelul declarat de pârâta B împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că 1-a obligat pe reclamant la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 lei, reprezentând onorariu de avocat. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și l-a obligat pe reclamant la plata cheltuielilor de judecată în apel, în cuantum de 4.000 lei, reprezentând onorariul de avocat avansat de pârâtă.

Împotriva deciziei civile nr. 168 C din 20 septembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Constanța – Secția I civilă a declarat recurs reclamantul Sanatoriul A, criticând-o pentru următoarele motive, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

4.1. O primă critică privește aplicarea greșită a prevederilor art. 178 alin. (3) ind. 1 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, prin raportare la art. 186 alin. (9) din aceeași lege și art. 1 din O.M.S. nr. 1836/2007.

Potrivit prevederilor art. 178 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, „atribuțiile managerului interimar se stabilesc și se aprobă prin ordin al ministrului sănătății”, iar, potrivit art. 1 din O.M.S. nr. 1836/2007, „managerul interimar al spitalului public are următoarele atribuții: 4. aprobă măsurile propuse de comitetul director pentru dezvoltarea activității spitalului, în concordanță cu nevoile de servicii medicale ale populației; 8. aprobă și urmărește realizarea planului anual de achiziții publice; 9. aprobă lista investițiilor și a lucrărilor de reparații curente și capitale care urmează să se realizeze într-un exercițiu financiar, în condițiile legii, la propunerea consiliului medical și a comitetului director, cu avizul autorității de sănătate publică județene sau a municipiului București, al direcției medicale/structurii similare din ministerele și instituțiile cu rețea sanitară proprie sau al Ministerului Sănătății Publice, după caz; 18. întreprinde măsurile necesare și urmărește realizarea indicatorilor de performanță ai managementului spitalului public. Nivelul indicatorilor de performanță specifici spitalului se stabilește anual de către autoritatea de sănătate publică județeană ori a municipiului București sau de Ministerul Sănătății, după caz (...); 25. răspunde de monitorizarea și raportarea indicatorilor specifici activității medicale, financiari, economici, precum și a altor date privind activitatea de supraveghere, prevenire și control, în conformitate cu reglementările legale în vigoare; 39. reprezintă spitalul în relațiile cu terțe persoane fizice sau juridice; 40. încheie acte juridice în numele și pe seama spitalului, conform legii; 41. răspunde de modul de îndeplinire a obligațiilor asumate prin contracte și dispune măsuri de îmbunătățire a activității spitalului; 42. încheie contracte și asigură condiții corespunzătoare pentru desfășurarea activităților de învățământ și cercetare științifică, în conformitate cu metodologia elaborată de Ministerul Sănătății Publice; 50. conduce activitatea curentă a spitalului, în conformitate cu reglementările în vigoare; 55. răspunde civil, contravențional, material sau penal, după caz, pentru nerespectarea prevederilor legale și pentru daunele produse spitalului prin orice acte contrare intereselor acestuia”.

Intimata pârâtă, în calitatea sa de manager interimar, a dispus rezilierea contractului încheiat între recurentul reclamant și societatea C, reziliere neconformă legii și convenției părților, motiv pentru care reclamantul a fost obligat la plata către societatea C de daune interese în cuantumul menționat în cererea de chemare în judecată.

Or, potrivit prevederilor legale sus-menționate, rezultă că intimata pârâtă avea atribuții în ceea ce privește îndeplinirea tuturor măsurilor necesare și urmărirea realizării indicatorilor de performanță, reprezentarea spitalului în relațiile cu terțe persoane, îndeplinirea obligațiilor asumate prin contracte, încheierea contractelor, conducerea activității spitalului, managerul fiind răspunzător de modul de îndeplinire a obligațiilor asumate prin contracte, fiind, totodată, responsabil din punct de vedere civil, contravențional, material sau penal pentru nerespectarea prevederilor legale și pentru daunele produse Spitalului.

Deși instanța de apel a constatat că atribuțiile intimatei pârâte rezultă din O.M.S. nr. 1836/2007, respectiv că, printre atribuțiile managerului interimar, se află și aceea de a reprezenta Sanatoriul în relațiile cu terțe persoane fizice sau juridice și de a încheia acte juridice în numele și pe seama acestuia, a apreciat că „simpla reziliere a unui contract nu poate constitui o faptă ilicită”.

În cadrul dosarului nr. x/90/2011, s-a constatat rezilierea contractului încheiat de C și recurentul reclamant, din culpa exclusivă a acestuia din urmă, sens în care s-a apreciat că adresa emisă de către recurent societății C, sub conducerea directă a intimatei pârâte B, din punct de vedere juridic, are valențele unei denunțări unilaterale nejustificate a contractului și activează eficiența clauzei inserate în contractul dintre părți la pct. 12.6., care statuează faptul că denunțarea contractului de către una dintre părți înainte de împlinirea duratei contractuale, din orice motive care nu sunt imputabile celeilalte părți și/sau nu sunt cauzate de încălcarea drepturilor și obligațiilor asumate prin contract, generează, pentru partea care denunță contractul, obligația plății daunelor interese stipulate de clauza nr. 12.5. din actul juridic.

Contrar celor reținute de instanța de apel, cadrul legislativ specific stabilește care sunt obligațiile legale ale managerului interimar, precum și consecințele care decurg din luarea deciziilor cu „nerespectarea prevederilor legale”, pentru daunele produse Spitalului prin orice acte contrare intereselor acestuia.

În condițiile în care, potrivit prevederilor art. 969 vechiul C. civ., „(1) convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. (2) Ele se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege”, intimata pârâtă era obligată să respecte atât prevederile legale în vigoare, cât și prevederile contractului dintre recurentul reclamant și C, și să nu procedeze la întreruperea intempestivă a acestuia.

Mai mult, intimata pârâtă, acționând în conformitate cu atribuțiile prevăzute de O.M.S. nr. 1836/2007, potrivit prevederilor art. 1 pct. 41 din Ordinul menționat, managerul răspunde de modul de îndeplinire a obligațiilor asumate prin contracte și dispune măsuri de îmbunătățire a activității Spitalului.

Or, tocmai această răspundere a managerului interimar este consecința denunțării unilaterale intempestive a contractului încheiat între recurent și C.

Chiar și în măsura în care s-ar aprecia că încetarea contractului încheiat cu C a fost decisă de Consiliul de Administrație, printre atribuțiile principale ale acestuia nu se afla și aceea de a decide, în mod exclusiv, încetarea raporturilor contractuale, fără acordul managerului, care este singurul reprezentant legal al recurentului reclamant, în măsură să își asume, prin semnarea notificării, încetarea raporturilor contractuale.

Concret, în cadrul ședinței Consiliului de Administrație din 6 septembrie 2010, la pct. 1 de pe Ordinea de zi s-a aflat analiza contractului de reabilitare termică cu C. Intimata pârâtă a supus discuției oportunitatea continuării lucrărilor cu societatea C, iar președintele Consiliului de Administrație de la acea dată, dr. D, a propus un termen de 72 de ore pentru a se hotărî încetarea lucrărilor, o hotărâre nefiind luată în cursul acelei ședințe cu privire la problema supusă discuției. Cu toate acestea, intimata pârâtă a emis decizia nr. 3717 în aceeași zi, anunțând societatea C de faptul că s-a luat hotărârea de a angaja lucrări de continuare a proiectului cu un alt antreprenor.

Mai mult, Consiliul de Administrație a fost desemnat chiar de pârâtă prin decizia nr. 90/9 august 2010, atribuțiile acestuia fiind cele prevăzute la art. 186 alin. (9) din Legea nr. 95/2006, respectiv: „a) avizează bugetul de venituri și cheltuieli al spitalului, precum și situațiile financiare trimestriale și anuale; b) organizează concurs pentru ocuparea funcției de manager în baza regulamentului aprobat prin ordin al ministrului sănătății, al ministrului de resort sau, după caz, prin act administrativ al primarului unității administrativ-teritoriale, al primarului general al municipiului București sau al președintelui consiliului județean, după caz; c) aprobă măsurile pentru dezvoltarea activității spitalului în concordanță cu nevoile de servicii medicale ale populației; d) avizează programul anual al achizițiilor publice întocmit în condițiile legii; e) analizează modul de îndeplinire a obligațiilor de către membrii comitetului director și activitatea managerului și dispune măsuri pentru îmbunătățirea activității; f) propune revocarea din funcție a managerului și a celorlalți membri ai comitetului director în cazul în care constată existența situațiilor prevăzute la art. 180 alin. (1) și la art. 183 ind. 3 alin. (1)”, rezultând că acesta nu are niciun fel de atribuții în ceea ce privește încheierea sau încetarea contractelor în care recurentul reclamant este parte.

Contrar celor reținute în cuprinsul deciziei recurate, în speța de față, prin raportare la atribuțiile managerului interimar și ale Consiliului de Administrație, astfel cum aceste atribuții au fost reglementate prin prevederile legale sus-menționate, nu prezintă relevanță împrejurarea că „(...) toată corespondența purtată cu C era adresată și Consiliului de Administrație al Sanatoriului, astfel că situația derulării contractului era cunoscută acestui organ de conducere, care avea posibilitatea concretă de a evalua prestația managerului interimar în legătură cu executarea contractului”, în condițiile în care Consiliul de Administrație nu avea atribuții în ceea ce privește încheierea sau încetarea contractelor încheiate de Sanatoriu.

Prin urmare, aplicând, în mod greșit, prevederile art. 1 pct. 4 din O.M.S. nr. 1836/2007 și ale art. 186 alin. (9) din Legea nr. 95/2006, instanța de apel a concluzionat că „(...) decizia intimatei pârâte de reziliere a contractului nr. 3444/2008 încheiat între C S.R.L. nu a fost una arbitrară, ea având la bază punctul de vedere al Consiliului de Administrație al apelantului reclamant Sanatoriu”, cu atât mai mult cu cât, potrivit procesului-verbal de ședință din 6 septembrie 2010, rezultă, cu claritate, că s-a propus așteptarea unui termen de 72 de ore pentru a se hotărî terminarea lucrărilor, iar decizia de încetare a contractului a fost formulată de către intimata pârâtă în aceeași zi.

Nu în ultim rând, deși Consiliul de Administrație putea organiza concurs pentru ocuparea funcției de manager și putea propune revocarea din funcția de manager a spitalului (fiind tot un rol consultativ), nu înseamnă că managerul spitalului este subordonat Consiliului de Administrație. Managerul este independent în relația cu celelalte organe de conducere ale Sanatoriului, atribuțiile sale fiind, strict, cele prevăzute de lege sau de contractul de management.

4.2. Instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, aplicând, eronat, prevederile art. 998 vechiul C. civ., raportat la împrejurarea reținută privind inexistența faptei ilicite în legătură cu rezilierea contractului nr. 3440/2008.

Potrivit prevederilor art. 998 vechiul C. civ., „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, condițiile răspunderii civile delictuale fiind existența unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția autorului faptei.

Fapta ilicită a fost definită în literatura de specialitate ca fiind „orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane”.

Referitor la această condiție, în mod greșit, în cuprinsul deciziei recurate, s-a constatat că nu există fapta ilicită a intimatei pârâte în legătură cu rezilierea contractului nr. 3444/2008, în condițiile în care instanța de apel a aplicat, greșit, prevederile art. 1 din O.M.S. nr. 1836/2007 și ale art. 186 alin. (9) din Legea nr. 95/2006, ignorând atribuțiile legale ale managerului interimar și ale Consiliului de Administrație al recurentului reclamant.

Mai mult, în cuprinsul deciziei recurate, s-a reținut că „(...) apelantul reclamant nu a dovedit în ce ar consta fapta ilicită și nici prejudiciul, din moment ce suma de 599.741,50 lei reprezintă contravaloarea unor lucrări despre care Tribunalul Constanța a reținut, prin s.c. nr. 521/2015, că s-au executat Sanatoriului. Prin urmare, acesta nu se poate considera prejudiciat de faptul că îi revine o obligație de plată pentru lucrări de care a beneficiat, chiar dacă respectiva obligație a fost stabilită pe cale judecătorească”.

Contrar celor reținute de instanța de apel, prin sentința civilă nr. 521/25 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/90/2011, recurentul reclamant a fost obligat, printre altele, la plata sumei de 200.000 euro, reprezentând daune interese stabilite potrivit prevederilor art. 12.6. din contractul nr. 3440/2008, instanța constatând că, în cauză, a intervenit „o denunțare nejustificată a contractului, aspect imputabil pârâtei din cauză (recurentului reclamant din prezentul litigiu)”.

Atât în ceea ce privește fapta ilicită, cât și prejudiciul, la momentul semnării deciziei de reziliere, intimata pârâtă cunoștea care este efectul semnării acesteia. Cunoscut îi era intimatei pârâte și conținutul contractului pe care 1-a denunțat, pentru care își asumase o preluare a activității reclamantului, sub acest aspect.

Astfel, prejudiciul stabilit prin sentința civilă nr. 521/2015 este cert, iar fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este expusă, pe larg, în considerentele hotărârii civile menționate, considerente care au dobândit autoritate de lucru judecat (denunțarea unilaterală a contractului nr. 3440/2008 și neplata facturilor reprezentând lucrări executate).

În aceste condiții, pe lângă existența faptei ilicite, în raport cu atribuțiile managerului interimar și decizia acestuia de încetare intempestivă a contractului încheiat între recurentul reclamant și C, este îndeplinită și condiția existenței prejudiciului, acesta din urmă nefiind reprezentat doar de obligația de plată a unor lucrări de care recurentul reclamant a beneficiat.

De altfel, în raport cu existența faptei ilicite, prejudiciul este reprezentat și de penalitățile de întârziere la care recurentul reclamant a fost obligat prin sentința civilă nr. 521/25 februarie 2015.

În ceea ce privește condiția vinovăției intimatei pârâte, în cuprinsul deciziei recurate, s-a reținut că nu este îndeplinită, instanța de apel considerând că „(...) nu s-a făcut dovada existenței unei fapte ilicite a intimatei pârâte și nici a vinovăției acesteia pentru neplata la termen a lucrărilor către C, cu atât mai mult cu cât nici din s.c. nr. 521/2015, care stă la baza pretențiilor reclamantului, nu rezultă elemente referitoare la scadența obligațiilor de plată, eventualele facturi exigibile, lucrările considerate executate și neachitate, necesare pentru a putea fi evaluată eventuala conduită ilicită a pârâtei în prezenta cauză”.

Or, fapta ilicită a intimatei pârâte o reprezintă denunțarea nejustificată a contractului, denunțare care a determinat existența litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/90/2011, în cazul răspunderii civile delictuale, vinovăția îmbrăcând forma celei mai ușoare culpe.

În raport cu atribuțiile intimatei pârâte, precum și cu modalitatea în care aceasta a înțeles să denunțe contractul încheiat între recurentul reclamant și C, este îndeplinită și condiția vinovăției, răspunderea intimatei pârâte intervenind potrivit prevederilor art. 1 pct. 55 din O.M.S. nr. 1836/2007.

Altfel spus, prin acțiunile/ omisiunile întreprinse în calitate de manager al reclamantului, intimata pârâta a creat situația de fapt reținută în considerentele sentinței civile nr. 521/2015 pronunțate în dosarul x/90/2011, în final, recurentul reclamant fiind cel care a suportat consecințele negative ale denunțării/rezilierii intempestive a contractului nr. 3440/2008, fiind îndeplinită și condiția vinovăției pârâtei.

În consecință, contrar celor reținute în cuprinsul deciziei recurate, este îndeplinită inclusiv condiția existenței legăturii de cauzalitate.

Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

Intimata pârâtă B a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, considerând că argumentele recurentului nu satisfac exigențele unor critici de nelegalitate, preluând, în mare parte, motivele de apel.

Susține că recurentul critică modul în care instanța de apel a apreciat starea de fapt, critică care este de netemeinicie, și nu de nelegalitate.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la prima critică formulată, menționează că nu a exercitat funcția de manager cu abateri de la legalitate și regularitate, fapt atestat prin ordonanța de clasare nr. 18 august 2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-D.N.A., în litigiul penal declanșat împotriva sa.

A argumentat că, în 6 septembrie 2010, Consiliul de Administrație a stabilit încheierea unui contract cu o altă firmă care să continue lucrările de reabilitare termică, la propunerea unui membru al Consiliului de Administrație. La luarea acestei decizii nu a avut drept de vot.

Decizia nr. 3717 a avut la bază procesul-verbal al ședinței Consiliului de Administrație din 6 septembrie 2010, prin care membrii Consiliului au stabilit continuarea lucrărilor cu un alt antreprenor. A semnat acest act prin care a fost notificat antreprenorul C că s-a decis angajarea unui alt antreprenor pentru continuarea lucrărilor.

A susținut că nici cealaltă critică nu trebuie primită, întrucât, în mod corect, Curtea de Apel a stabilit, în baza probelor administrate, că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, decizia de schimbare a antreprenorului fiind luată în Consiliul de Administrație al reclamantului. Prin sentința pronunțată în primul litigiu s-a stabilit că reclamantul este în culpă pentru rezilierea contractului.

A contestat obligarea sa la plata pretențiilor solicitate de recurent, arătând că acestea nu sunt rezultatul vreunei fapte ce i se poate imputa. Nu s-a dovedit că lucrările care au atras penalități s-au desfășurat sub conducerea intimatei sau că s-au emis facturi în perioada derulării contractului său de management. A dispus achitarea facturilor pentru care directorul economic a dat avizul de efectuare a plății.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, recurentul depunând punct de vedere, iar, prin încheierea din 13 iunie 2024, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata pârâtă B prin întâmpinare, a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul Sanatoriul A împotriva deciziei civile nr. 168 din 20 septembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Constanța – Secția I civilă și a fixat termen de judecată la 31 octombrie 2024, complet x, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării căii de atac.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Criticile subsumate celor două motive de recurs vor fi examinate concomitent, deoarece pun în discuție aceeași problemă de drept, și anume, atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei atât în raport cu cerințele dreptului comun (art. 998 vechiul C. civ.), cât și cu legislația în materie (Legea nr. 95/2006, Ordinul ministrului sănătății nr. 1836/2007), Înalta Curte constatând că, în parte, sunt întemeiate.

Conform art. 178 alin. (3) ind. 1 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, forma în vigoare la data pretinsei fapte ilicite a pârâtei (6 septembrie 2010), „atribuțiile managerului interimar se stabilesc și se aprobă prin ordin al ministrului sănătății”. Această dispoziție legală nu interesează, în mod direct, raporturile juridice dintre părțile aflate în dispută judiciară și care vizează angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, textul evocat referindu-se la actul normativ și persoana cu funcție publică care are, în cadrul atribuțiilor, stabilirea competențelor managerului interimar, și anume, ministrul sănătății, prin emiterea unui ordin în acest sens. În speță, atribuțiile managerului interimar au fost stabilite și aprobate prin Ordinul ministrului sănătății nr. 1836/2007, astfel încât nu se poate considera că au fost nerespectate dispozițiile art. 178 alin. (3) ind. 1 din Legea nr. 95/2006, pe lângă împrejurarea că determinarea unor asemenea atribuții nu intră în competența vreuneia dintre părțile din prezentul proces.

Ceea ce este esențial însă în soluționarea cauzei de față îl reprezintă aspectul îndeplinirii, corespunzător legii, a acestor atribuții de către pârâtă, învestită cu calitatea de manager interimar al Sanatoriului în perioada săvârșirii pretinsei fapte ilicite.

Dintre toate obligațiile stabilite în sarcina sa, potrivit Ordinului ministrului sănătății sus-enunțat, relevante sunt cele menționate la art. 1 pct. 8, 39, 41 și 55.

Astfel, managerul interimar aprobă și urmărește realizarea planului anual de achiziții publice (art. 1 pct. 8 din Ordin), dispoziție care interesează în contextul în care, după cum rezultă din întâmpinarea depusă de pârâtă în dosarul primei instanțe și din sentința civilă nr. 521/25 februarie 2015 a Tribunalului Constanța – Secția a II-a civilă, atribuirea contractului cu privire la care s-a constatat rezilierea de drept, prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă, s-a realizat în procedura achizițiilor publice, în baza O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii. Aceasta, indiferent de împrejurarea că pârâta nu a semnat contractul nr. 3440/21 august 2008 și actele adiționale nr. 1/15 ianuarie 2009 și nr. 2/27 mai 2009, ci doar actul adițional nr. 3/25 februarie 2010, în condițiile în care, printre alte atribuții, o avea și pe cea de urmărire a realizării planului de achiziții publice, legat de un contract în desfășurare în perioada în care a îndeplinit funcția de manager interimar.

De asemenea, relevante sunt și dispozițiile art. 1 pct. 39 din același Ordin, conform cărora managerul interimar reprezintă spitalul în relațiile cu terțe persoane fizice sau juridice, în condițiile în care instanța de apel a reținut că fapta ilicită aparține reclamantului, iar pârâta avea doar calitatea de reprezentant al acestuia, acționând, deci, în numele și pe seama Sanatoriului.

Totodată, Înalta Curte are în vedere și dispozițiile art. 1 pct. 41 din Ordin, conform cărora managerul interimar răspunde de modul de îndeplinire a obligațiilor asumate prin contracte, raportat la împrejurarea că, contractul reziliat de drept era în curs de derulare în perioada în care pârâta îndeplinea funcția de manager interimar.

Nu în ultimul rând, prezintă importanță, în soluționarea cauzei, și pct. 55 din art. 1, potrivit cărora managerul interimar răspunde civil, contravențional, material sau penal, după caz, pentru nerespectarea prevederilor legale și pentru daunele produse spitalului prin orice acte contrare intereselor acestuia, în contextul în care reclamantul a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru prejudiciul produs.

Celelalte puncte din art. 1, enumerate în cererea de recurs, nu au fost reținute de prezenta instanță, întrucât nu au legătură cu aspectele deduse judecății, vizând răspunderea pârâtei pentru rezilierea contractului încheiat cu C, ci cu activitatea medicală a spitalului, cu privire la care managerul interimar are diverse atribuții.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de apel a considerat, în mod greșit, că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei.

Astfel, prin sentința civilă nr. 521 din 25 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul Constanța – Secția a II-a civilă, rămasă irevocabilă, în urma admiterii, în parte, a acțiunii formulate de reclamanta S.C. C S.R.L., în contradictoriu cu reclamantul din prezenta cauză, s-a constatat reziliat de drept contractul nr. 3440/2008 încheiat între părți, fiind obligat Sanatoriul la plata către C a sumelor de 599.741,50 lei reprezentând lucrări executate, 244.392,99 lei penalități de întârziere aferente creanței în același cuantum, 200.000 euro daune interese și 34.824 lei cheltuieli de judecată.

În pronunțarea acestei hotărâri, Tribunalul a reținut, printre altele, după expunerea raporturilor contractuale dintre S.C. C S.R.L. și Sanatoriul A, generate de încheierea contractului nr. 3440/2008 și a actelor adiționale nr. 1/15 ianuarie 2009, nr. 2/27 mai 2009 și nr. 3/25 februarie 2010 (ultimul semnat de pârâta din prezentul dosar), că decalarea termenului de execuție a lucrărilor a fost determinată de culpa Sanatoriului, ca urmare a îndeplinirii cu întârziere a obligațiilor contractuale, contractul fiind operant până la 15 septembrie 2010, termen prelungit până la 15 decembrie 2010, conform art. 5 din actul adițional nr. 3. A mai constatat Tribunalul că, în perioada 15 mai-15 septembrie 2010, a intervenit suspendarea drepturilor și a obligațiilor contractuale ca urmare a incidenței dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 597/2001 privind unele măsuri de protecție și autorizare a construcțiilor în zona de coastă a Mării Negre, notificată de C Sanatoriului. În acest context, instanța respectivă a stabilit că, în mod intempestiv, Sanatoriul a emis, la 6 septembrie 2010, adresa nr. 3717 (act semnat și, deci, asumat de către managerul interimar), prin care i-a comunicat C decizia de a angaja lucrări de continuare a proiectului cu un alt antreprenor, fără a fi expuse motivele de fapt și de drept care au determinat luarea unei asemenea hotărâri.

În continuarea acestui raționament, Tribunalul a considerat că, din punct de vedere juridic, înscrisul menționat are valențele unei denunțări unilaterale nejustificate a contractului, care activează clauza inserată la art. 12.6 din actul încheiat între părți, potrivit căreia, denunțarea contractului de către una dintre părți înainte de împlinirea termenului stabilit la punctul 6.1, a cărui durată a fost prelungită prin actele adiționale, din orice motive care nu sunt imputabile celeilalte părți și/sau nu sunt cauzate de încălcarea drepturilor și obligațiilor asumate prin contract, generează, pentru partea care denunță contractul, obligația de plată a daunelor interese stipulate la art. 12.5.

Instanța a constatat că Sanatoriul este în culpă, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 12, care menționează că nerespectarea obligațiilor asumate prin contract de către una dintre părți conferă dreptul părții lezate de a considera reziliat de drept actul juridic și de a pretinde daune interese. În acest sens, Tribunalul a admis, în parte, acțiunea formulată de C și a constatat reziliat de drept contractul nr. 3440/2008 încheiat între părți, din culpa exclusivă a Sanatoriului A.

În ceea ce privește prejudiciul suportat de reclamanta din litigiul anterior, instanța a stabilit că acesta este compus din sumele de 599.741,50 lei reprezentând lucrări executate la proiectul „Reabilitarea sistemului de producere a energiei termice prin utilizarea surselor de energie regenerabilă” și nedecontate, penalități de întârziere în sumă de 244.392,99 lei, calculate pentru perioada 3 iulie 2010-11 februarie 2015, circumscrise aceluiași cuantum al creanței, 200.000 euro daune interese, raportat la dispozițiile art. 12.6 din contractul încheiat între părți și la caracterul nejustificat al denunțării actului juridic, imputabil pârâtei, precum și 34.824 lei cheltuieli de judecată avansate în respectivul proces de către C.

Pârâta din prezentul dosar este terț în raport cu hotărârea judecătorească sus-menționată, rămasă irevocabilă, neparticipând în litigiul în care aceasta a fost pronunțată și care a format obiectul dosarului nr. x/90/2011 aflat pe rolul Tribunalului Constanța – Secția a II-a civilă. Cu toate acestea, sentința pronunțată de Tribunal nu poate fi ignorată de către pârâtă, fiindu-i opozabilă până la dovada contrară, conform art. 435 alin. (2) C. proc. civ. În alți termeni, actul jurisdicțional trebuie recunoscut și respectat de către orice persoană, chiar dacă nu a participat la procedura judiciară, până la momentul la care va reuși să demonstreze situația contrară celor reținute de instanța respectivă. Ca atare, hotărârea li se opune terților cu valoarea unui mijloc de probă susceptibil de dovada contrară, astfel încât ei pot să combată cele statuate în procesul la desfășurarea căruia nu au participat, invocând apărări proprii și administrând probe noi, de natură să înlăture, față de ei, efectele judecății anterioare.

Cu titlu prealabil, intimata pârâtă afirmă că, în motivele de recurs, se face trimitere la elemente de fapt noi, ce nu au fost susținute prin cererea de chemare în judecată, referitoare la incidența Ordinului ministrului sănătății nr. 1836/2007 și la contractul de management executat necorespunzător de către aceasta, în condițiile în care temeiul de drept al acțiunii este reprezentat de răspunderea civilă delictuală, iar nu contractuală, astfel încât criticile recurentului nu pot fi subsumate căii procesuale alese de acesta.

O asemenea apărare nu poate fi primită, deoarece recurentul nu a vizat, prin motivele de recurs, atragerea răspunderii pârâtei pentru fapte săvârșite în perioada în care a îndeplinit funcția de manager al Spitalului în baza contractului de management și care ar fi presupus atragerea răspunderii contractuale, ci pentru fapte săvârșite în perioada în care a avut calitatea de manager interimar, în absența încheierii unui contract, și care, astfel, implică răspunderea civilă delictuală, ceea ce constituie tocmai temeiul juridic al cererii de chemare în judecată. Singura susținere care se referă la un contract are în vedere nerespectarea actului juridic încheiat între reclamant și C, prin denunțarea intempestivă a acestuia de către intimată, însă referirea are loc tot în contextul unei răspunderi delictuale a părții menționate. Cât privește incidența Ordinului nr. 1836/2007, care nu ar fi fost evocat în acțiunea introductivă de instanță, acesta reprezintă tocmai actul normativ care stabilește atribuțiile managerului interimar și care a fost avut în vedere de instanța de apel la pronunțarea soluției, astfel încât nu se poate considera că susținerile din recurs referitoare la acest act normativ reprezintă motive noi, recurentul având posibilitatea să combată decizia atacată și din perspectiva legii aplicabile. În concluzie, nu se poate reține că, în cererea de recurs, s-ar fi schimbat temeiul juridic al acțiunii introductive sau că reclamantul ar fi trebuit să opteze pentru o altă cale procedurală în scopul valorificării pretențiilor formulate în prezentul litigiu.

Pe fondul cauzei, în esență, intimata B a susținut că nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală în persoana sa, în condițiile art. 998 vechiul C. civ., întrucât a semnat doar actul adițional nr. 3/25 februarie 2010, iar nu și contractul nr. 3440/21 august 2008 și actele adiționale nr. 1 și 2, încheiate într-o perioadă în care nu avea calitatea de manager interimar. A mai arătat că nu a dispus rezilierea contractului perfectat între reclamant și C, încetarea contractului având loc în urma deciziei Consiliului de Administrație al recurentului, rezultând că nu a avut abateri de la legalitate raportat la ordonanța de clasare din 18 august 2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. De asemenea, în mod corect s-a constatat, prin decizia recurată, că fapta ilicită aparține reclamantului, raportat la sentința civilă nr. 521/25 februarie 2015.

A mai afirmat că, în ședința din 6 septembrie 2010 a Consiliului de Administrație, s-a propus acordarea unui termen de 72 de ore pentru terminarea, iar nu pentru încetarea lucrărilor, contractul încheiat între reclamant și C fiind încetat prin ajungerea la termen, din 30 mai 2010. Totodată, s-a stabilit în ședința respectivă, în cadrul căreia pârâta nu avea drept de vot, încheierea unui contract cu o altă firmă, decizia nr. 3717 emisă de pârâtă nefiind una arbitrară, ci având la bază procesul verbal încheiat la aceeași dată. În concluzie, prin adresa emisă către C, intimata nu a procedat decât la îndeplinirea deciziei Consiliului de Administrație, nedispunând în calitate de manager, în nume personal, rezilierea contractului încheiat între reclamant și C, precum și încheierea unui nou contract cu un alt antreprenor. În consecință, nu se poate reține vreo faptă ilicită în sarcina pârâtei.

În ceea ce privește culpa, în sentința civilă nr. 521/25 februarie 2015, nu s-a constatat culpa intimatei, ci a recurentului, astfel încât nu poate fi obligată să plătească sumele stabilite în sarcina acestuia din urmă prin hotărârea judecătorească menționată.

Referitor la prejudiciu, intimata a arătat că suma de 599.741,50 lei nu este datorată de către aceasta, deoarece lucrările pentru care s-a dispus plata sumei respective au fost executate în beneficiul reclamantului și se află în posesia Sanatoriului; penalitățile de întârziere în cuantum de 227.294 lei nu sunt în sarcina pârâtei, întrucât nu ea a dispus sau returnat facturi de plată, pentru a fi în culpă și nu s-a dovedit că lucrările de bază și suplimentare care au atras penalități s-au desfășurat sub conducerea pârâtei; cheltuielile de judecată în cuantum de 34.924 lei nu sunt datorate de pârâtă, fiind rezultatul pierderii procesului anterior de către reclamant, și, în final, suma de 28.853 lei reprezentând cheltuieli de executare provenind din neexecutarea sentinței 521/2015 de către reclamant nu pot fi puse în sarcina intimatei, deoarece acesteia i-a încetat calitatea de manager la 1 noiembrie 2013.

În concluzie, nu sunt îndeplinite cerințele art. 998 vechiul C. civ., pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei.

Însușindu-și apărările formulate de intimată, aceleași și în fazele procesuale anterioare, instanța de apel a considerat că obligația de plată a sumelor de bani stabilite prin sentința civilă sus-menționată revine reclamantului, care are calitatea de parte în contractul reziliat și fiind în culpă pentru reziliere. Ca atare, fapta ilicită aparține Sanatoriului, de vreme ce, prin hotărârea judecătorească respectivă, s-a reținut că acestuia îi este imputabilă denunțarea nejustificată a contractului, managerul având, printre atribuții, tocmai pe aceea de a reprezenta instituția în raport cu terții și de a încheia acte juridice în numele acestuia. În concluzie, simpla reziliere a unui contract nu poate constitui o faptă ilicită, această prerogativă aparținând managerului interimar, conform art. 1 pct. 39 și 40 din Ordinul ministrului sănătății nr. 1836/2007.

A mai reținut Curtea de Apel că, în legătură cu executarea contractului nr. 3440/2008, Consiliul de Administrație nu a identificat nereguli în activitatea managerului interimar, deși avea astfel de atribuții potrivit art. 186 alin. (9) lit. e) și f) din Legea nr. 95/2006 (forma în vigoare la 6 septembrie 2010) și, totodată, a discutat și propus, conform procesului verbal încheiat la 6 septembrie 2010, încetarea raporturilor contractuale cu C și contractarea unui nou antreprenor pentru finalizarea lucrărilor.

În continuarea raționamentului, printre altele, instanța a confirmat că, din procesul verbal indicat mai sus, nu rezultă cu claritate voturile exprimate, dar, în mod cert, reiese poziția expusă de participanții la ședință, respectiv cea a președintelui Consiliului de Administrație, care a propus un termen de 72 de ore pentru „a se hotărî terminarea lucrărilor”, iar, ulterior acestui termen, s-a propus rezilierea contractului, purtându-se discuții și în legătură cu expirarea termenului de valabilitate a actului juridic și cu necesitatea încheierii unui nou contract, cu un alt antreprenor. În consecință, raportat la cele consemnate în procesul verbal încheiat la 6 septembrie 2010, Curtea a reținut că decizia intimatei pârâte de reziliere a contractului nr. 3440/2008 încheiat între reclamant și C și reclamant nu a fost una arbitrară, ci s-a fundamentat pe punctul de vedere al Consiliului de Administrație al Sanatoriului, astfel încât, deși măsura rezilierii a fost apreciată ca având caracter nejustificat, prin sentința nr. 521/2015, acest caracter s-a constatat în raport cu terțul contractant, nu cu forurile interne ale reclamantului. Ca atare, nu există fapta ilicită a intimatei pârâte în legătură cu rezilierea contractului.

În legătură cu neplata lucrărilor executate de C, în cuantum de 599.741.50 lei, apelantul nu a dovedit în ce ar consta fapta ilicită și nici prejudiciul, din moment ce suma respectivă reprezintă contravaloarea unor lucrări cu privire la care, în litigiul anterior, s-a reținut că au fost executate Sanatoriului, care, astfel, a beneficiat de ele.

Penalitățile de întârziere ar fi putut fi imputate pârâtei pentru neexecutarea la scadență a obligațiilor de plată, dacă s-ar fi dovedit fapta ilicită și vinovăția. Or, din probele administrate, rezultă că modalitatea de desfășurare a raporturilor contractuale cu C a fost una deficitară și, în plus, din sentința nr. 521/2015 nu rezultă elemente referitoare la scadența obligațiilor de plată, eventualele facturi exigibile, lucrările considerate executate și neachitate, pentru a putea fi conturată conduita ilicită a pârâtei.

Referitor la cheltuielile de judecată avansate în procesul anterior, în cuantum de 34.824 lei, instanța de apel a constatat că au caracter accesoriu cererilor principale, astfel încât nu pot fi puse în sarcina pârâtei, în condițiile în care nu s-a reținut, în persoana acesteia, răspunderea pentru obligațiile de plată principale.

În ceea ce privește cheltuielile de executare în cuantum de 28.853 lei, titlul executoriu, constând în sentința civilă nr. 521/2015, a fost pronunțat la 25 februarie 2015, hotărârea a rămas definitivă la 4 noiembrie 2015, iar executarea silită a fost încuviințată la 12 noiembrie 2015, toate aceste momente fiind plasate ulterior încetării interimatului managerial al pârâtei și chiar a contractului de management încheiat de aceasta pentru o perioadă de trei ani de la 1 noiembrie 2010. În consecință, nu sunt datorate de către intimată.

În esență, acesta reprezintă raționamentul Curții în respingerea apelului declarat de reclamant, cu consecința menținerii soluției primei instanțe, de respingere a acțiunii și care, în parte, este greșit, pentru considerentele ce succed.

Astfel, în ceea ce privește fapta ilicită a pârâtei și care trebuie examinată în raport cu prejudiciul constând în fiecare dintre sumele de bani pretinse de recurent, chiar dacă provin din același titlu, respectiv sentința civilă nr. 521/25 februarie 2015 a Tribunalului Constanța, fiind, în realitate un complex de asemenea fapte, contrar celor reținute de instanța de apel, subzistă în cazul intimatei pârâte pentru parte din sumele la care reclamantul a fost obligat anterior, respectiv pentru sumele de 599.741,50 lei lucrări executate și nedecontate, parte din suma de 244.392,99 lei penalități de întârziere, 200.000 euro daune interese și parte din cheltuielile de judecată în cuantum de 34.824 lei, nu și pentru cheltuielile de executare în cuantum de 28.853 lei.

Referitor la suma de 599.741,50 lei lucrări executate și nedecontate, fapta ilicită care a condus la acest prejudiciu nu are legătură cu denunțarea unilaterală nejustificată a contractului realizată prin emiterea adresei nr. 3717/6 septembrie 2010, ci constă în neplata la scadență a contravalorii lucrărilor, în contextul în care acestea au fost executate și trebuia să fie decontate, potrivit hotărârii judecătorești sus-menționate, până la 30 august 2010 (fila 6 paragraful 1 din sentință), moment plasat în perioada în care pârâta avea calitatea de manager interimar (calitate care a încetat la 1 noiembrie 2010, prin încheierea contractului nr. 04 din aceeași dată). Or, potrivit art. 1 din Ordinul ministrului sănătății nr. 1836/2007, pârâta, în calitate de manager interimar, reprezenta Sanatoriul în relațiile cu terțe persoane fizice sau juridice (pct. 39) și, totodată, avea obligația de a supraveghea îndeplinirea obligațiilor asumate prin contracte de către reclamant (pct. 41), neavând relevanță că actul juridic generator al obligațiilor nu a fost semnat de către intimată.

Cu toate acestea, plata sumei de 599.741,50 lei nu poate fi pusă în sarcina pârâtei, întrucât lipsește una dintre condițiile atragerii răspunderii civile delictuale a acesteia, și anume cea a prejudiciului, întrucât lucrările au fost executate în beneficiul Sanatoriului și, în mod evident, se află în posesia acestuia, contravaloarea lucrărilor fiind necesar a fi plătită de către destinatarul cocontractant.

În ceea ce privește penalitățile de întârziere în cuantum de 244.392,99 lei, calculate pentru perioada 3 iulie 2010-11 februarie 2015, aferente creanței cu aceeași valoare, raportat la textele de lege enunțate în precedent din Ordinul ministrului sănătății nr. 1836/2007 (art. 1 pct. 39 și 41), fapta ilicită constă în neplata creanței la termenul de scadență, termen care se plasează, în mod evident, anterior datei de 3 iulie 2010, care reprezintă momentul de început al curgerii penalităților. Contrar opiniei intimatei, nu prezintă relevanță data executării lucrărilor de bază și suplimentare care au atras curgerea penalităților pentru neplata la termen și nici dacă a refuzat facturi de la plată, în condițiile în care, prin hotărârea pronunțată în litigiul anterior, s-a reținut că există o creanță neacoperită, pentru care se datorează, în beneficiul C, penalități de întârziere. În alți termeni, indiferent de momentul executării lucrărilor și de termenul de scadență al creanței a cărei neplată a generat penalitățile în discuție, este fără dubiu că aceasta nu a fost achitată nici în perioada în care intimata a îndeplinit calitatea de manager interimar, de vreme ce penalitățile au continuat să curgă și au fost calculate și pentru această perioadă. Or, cum s-a arătat deja, pârâta avea, potrivit Ordinului ministrului sănătății, obligația de a achita creanța care le-a generat, în numele și pe seama Sanatoriului, și de a urmări executarea contractului din care a decurs dreptul de creanță al antreprenorului, fiind în culpă pentru neîndeplinirea acestei obligații.

Referitor la întinderea prejudiciului constând în penalitățile de întârziere, Înalta Curte constată că acesta trebuie raportat nu la întreaga perioadă pentru care au fost calculate, respectiv 3 iulie 2010-11 februarie 2015, ci strict pentru perioada în care pârâta a avut calitatea de manager interimar, respectiv pentru perioada 3 iulie 2010-1 noiembrie 2010, dată la care a încetat calitatea de manager interimar prin încheierea contractului de management. Raportat la temeiul juridic al acțiunii, reprezentat de atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei, iar nu contractuale, interesează doar perioada în care aceasta a îndeplinit funcția de manager interimar, iar nu și cea ulterioară, în care a avut calitatea de manager în baza contractului enunțat, penalitățile urmând a fi calculate în legătură cu creanța în cuantum de 244.392,99 lei.

Daunele interese în cuantum de 200.000 euro sunt însă datorate de pârâtă în integralitatea lor. Astfel, conform sentinței civile nr. 521/25 februarie 2015 a Tribunalului Constanța – Secția a II-a civilă, aceste despăgubiri sunt determinate de emiterea intempestivă a adresei nr. 3717/6 septembrie 2010, prin care reclamantul din prezentul dosar a anunțat C despre continuarea lucrărilor cu un alt antreprenor, în condițiile în care înscrisul nu prezenta niciun fundament al măsurii dispuse, iar contractul încheiat cu antreprenorul inițial era în curs de derulare, fiind operant până la 15 decembrie 2010, pentru argumentele expuse în precedent. Instanța a conchis că actul emis la 6 septembrie 2010 echivalează cu o denunțare unilaterală nejustificată a contractului, intervenită înainte de împlinirea termenului contractual, astfel cum a fost prelungit prin actele adiționale subsecvente și care, pentru aceste motive, activează clauza referitoare la plata daunelor interese, prevăzută la pct. 12.5 din contract.

Apărările intimatei în legătură cu adresa din 6 septembrie 2010, în sensul că nu a semnat contractul din 2008 și primele două acte adiționale, că nu au fost identificate abateri de la legalitate raportat la ordonanța de clasare din 18 august 2016 a Parchetului Î.C.C.J., că înscrisul are la bază decizia Consiliului de Administrație al recurentului exprimată în ședința din aceeași dată, la care nu a avut drept de vot, și că fapta ilicită și culpa au fost reținute în sarcina Sanatoriului, prin sentința din 2015, nu pot fi primite. De asemenea, nu prezintă relevanță nici împrejurarea reținută de instanța de apel, în sensul că, Consiliul de Administrație nu a identificat nereguli în activitatea de manager interimar deținută de pârâtă, deși avea astfel de atribuții, conform art. 186 alin. (9) lit. e) și f) din Legea nr. 95/2006 (forma în vigoare la 6 septembrie 2010).

Potrivit art. 998 vechiul C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe cel din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.

Este real că, prin sentința civilă nr. 521/25 februarie a Tribunalului Constanța – Secția a II-a civilă, faptele ilicite și culpa în generarea prejudiciului s-au stabilit în persoana reclamantului din prezentul dosar, cel care a fost parte în procesul respectiv și care, în calitate de semnatar al contractului încheiat cu C nr. 3440/2008 și a actelor juridice adiționale subsecvente, a răspuns în raport cu cocontractantul său pentru daunele stabilite în acel litigiu, urmare a denunțării intempestive a actului juridic perfectat între părți și a neexecutării obligațiilor de plată asumate. Cu toate acestea, persoana juridică care încheie un contract reprezintă o entitate abstractă, care acționează prin intermediul organelor sale de conducere, actele încheiate de acestea angajând răspunderea persoanei juridice față de cocontractant, dar neînlăturând răspunderea acestor organe în cazul în care au acționat în afara condițiilor legale. Or, în speță, adresa nr. 3717/6 septembrie 2010, cu privire la care instanța din litigiul anterior a reținut că reprezintă o denunțare unilaterală nejustificată a contractului și care a generat activarea clauzei referitoare la daunele interese, este semnat și, în consecință, asumat de către pârâtă, fiind emis fără o fundamentare juridică și înainte de expirarea termenului contractual, prelungit, conform sentinței civile nr. 521/2015, până la 15.12.2010. Contrar opiniei intimatei, termenul de valabilitate a contractului nr. 3440/2008, astfel cum a fost prelungit prin actele adiționale nr. 1 și 2/2009, respectiv nr. 3/2010, ultimul semnat de către aceasta, nu s-a împlini