ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3793/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 261/CA din 8 noiembrie 2010, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca prematur formulată de o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosință, acțiunea prin care reclamanta C.N.C.F. C.F.R. SA, Sucursala Regională CF Iași, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Piatra Neamț – Direcția taxe și impozite, solicita anularea deciziei de impunere nr. 18050/D din 19 iulie 2006 emisă de pârât. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a admis excepțiile privind lipsa capacității procesuale de folosință active a reclamantei și prematurității acțiunii, reținând, în esență, următoarele: Acțiunea introductivă la instanță în prezenta cauză apare ca fiind formulată de „C.N.C.F.

„C.F.R.” S.A. Sucursala regională C.F. Iași, fiind semnată de directorul regional, contabilul șef regional și șeful oficiului juridic din aceeași regională, deci de sucursală în nume propriu. Apreciază prima instanță că nu poate fi reținută susținerea reclamantei, potrivit căreia sediul indicat – al Sucursalei Regionala C.F. Iași – ar reprezenta un „domiciliu ales” de C.N.C.F. C.F.R. S.A. București pentru comunicarea actelor de procedură”, din moment ce o astfel de precizare nu există în actul de investire al instanței. Or, reține instanța de fond, art. 20 alin. (1) lit. e) din Statutul Companiei Naționale de Căi Ferate C.F.R. S.A., anexă la H.G. nr. 581/1988 privind înființarea companiei, stabilește ca atribuție a directorului general al companiei, reprezentarea „C.F.R.

în raporturile cu terții”, respectiv să „încheie acte juridice, în numele și pe seama C.F.R.”, alin. (2) al aceleiași articol prevăzând posibilitatea delegării „în parte” a atribuțiilor sale, către directorii executivi sau oricărei alte persoane din cadrul C.F.R., în caz contrar subunitățile fără personalitate juridică din cadrul companiei putând figura în nume propriu în justiție doar ca pârâte, conform art. 41 alin. (2) C. proc. civ. În ce privește Dispoziția Directorului general C.N.C.F. C.F.R. SA București nr. 21 din 21 aprilie 2005 [emisă conform art. 20 alin. (2) din H.G. nr. 581/1998], privind delegarea de competență în favoarea organelor de conducere/oficiilor juridice din cadrul Regionalelor C.F.

– evocată, de asemenea, pentru justificarea capacității sale procesuale active de reclamantă – instanța de fond a reținut că acest act avea în vedere posibilitatea sucursalelor de a reprezenta „cu puteri depline C.N.C.F. C.F.R. S.A.”, respectiv de a redacta și semna în mod valabil acte procedurale în numele și pentru aceasta, iar nu de a acționa în nume propriu, cum s-a procedat în cauză, în condițiile în care pe parcursul litigiului persoana juridică cu capacitate de exercițiu – C.N.C.F. C.F.R. S.A. București – nu a procedat la ratificarea acțiunii formulate în nume propriu de sucursala sa lipsită de capacitate de exercițiu proprie, în condiții care să nu-l vatăme pe terțul pârât în cauză.

Prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, reclamanta Sucursala Iași a CFR SA a pretins că, în realitate, cererea de chemare în judecată nu a fost formulată numai de sucursală, ci și de persoana juridică CFR SA și că acțiunea este confirmată prin împuternicirea nr. 2387 din 25 octombrie 2010. Conform susținerilor reclamantei, în partea introductivă a cererii a fost indicat sediul sucursalei Iași nu ca element de identificare a reclamantei sucursala Iași, ci ca sediu ales de persoana juridică CFR SA pentru comunicarea actelor de procedură în cadrul litigiului. Instanța de fond a considerat că aceste susțineri nu pot fi primite.

Astfel, se arată în considerentele sentinței atacate, din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă în mod evident că acțiunea a fost formulată exclusiv de CFR Sucursala Regionala Iași, ne fiind indicați doi reclamanți (CFR și CFR Sucursala Iași), ci unul singur, iar entitatea care figurează ca reclamant este nu CFR, ci CFR Sucursala Iași; afirmația referitoare la sediul sucursalei indicat drept „domiciliu ales pentru comunicarea actelor de procedură” către persoana juridică învederează, o dată în plus, faptul că toate aceste susțineri, ulterioare invocării excepției lipsei capacității procesuale active a reclamantei, sunt făcute pro causa, cu unicul scop de a determina respingerea acestei excepții.

Reține prima instanță că în cererea de chemare în judecată nu se menționează că este vorba despre domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură, sediul sucursalei fiind indicat ca element de identificare a reclamantei CFR Sucursala Iași iar afirmațiile reclamantei reprezintă, în realitate, o încercare tardivă de înlocuire a reclamantului după trecerea primei zile de înfățișare în cauză, cu ocazia dezbaterilor asupra excepțiilor, ceea ce nu poate fi primit. Cu privire la dispozițiile art. 43 C. proc. civ., evocate de reclamantă în justificarea capacității sale procesuale active, instanța de fond a reținut că acestea au în vedere doar actele de procedură întocmite de persoanele fizice „incapabile”, iar nu de persoanele juridice, care au capacitate de exercițiu deplină, exercitându-și această capacitate într-un mod specific, prin anumite organe desemnate în acest sens.

De asemenea, se arată în considerentele sentinței atacate, confirmarea la care se face referire în art. 43 alin. (2) C. proc. civ. presupune un act juridic nul relativ, tocmai pentru că acest text legal are în vedere exclusiv ipoteza în care persoanele fizice lipsite de capacitate de exercițiu sau având o capacitate de exercițiu limitată încheie acte de drept procesual în lipsa încuviințărilor cerute de lege; în cauză, însă, nu se pune problema unei confirmări, în temeiul art. 43 alin. (2) a unui act juridic nul relativ. Instanța de fond a respins, de asemenea, și susținerile reclamantei, potrivit cărora, Dispoziția nr. 21/2005 ar reprezenta un act de ratificare, de către persoana juridică CFR a cererii de chemare în judecată formulate de sucursală.

În acest sens, prima instanță a reținut că ratificarea presupune că actul este încheiat de pretinsul mandatar în numele și pe seama mandantului; or, în cauză Sucursala Iași a formulat cererea de chemare în judecată în nume propriu. Mai reține instanța de fond că, chiar dacă cererea ar fi fost formulată în numele persoanei juridice, dar în lipsa unui mandat, o ratificare a acesteia din partea persoanei juridice ar fi fost inopozabilă pârâtului; potrivit art. 1167 alin. (3) C. civ. „Confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară, în forma și epoca determinată de lege, ține loc de renunțare în privința mijloacelor și excepțiilor ce puteau fi opuse acestui act, fără a se vătăma însă drepturilor persoanelor a treia”.

Prin urmare, apreciază instanța de fond, ratificarea nu poate vătăma drepturile terților; în cauză, presupunând că ratificarea ar fi admisibilă, s-ar pune problema ratificării, de către persoana juridică CFR, a unei cereri de chemare în judecată - așadar a unui act unilateral. Pârâtul este însă terț în raport cu acest act juridic unilateral - terț care ar fi vătămat printr-o asemenea ratificare. De asemenea, instanța de fond a considerat excepția de prematuritate a acțiunii ca fiind întemeiată. Astfel, se arată în considerentele sentinței recurate, reclamanta a optat pentru procedura administrativ-jurisdicțională prevăzută de art. 175 și urm. C. proc. fisc., procedură ce presupune soluționarea contestației de organul fiscal și ulterior contestarea deciziei acestuia în instanță.

Reclamanta a optat pentru o procedură administrativ-jurisdicțională în sensul art. 2 lit. d) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, întrucât decizia prin care urma a fi soluționată contestația reprezintă „actul juridic emis de o autoritate administrativă cu atribuții jurisdicționale în soluționarea unui conflict, după o procedură bazată pe contradictorialitate și cu asigurarea dreptului la apărare”. Prima instanță nu a reținut susținerea reclamantei, potrivit căreia procedura soluționării contestației sale - depusă în termenul legal prevăzut de Codul de procedură fiscal, de 30 zile de la comunicarea deciziei de impunere, nu ar avea un caracter jurisdicțional, întrucât nu s-ar respecta independența organului jurisdicțional și nici contradictorialitatea soluționării contestației, situație în care natura juridică a deciziei emise ar fi „de act administrativ de autoritate”; or, însuși art. 205 alin. (1) C. proc.

fisc. prevede expres că soluționarea contestațiilor au loc potrivit „procedurii administrativ-jurisdicționale existente la data depunerii contestației”, în condițiile în care decizia emisă în cadrul acestei proceduri special prevăzute de O.G. nr. 92/2003 nici nu întrunește condițiile de existență a unui „act administrativ”, astfel cum este definit în art. 2 lit. c) din legea contenciosului administrativ.

Așa fiind, se arată în considerentele sentinței recurate, prin formularea contestației la decizia de impunere nr. 18050/D din 19 iulie 2006 emisă de pârâtă, în cauză reclamanta a declanșat jurisdicția administrativă specială în condițiile art. 6 din Legea nr. 554/2004 cu manifestarea dreptului la opțiune prevăzută de text, iar până la introducerea acțiunii de față la instanța de contencios administrativ reclamanta nu a uzat de posibilitatea de a renunța la derularea acesteia - în condițiile art. 6 alin. (4) din același act normativ - cu sesizarea directă a instanței de contencios administrativ competentă, așa încât și la această dată organul jurisdicțional se mai află în termenul de soluționare a contestației depuse de reclamantă (care nu este prevăzut expres de lege), cu atât mai mult cu cât din actele de la dosar rezultă că acesta din urmă a solicitat o serie de precizări reclamantei privind situația de fapt a imobilelor deținute de aceasta; mai mult, contestația a fost restituită reclamantei pentru a fi formulată cu respectarea condițiilor de formă prevăzute de art. 175 și urm. C. proc.

fisc. prin adresa de la nr. 3133/D din 08 decembrie 2006 (fila 396). În acest context, reține prima instanță, rezultă cu claritate faptul că în speță se impune și admiterea excepției de prematuritate a acțiunii, neputându-se reține susținerea reclamantei potrivit căreia „contestația” depusă în condițiile art. 175-177 C. proc. fisc. ar putea avea și semnificația procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea contenciosului administrativ, atât timp cât contestatoarea nu a notificat organul administrativ privind renunțarea la derularea jurisdicției administrative, astfel cum s-a arătat mai sus. Reținând lipsa de capacitate procesuală de folosință activă a reclamantei, precum și prematuritatea acțiunii, instanța de fond a constatat ca fiind de prisos abordarea susținerilor ce vizează fondul cauzei, calificând ca o apărare privind fondul cauzei, inclusiv excepția nulității deciziei de impunere nr. 1850 D din 19 iulie 2006, invocată de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta. În cadrul motivelor de recurs formulate conform art. 304 1 C. proc. civ., recurenta a invocat atât motive de casare cât și motive de modificare a sentinței recurate. Motivele de casare au fost întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 2, 4 și 5 C. proc. civ. și privesc următoarele aspecte: În baza dispozițiilor art. 304 pct. 2 C. proc. civ., se arată că hotărârea s-a dat de către alt complet, ulterior pronunțării de către primul complet prin încheiere de ședință asupra excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantei și a prematurității introducerii acțiunii, în aceeași fază procesuală a litigiului.

În baza dispozițiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ., se arată că instanța, care a soluționat procesul pe excepțiile invocate din oficiu, asupra cărora un alt complet se pronunțase anterior a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., critică faptul că instanța a îndeplinit acte de procedură cu motivarea formelor legale, respectiv încălcarea autorității de lucru judecat privind soluționarea excepțiilor asupra cărora a revenit, în mod nelegal, fapt care a dus la vătămarea drepturilor recurentei. Motivele de recurs de modificare a sentinței privesc următoarele aspecte: Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., critică sentința atacată pentru existența unor motive contradictorii care nu justifică admiterea excepției prematurității formulării acțiunii și a lipsei capacității procesuale de folosință activă a recurentei.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică faptul că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat natura și înțelesul lămurit și neîndoielnic al persoanei care avea atât calitate procesuală activă cât și capacitate procesuală activă de a formula acțiune în dosarul nr. 129/45/2006 având ca obiect decizia de impunere contestată emisă la 19 iulie 2006 și aplicarea greșită a dispozițiilor legale. Recurenta arată că instanța de fond nu a ținut cont de actele depuse în ședința din 25 octombrie 2010, respectiv de Dispoziția Directorului g eneral nr. 21 din 21 aprilie 2005 și de cererea de chemare în judecată certificată și însușită de către Directorul General și de împuternicirea semnată de Directorul General, admițând în mod greșit excepția lipsei capacității procesuale active de folosință, invocată din oficiu și nu de către autoritatea pârâtă.

Se arată că în mod greșit s-a făcut referire la jurisprudența instanței supreme, deoarece situația din celelalte dosar era diferită în ceea ce privește probarea existenței capacității procesuale active de a formula acțiune în nume propriu de către reclamanta-recurentă. În ceea ce privește excepția prematurității formulării acțiunii, recurenta arată că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 în raport de situația de fapt. Aceasta deoarece recurenta a contestat direct decizia de impunere emisă pe motiv că autoritatea pârâtă în mod nejustificat, nelegal a refuzat să soluționeze contestația administrativă formulată în termen la data de 8 noiembrie 2006 și a restituit-o la data de 15 decembrie 2006 pentru ca recurenta să depună acte, deși aceasta arată că a depus toate actele solicitate necesare soluționării contestației administrative.

Recurenta apreciază că acțiunea sa nu este prematur formulată în condițiile în care are un drept actual și vătămat de pârâtă prin nesoluționarea contestației administrative formulate. Recurenta apreciază că în mod nelegal s-a dispus soluționarea cauzei pe excepțiile invocate și solicită casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pe fond. La dosar recurenta a depus concluzii scrise. Analizând recursul declarat în raport de motivele invocate. Curtea pentru următoarele considerate îl apreciază ca fondat, în cauză, în parte fiind apreciate ca întemeiate atât motive de casare cât și de modificare a sentinței, Curtea urmând a face aplicarea art. 312 alin. (3) C. proc. civ. În ceea ce privește motivele de casare, Curtea apreciază ca fondat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., coroborat cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Curtea apreciază că în mod greșit, nemotivat și nelegal, instanța de fond a revenit asupra excepțiilor lipsei capacității procesuale active a reclamantei-recurente și a excepției lipsei procedurii prealabile și a inadmisibilității acțiunii asupra cărora instanța de fond s-a pronunțat anterior în cauză, prin încheierile interlocutorii din 7 decembrie 2009 – fila 372 dosar fond și prin încheierea din 21 ianuarie 2010 – fila 389 dosar fond. Aceste două încheieri sunt încheieri interlocutorii – conform art. 268 alin. (3) C. proc.

civ., care fără a dispune asupra fondului cauzei, pregătesc dezlegarea ei, iar în cauză judecătorul a revenit în mod arbitrar asupra soluțiilor dispuse prin încheierile interlocutorii, fără a ține cont de actele depuse de părți, de faptul că situația din prezenta cauză nu era identică, în ceea ce privește actele depuse în combaterea excepțiilor cu situația celor două dosar soluționare irevocabil de Înalta Curte de Casație și Justiție și de faptul ulterior soluționării excepțiilor, la cererea pârâtei instanța a încuviințat și administrat proba cu expertiză, pe fondul cauzei. Prin această revenire și soluționarea cauzei pe excepțiile invocate din oficiu instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 268 alin. (3) C. proc.

civ. și a cauzat părții recurente o vătămare constând în faptul că acțiunea nu i-a fost analizată în raport de obiect și de probele administrate. Celelalte două motive de casare prevăzute de art. 304 pct. 2 și 4 C. proc. civ. nu pot fi reținute deoarece, pe de o parte, același complet a pronunțat încheierea de dezbateri, minuta și hotărârea recurată, iar pe de altă parte, nu se poate reține că instanța a săvârșit acte care nu intră în competența sa și că ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești. În ceea ce privește motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Curtea apreciază ca fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sentința atacată fiind dată cu aplicarea greșită a legii în raport de probatoriul administrat și de situația de fapt care rezultă din aceasta.

În ceea ce privește excepția procesuală de folosință active a recurentei, în mod nelegal această excepție a fost admisă fără a se ține cont de actele depuse în combaterea acestei excepții, acte în parte noi care nu au fost depuse în cauzele soluționate de Înalta Curte de Casație și Justiție și invocate ca practică și de faptul că în materia contenciosului administrativ nu este relevantă personalitatea juridică a autorității sau persoanei juridice ci capacitatea lor de a avea drepturi sau interese proprii. Iar în prezenta cauză, reclamanta-recurentă are atât capacitate procesuală activă de a formula acțiunea confirmată prin actele depuse în ședința publică din 25 octombrie 2010 cât și calitate procesuală activă deoarece pretinde că un act administrativ-fiscal – decizia de impunere încheiat pe numele său este nelegal.

Ca persoană pretins vătămată prin actul administrativ pretins nelegal și prin faptul că autoritatea pârâtă a refuzat să-i soluționeze contestația administrativă formulată, recurenta a formulat acțiune în termen în condițiile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, neputându-se reține că nu ar avea capacitate, calitate și interes în condițiile în care decizia de impunere din 19 iulie 2006, prin care i s-au reținut în sarcină o serie de obligații bugetare o vizează în mod direct. În ceea ce privește excepția prematurității formulării acțiunii, strâns legată de excepția inadmisibilității și a lipsei procedurii prealabile aceasta a fost admisă în mod greșit deoarece nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 175 și următoarele C. proc.

civ., neputându-se reține culpa recurentei pentru faptul că nu a notificat expres autorității pârâte renunțarea la procedura administrativ jurisdicțională conform art. 175 – 177 C. proc. fisc. În primul rând deși recurenta a formulat în termen contestație administrativă, la data de 8 noiembrie 2006 împotriva deciziei de impunere din 19 iulie 2006, fapt necontestat pârâta-intimată nu i-a soluționat contestația, până la data judecării prezentului recurs prin emiterea unei decizii motivate admisibilă a fi contestată conform art. 177 și următoarele C. proc. fisc. Autoritatea pârâtă prin adresa nr. 1941 din 15 decembrie 2006, fila 559 dosar fond, i-a restituit recurentei contestația în original cu mențiunea de a se conforma cu privire la formă și conținut.

În condițiile în care autoritatea pârâtă nu a procedat la soluționarea contestației și emiterea unei decizii motivate de admitere sau de respingere, Curtea apreciază că acțiunea directă a recurentei nu poate fi sancționată ca prematur formulată. Urmează ca în urma rejudecării instanța să analizeze legalitatea adresei nr. 1941 din 15 decembrie 2006, în condițiile în care recurenta, în mod indirect, în acțiune și în motivele de recurs critică această adresă și o apreciază ca un refuz nejustificat de soluționare a contestației formulate.

Urmează ca instanța de fond să analizeze îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2 alin. (2) raportat la art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește nesoluționarea contestației administrative și menținerea unei decizii administrative, având ca obiect legalitatea deciziei de impunere contestată, neputându-se reține culpa recurentei în ceea ce privește notificarea renunțării la calea de atac administrativ-jurisdicțională.

Curtea verificând conținutul încheierii din 8 martie 2010 – fila 405 dosar fond, încheiere prin care s-au încuviințat probele pe fondul cauzei constată că ambele părți au recunoscut că până la acea dată contestația administrativă nu a fost soluționată, nu au insistat pe această soluționare administrativă, iar la cererea pârâtei, instanța de fond a încuviințat proba cu excepția tehnică cadastrală și proba cu expertiza contabilă, ambele părți depunând obiectivele experților, iar onorariul de expertiză fiind stabilit în sarcina pârâtei. În ceea ce privește soluționarea contestației administrative aceasta a fost suspendată pe parcursul soluționării cauzei și în baza unui alt temei – art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc.

fisc., conform Deciziei nr. 84 din 23 octombrie 2007 – fila 394 dosar. După finalizarea cercetărilor penale, recurenta a solicitat în baza art. 214 alin. (3) C. proc. fisc. la data de 28 februarie 2008 – fila 395 dosar fond reluarea procedurii administrative de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei de impunere, cerere rămasă fără răspuns, nesoluționată din 2008 până la data judecării prezentului recurs. Față de cele expuse mai sus, Curtea apreciază că în cauză nu pot fi reținute ca fondate, excepțiile lipsei capacității procesuale de folosință active și a prematurității formulării acțiunii, soluția recurată prin care instanța a soluționat cauza pe aceste excepții fiind nelegală și netemeinică în raport de probele administrate și situația de fapt.

În baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Curtea va admite recursul și va casa sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Cu ocazia rejudecării instanța în raport de probatoriul administrat și susținerile părților va verifica în principal existența în cauză a îndeplinirii sau nu a condițiilor existenței unui refuz nejustificat al pârâtei pentru nesoluționarea contestației administrative împotriva deciziei de impunere în condițiile art. 177 și următ. C. proc. fisc. în raport de poziția părților expusă în ședința publică din 8 martie 2010 și de probatoriul administrat în cauză anterior soluționării greșite a cauzei pe excepțiile invocate din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta C.N.C.F.”C.F.R.” SA, sucursala Regională C.F. Iași, împotriva sentinței nr. 261/CA din 8 noiembrie 2010 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 iunie 2011.