ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 121/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 3 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. Constanța a chemat în judecată pârâta B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să oblige pârâta la: plata sumei de 756 RON, reprezentând abonament restant pentru perioada noiembrie 2012- august 2013; plata penalităților în cuantum de 756 RON aferente perioadei noiembrie 2012- august 2013, și, plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu constând în taxă de timbru și onorariu de avocat.

În cadrul ședinței de judecată din data de 24.06.2016, în temeiul dispozițiilor art. 131 C. proc. civ., prin raportare la cele ale art. 121 C. proc. civ., instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Constanța în soluționarea cererii.

Prin sentința civilă nr. 8400, pronunțată la data de 27 iunie 2016, în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Constanța, secția Civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Constanța; a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. Constanța, în contradictoriu cu pârâta B. în favoarea Judecătoriei Câmpina și a înaintat cauza, spre soluționare, Judecătoriei Câmpina.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Cu titlu prealabil, în acord cu dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar în conformitate cu prevederile alin. (2), prin profesionist se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia.

În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) și alin. (2), o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, aceasta fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. De asemenea, potrivit alin. (3), faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, iar potrivit alin. (4), lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive, iar, conform alin. (6), evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

În conformitate cu prevederile art. 6, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Instanța a constatat că actul normativ menționat în precedent este incident raportului juridic dedus judecății, având în vedere că pârâta are calitatea de consumator, în înțelesul dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Lege, iar reclamanta are calitatea de profesionist, perfectând contractul de credit în cadrul unei activități profesionale, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din actul normativ invocat.

În consecință, instanța a apreciat incidente dispozițiile art. 121 C. proc. civ., potrivit cărora cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului. Dispozițiile art. 126 alin. (2) devenind aplicabile. Potrivit acestora, în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, părțile pot conveni alegerea instanței competente numai după nașterea dreptului la despăgubire, orice convenție contrară fiind considerată nescrisă.

Mai mult, instanța a reținut că alegerea de competență este permisă de lege doar în cazul în care competența nu este una exclusivă, iar pe de altă poarte, clauza atributivă de competență ce se regăsește la art. 10.2. din Contractul de abonament nr. x/11.09.2010 are un caracter abuziv, întrucât distanța mare la care este situată instanța față de localitatea de domiciliu a consumatorului poate fi apreciată ca fiind de natură să creeze o prezumție în sensul că deplasarea și cheltuielile implicate în sarcina consumatorilor pentru a compărea în fața instanței s-ar putea dovedi disuasive și i-ar putea determina pe aceștia să renunțe la orice acțiune în justiție sau la orice apărare. Potrivit celor statuate în acest sens chiar de către Înalta Curte, clauza atributivă de competență inserată într-un contract prestabilit încheiat cu consumatorul intră în categoria celor având ca efect excluderea sau obstrucționarea dreptului consumatorului de a introduce acțiuni în justiție, categorie prevăzută la pct. 1 lit. q) din anexa la Directiva nr. 93/13/CEE, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, aceasta nu poate produce efecte asupra consumatorilor.

În concluzie, având în vedere considerentele expuse, instanța a admis excepția de necompetenta teritorială și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Câmpina.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpina, la data de 18 iulie 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 3694/2016, pronunțată la data de 26 octombrie 2016, în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Câmpina, secția Civilă a admis excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei Câmpina, invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a prezentei cauzei formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. Constanța, împotriva pârâtei B., având ca obiect pretenții, în favoarea Judecătoriei Constanța; a constatat existența conflictului negativ de competență cu privire la soluționarea prezentei cereri, între Judecătoria Constanța și Judecătoria Câmpina; a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul instanței în drept să hotărască asupra conflictului, respectiv, Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

Analizând înscrisurile atașate dosarului, prin prisma excepției invocate, instanța a reținut că prin acțiunea introductivă, reclamantul solicită obligarea pârâtei la plata unei sume de bani datorate în baza contractului încheiat între părți. În consecință, cererea de chemare în judecată care are, așadar, ca obiect, plata unei sume de bani, nu atrage o competență teritorială absolută a instanței, astfel cum reiese din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 129 alin2 pct. 3 rap. la art. 126 N. C. proc. civ.

Astfel, a reținut instanța, o eventuală necompetență teritorială în cauza de față nu putea fi valorificată decât în condițiile și termenele prevăzute de lege, respectiv doar de către pârât prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate (art. 130 alin. (2) N. C. proc. civ.).

Atât timp cât pârâtul nu a invocat excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei Constanța prin întâmpinare, instanța sesizată de reclamant devine în mod exclusiv competentă să soluționeze acțiunea.

În acest caz, competența este și rămâne câștigată în mod irevocabil, instanței sesizate de reclamant.

Drept consecință, a apreciat instanța, niciunei alte instanțe nu-i mai aparține competența să soluționeze pricina, cu toată întrunirea criteriilor prev. de art. 107 și 109 din N. C. proc. civ.

În cauză, s-a reținut, sesizată fiind de către reclamant, Judecătoria Constanța a exercitat un drept care nu-i aparținea, anume, a invocat din oficiu necompetența sa și a declinat cauza Judecătoriei Campina.

Procedând astfel, instanța sesizată de reclamant a nesocotit dreptul pârâtului care, prin inacțiune, a acceptat competența instanței astfel sesizate, încălcând dispozițiile prevăzute anume și extrem de clar de legiuitor.

Drept consecință, numai instanței sesizate de reclamant îi aparține competența, pasivitatea pârâtului determinând în mod irevocabil prorogarea de competență cu consecința sustragerii în același mod a competenței teritoriale oricărei alte instanțe.

Prin urmare, instanța a apreciat că excepția de necompetență teritorială invocată de această instanță este întemeiată, urmând a fi admisă și declinată competența în favoarea Judecătoriei Constanța .

S-a considerat a se impune a fi adăugat că invocarea din oficiu a excepției de către instanța sesizată prin declinare nu poate fi supusă acelorași critici, întrucât în acest caz ea se impune ca remediu al încălcării regulilor de competență de către instanța devenită competentă, astfel încât nu se mai supune regulilor din cuprinsul art. 130 alin. (3) N. C. proc. civ.

Recent, a mai reținut instanța, în acest sens s-a pronunțat și I.C.C.J. prin decizia de speță nr. 5700/05.12.2013 pronunțată in dosarul nr. x/2012, care fiind sesizată să soluționeze un astfel de conflict negativ de competență a stabilit că este competentă prima instanță, acesta neputând invoca din oficiu excepția necompetenței teritoriale relative.

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe- Judecătoria Constanța și Judecătoria Câmpina- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nici o cale de atac, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Înalta Curte mai observă că, instanțele au reținut corect obiectul cererii de chemare în judecată, ca fiind un litigiu de drept comercial, ce are drept obiect obligarea pârâtei la plata unei sume de bani ce derivă din contractul de abonament nr. 304 încheiat de părți la data de 11 septembrie 2010.

Totodată, se constată că, raportat la definiția dată de punctele 1 și 13 din Anexa la Legea nr. 296/2004 noțiunilor de operator economic și consumator, asigurarea conectării la serviciul de comunicații electronice ale prestatorului reprezintă un serviciu pe care operatorul economic S.C. A. S.R.L. Constanța s-a obligat să îl presteze consumatorului B., fapt ce atrage incidența dispozițiilor art. 121 noul C. proc. civ.

Înalta Curte mai observă că, prin art. 10.2 din Contractul de abonament nr. 304 din 11 septembrie 2010, încheiat de părți, a fost inserată clauza compromisorie potrivit căreia, "Orice litigiu intervenit între părți va fi soluționat pe cale amiabilă. În cazul în care o soluție amiabilă nu a putut fi găsită, părțile sunt de acord ca litigiile să fie soluționate de către instanța competentă potrivit dreptului comun, de la sediul prestatorului".

Această clauză care conține prorogarea voluntară de competență în favoarea instanței de la sediul social al prestatorului, întrunește toate condițiile pentru a fi considerată abuzivă, în acord cu interpretarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE coroborată cu reglementarea Uniunii Europene aplicabilă contractelor de credit de consum, cu precizarea că în cauză a fost efectuată de către instanță o analiză specifică unei cercetări judecătorești.

Astfel, Înalta Curte va avea în vedere și faptul că instanța din Constanța este situată la o distanță mare de localitatea de domiciliu a pârâtei- consumator B., iar deplasarea și cheltuielile implicate pentru deplasarea ei la această instanță ar putea avea un caracter disuasiv și ar putea-o determina să renunțe la orice acțiune în justiție sau la orice apărare.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte mai reține, în funcție de jurisprudența evocată a Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-137/08, privind VB Penzugyi Lizing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, cauza C-240/98 și C-244/98 Hotărârea Oceano Grupo Editorial și Slavat Editores), obligația instanței naționale de a determina din oficiu dacă clauza în litigiu a făcut sau nu a făcut obiectul unei negocieri individuale între un vânzător sau un furnizor și un consumator și poate crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Astfel, corect Judecătoria Constanța a avut în vedere faptul că, o asemenea prevedere este considerată nescrisă (inexistentă) în lumina prevederilor art. 126 alin. (2) Noul C. proc. civ. și nu poate justifica alegerea instanței în a cărei circumscripție se află sediul social al prestatorului. Prin urmare, se poate considera că instanța a procedat la aplicarea unei prezumții de nulitate, prin simpla constatare a existenței unei clauze atributive de competență într-un contract încheiat cu un consumator.

În aceste condiții, clauza atributivă de competență nu este operantă, iar în cauză nu se aplică regula de drept comun înscrisă în art. 107 alin. (1) Noul C. proc. civ., ci regula înscrisă în art. 121 C. proc. civ., potrivit cu care, "cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului (...)".astfel că, în temeiul art. 135 Noul C. proc. civ., competența teritorială de soluționare a cauzei revenind Judecătoriei Câmpina, căreia i se va trimite dosarul în vederea soluționării litigiului.

În temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. Aceeași definiție a consumatorului este dată de prevederile art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

Prin urmare, în cauză sunt incidente prevederile art. 121 C. proc. civ., iar, conform art. 126 alin. (2) noul C. proc. civ., aplicabil potrivit normei de trimitere conținută în partea finală a art. 121 din același Cod, "în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă."

În raport de toate aceste criterii, competența teritorială aparține instanței de la domiciliul consumatorului, instanța competentă potrivit dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., și, în speță, așa cum s-a mai arătat, domiciliul pârâtei- consumator se află situat în circumscripția Judecătoriei Câmpina.

Examinând competența și sub aspect material, Înalta Curte reține că, față de prevederile art. 94 pct. 1 lit. j) Noul C. proc. civ., prin raportare la art. 123 alin. (1) Noul C. proc. civ., competența materială de soluționare a cauzei în primă instanță revine Judecătoriei, valoarea cererii fiind de până la 200.000 RON, astfel încât, va rămâne competentă să judece instanța învestită prin declinare.

Așa fiind, față de dispozițiile legale mai sus- arătate și în raport de obiectul cauzei- pretenții izvorând dintr-un contract încheiat cu un consumator-, având în vedere faptul că instanța în circumscripția căreia consumatorul își are domiciliul este Judecătoria Câmpina, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine acestei judecătorii și, în considerarea prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., cu referire la art. 126 alin. (1) și alin. (2) Noul C. proc. civ., urmează a stabili competența materială și teritorială de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Văzând și dispozițiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L. Constanța, în contradictoriu cu pârâta B., în favoarea Judecătoriei Câmpina.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2017.