ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3793/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3793/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 261/CA

din 8 noiembrie 2010, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins, ca prematur formulată de o persoană lipsită de capacitate

procesuală de folosință, acțiunea prin care reclamanta C.N.C.F. C.F.R. SA, Sucursala

Regională CF Iași, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Piatra Neamț –

Direcția taxe și impozite, solicita anularea deciziei de impunere nr. 18050/D

din 19 iulie 2006 emisă de pârât.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a admis excepțiile privind lipsa capacității

procesuale de folosință active a reclamantei și prematurității acțiunii,

reținând, în esență, următoarele:

Acțiunea introductivă

la instanță în prezenta cauză apare ca fiind formulată de „C.N.C.F. „C.F.R.”

S.A. Sucursala regională C.F. Iași, fiind semnată de directorul regional,

contabilul șef regional și șeful oficiului juridic din aceeași regională, deci

de sucursală în nume propriu.

Apreciază prima

instanță că nu poate fi reținută susținerea reclamantei, potrivit căreia sediul

indicat – al Sucursalei Regionala C.F. Iași – ar reprezenta un „domiciliu ales”

de C.N.C.F. C.F.R. S.A. București pentru comunicarea actelor de procedură”, din

moment ce o astfel de precizare nu există în actul de investire al instanței.

Or, reține instanța

de fond, art. 20 alin. (1) lit. e) din Statutul Companiei Naționale de Căi

Ferate C.F.R. S.A., anexă la H.G. nr. 581/1988 privind înființarea companiei,

stabilește ca atribuție a directorului general al companiei, reprezentarea

„C.F.R. în raporturile cu terții”, respectiv să „încheie acte juridice, în

numele și pe seama C.F.R.”, alin. (2) al aceleiași articol prevăzând

posibilitatea delegării „în parte” a atribuțiilor sale, către directorii

executivi sau oricărei alte persoane din cadrul C.F.R., în caz contrar

subunitățile fără personalitate juridică din cadrul companiei putând figura în

nume propriu în justiție doar ca pârâte, conform art. 41 alin. (2) C. proc.

civ.

În ce privește

Dispoziția Directorului general C.N.C.F. C.F.R. SA București nr. 21 din 21

aprilie 2005 [emisă conform art. 20 alin. (2) din H.G. nr. 581/1998], privind

delegarea de competență în favoarea organelor de conducere/oficiilor juridice

din cadrul Regionalelor C.F. – evocată, de asemenea, pentru justificarea

capacității sale procesuale active de reclamantă – instanța de fond a reținut

că acest act avea în vedere posibilitatea sucursalelor de a reprezenta „cu

puteri depline C.N.C.F. C.F.R. S.A.”, respectiv de a redacta și semna în mod

valabil acte procedurale în numele și pentru aceasta, iar nu de a acționa în

nume propriu, cum s-a procedat în cauză, în condițiile în care pe parcursul

litigiului persoana juridică cu capacitate de exercițiu – C.N.C.F. C.F.R. S.A.

București – nu a procedat la ratificarea acțiunii formulate în nume propriu de

sucursala sa lipsită de capacitate de exercițiu proprie, în condiții care să

nu-l vatăme pe terțul pârât în cauză.

Prin concluziile

scrise depuse la dosarul cauzei, reclamanta Sucursala Iași a CFR SA a pretins

că, în realitate, cererea de chemare în judecată nu a fost formulată numai de

sucursală, ci și de persoana juridică CFR SA și că acțiunea este confirmată

prin împuternicirea nr. 2387 din 25 octombrie 2010. Conform susținerilor

reclamantei, în partea introductivă a cererii a fost indicat sediul sucursalei

Iași nu ca element de identificare a reclamantei sucursala Iași, ci ca sediu

ales de persoana juridică CFR SA pentru comunicarea actelor de procedură în

cadrul litigiului. Instanța de fond a considerat că aceste susțineri nu pot fi

primite.

Astfel, se arată în

considerentele sentinței atacate, din cuprinsul cererii de chemare în judecată

rezultă în mod evident că acțiunea a fost formulată exclusiv de CFR Sucursala

Regionala Iași, ne fiind indicați doi reclamanți (CFR și CFR Sucursala Iași),

ci unul singur, iar entitatea care figurează ca reclamant este nu CFR, ci CFR

Sucursala Iași; afirmația referitoare la sediul sucursalei indicat drept

„domiciliu ales pentru comunicarea actelor de procedură” către persoana juridică

învederează, o dată în plus, faptul că toate aceste susțineri, ulterioare

invocării excepției lipsei capacității procesuale active a reclamantei, sunt

făcute pro causa, cu unicul scop de a determina respingerea acestei excepții.

Reține prima instanță

că în cererea de chemare în judecată nu se menționează că este vorba despre

domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură, sediul sucursalei

fiind indicat ca element de identificare a reclamantei CFR Sucursala Iași iar

afirmațiile reclamantei reprezintă, în realitate, o încercare tardivă de

înlocuire a reclamantului după trecerea primei zile de înfățișare în cauză, cu

ocazia dezbaterilor asupra excepțiilor, ceea ce nu poate fi primit.

Cu privire la

dispozițiile art. 43 C. proc. civ., evocate de reclamantă în justificarea

capacității sale procesuale active, instanța de fond a reținut că acestea au în

vedere doar actele de procedură întocmite de persoanele fizice „incapabile”,

iar nu de persoanele juridice, care au capacitate de exercițiu deplină, exercitându-și

această capacitate într-un mod specific, prin anumite organe desemnate în acest

sens.

De asemenea, se arată

în considerentele sentinței atacate, confirmarea la care se face referire în

art. 43 alin. (2) C. proc. civ. presupune un act juridic nul relativ, tocmai

pentru că acest text legal are în vedere exclusiv ipoteza în care persoanele

fizice lipsite de capacitate de exercițiu sau având o capacitate de exercițiu

limitată încheie acte de drept procesual în lipsa încuviințărilor cerute de

lege; în cauză, însă, nu se pune problema unei confirmări, în temeiul art. 43

alin. (2) a unui act juridic nul relativ.

Instanța de fond a

respins, de asemenea, și susținerile reclamantei, potrivit cărora, Dispoziția

nr. 21/2005 ar reprezenta un act de ratificare, de către persoana juridică CFR

a cererii de chemare în judecată formulate de sucursală.

În acest sens, prima

instanță a reținut că ratificarea presupune că actul este încheiat de pretinsul

mandatar în numele și pe seama mandantului; or, în cauză Sucursala Iași a

formulat cererea de chemare în judecată în nume propriu.

Mai reține instanța

de fond că, chiar dacă cererea ar fi fost formulată în numele persoanei

juridice, dar în lipsa unui mandat, o ratificare a acesteia din partea

persoanei juridice ar fi fost inopozabilă pârâtului; potrivit art. 1167 alin. (3)

C. civ. „Confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară, în forma și epoca

determinată de lege, ține loc de renunțare în privința mijloacelor și

excepțiilor ce puteau fi opuse acestui act, fără a se vătăma însă drepturilor

persoanelor a treia”.

Prin urmare,

apreciază instanța de fond, ratificarea nu poate vătăma drepturile terților; în

cauză, presupunând că ratificarea ar fi admisibilă, s-ar pune problema

ratificării, de către persoana juridică CFR, a unei cereri de chemare în

judecată - așadar a unui act unilateral. Pârâtul este însă terț în raport cu

acest act juridic unilateral - terț care ar fi vătămat printr-o asemenea

ratificare.

De asemenea, instanța

de fond a considerat excepția de prematuritate a acțiunii ca fiind întemeiată.

Astfel, se arată în

considerentele sentinței recurate, reclamanta a optat pentru procedura

administrativ-jurisdicțională prevăzută de art. 175 și urm. C. proc. fisc.,

procedură ce presupune soluționarea contestației de organul fiscal și ulterior

contestarea deciziei acestuia în instanță.

Reclamanta a optat

pentru o procedură administrativ-jurisdicțională în sensul art. 2 lit. d) din

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, întrucât decizia prin care

urma a fi soluționată contestația reprezintă „actul juridic emis de o

autoritate administrativă cu atribuții jurisdicționale în soluționarea unui

conflict, după o procedură bazată pe contradictorialitate și cu asigurarea

dreptului la apărare”.

Prima instanță nu a

reținut susținerea reclamantei, potrivit căreia procedura soluționării

contestației sale - depusă în termenul legal prevăzut de Codul de procedură

fiscal, de 30 zile de la comunicarea deciziei de impunere, nu ar avea un

caracter jurisdicțional, întrucât nu s-ar respecta independența organului

jurisdicțional și nici contradictorialitatea soluționării contestației,

situație în care natura juridică a deciziei emise ar fi „de act administrativ

de autoritate”; or, însuși art. 205 alin. (1) C. proc. fisc. prevede expres că

soluționarea contestațiilor au loc potrivit „procedurii

administrativ-jurisdicționale existente la data depunerii contestației”, în

condițiile în care decizia emisă în cadrul acestei proceduri special prevăzute

de O.G. nr. 92/2003 nici nu întrunește condițiile de existență a unui „act

administrativ”, astfel cum este definit în art. 2 lit. c) din legea

contenciosului administrativ.

Așa fiind, se arată

în considerentele sentinței recurate, prin formularea contestației la decizia

de impunere nr. 18050/D din 19 iulie 2006 emisă de pârâtă, în cauză reclamanta

a declanșat jurisdicția administrativă specială în condițiile art. 6 din Legea

nr. 554/2004 cu manifestarea dreptului la opțiune prevăzută de text, iar până

la introducerea acțiunii de față la instanța de contencios administrativ

reclamanta nu a uzat de posibilitatea de a renunța la derularea acesteia - în

condițiile art. 6 alin. (4) din același act normativ - cu sesizarea directă a

instanței de contencios administrativ competentă, așa încât și la această dată

organul jurisdicțional se mai află în termenul de soluționare a contestației

depuse de reclamantă (care nu este prevăzut expres de lege), cu atât mai mult

cu cât din actele de la dosar rezultă că acesta din urmă a solicitat o serie de

precizări reclamantei privind situația de fapt a imobilelor deținute de

aceasta; mai mult, contestația a fost restituită reclamantei pentru a fi

formulată cu respectarea condițiilor de formă prevăzute de art. 175 și urm. C.

proc. fisc. prin adresa de la nr. 3133/D din 08 decembrie 2006 (fila 396).

În acest context,

reține prima instanță, rezultă cu claritate faptul că în speță se impune și

admiterea excepției de prematuritate a acțiunii, neputându-se reține susținerea

reclamantei potrivit căreia „contestația” depusă în condițiile art. 175-177 C.

proc. fisc. ar putea avea și semnificația procedurii prealabile prevăzută de

art. 7 din Legea contenciosului administrativ, atât timp cât contestatoarea nu

a notificat organul administrativ privind renunțarea la derularea jurisdicției

administrative, astfel cum s-a arătat mai sus.

Reținând lipsa de

capacitate procesuală de folosință activă a reclamantei, precum și

prematuritatea acțiunii, instanța de fond a constatat ca fiind de prisos

abordarea susținerilor ce vizează fondul cauzei, calificând ca o apărare

privind fondul cauzei, inclusiv excepția nulității deciziei de impunere nr. 1850

D din 19 iulie 2006, invocată de reclamantă.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta.

În cadrul motivelor

de recurs formulate conform art. 304

1

C. proc. civ., recurenta a

invocat atât motive de casare cât și motive de modificare a sentinței recurate.

Motivele de casare au

fost întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 2, 4 și 5 C. proc. civ. și

privesc următoarele aspecte:

În baza dispozițiilor

art. 304 pct. 2 C. proc. civ., se arată că hotărârea s-a dat de către alt

complet, ulterior pronunțării de către primul complet prin încheiere de ședință

asupra excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantei și a

prematurității introducerii acțiunii, în aceeași fază procesuală a litigiului.

În baza dispozițiilor

art. 304 pct. 4 C. proc. civ., se arată că instanța, care a soluționat procesul

pe excepțiile invocate din oficiu, asupra cărora un alt complet se pronunțase

anterior a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., critică faptul că instanța a îndeplinit

acte de procedură cu motivarea formelor legale, respectiv încălcarea

autorității de lucru judecat privind soluționarea excepțiilor asupra cărora a

revenit, în mod nelegal, fapt care a dus la vătămarea drepturilor recurentei.

Motivele de recurs de

modificare a sentinței privesc următoarele aspecte:

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., critică sentința atacată pentru

existența unor motive contradictorii care nu justifică admiterea excepției

prematurității formulării acțiunii și a lipsei capacității procesuale de

folosință activă a recurentei.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică faptul că

instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat

natura și înțelesul lămurit și neîndoielnic al persoanei care avea atât

calitate procesuală activă cât și capacitate procesuală activă de a formula

acțiune în dosarul nr. 129/45/2006 având ca obiect decizia de impunere

contestată emisă la 19 iulie 2006 și aplicarea greșită a dispozițiilor legale.

Recurenta arată că

instanța de fond nu a ținut cont de actele depuse în ședința din 25 octombrie

2010, respectiv de Dispoziția Directorului

g

eneral

nr. 21 din 21 aprilie 2005 și de cererea de chemare în judecată certificată și însușită

de către Directorul General și de împuternicirea semnată de Directorul General,

admițând în mod greșit excepția lipsei capacității procesuale active de

folosință, invocată din oficiu și nu de către autoritatea pârâtă. Se arată că

în mod greșit s-a făcut referire la jurisprudența instanței supreme, deoarece

situația din celelalte dosar era diferită în ceea ce privește probarea

existenței capacității procesuale active de a formula acțiune în nume propriu

de către reclamanta-recurentă.

În ceea ce privește

excepția prematurității formulării acțiunii, recurenta arată că instanța de

fond a aplicat greșit dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 în raport de

situația de fapt. Aceasta deoarece recurenta a contestat direct decizia de impunere

emisă pe motiv că autoritatea pârâtă în mod nejustificat, nelegal a refuzat să

soluționeze contestația administrativă formulată în termen la data de 8

noiembrie 2006 și a restituit-o la data de 15 decembrie 2006 pentru ca

recurenta să depună acte, deși aceasta arată că a depus toate actele solicitate

necesare soluționării contestației administrative. Recurenta apreciază că

acțiunea sa nu este prematur formulată în condițiile în care are un drept

actual și vătămat de pârâtă prin nesoluționarea contestației administrative

formulate.

Recurenta apreciază

că în mod nelegal s-a dispus soluționarea cauzei pe excepțiile invocate și

solicită casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pe

fond.

La dosar recurenta a depus

concluzii scrise.

Analizând recursul

declarat în raport de motivele invocate. Curtea pentru următoarele considerate îl

apreciază ca fondat, în cauză, în parte fiind apreciate ca întemeiate atât

motive de casare cât și de modificare a sentinței, Curtea urmând a face

aplicarea art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce privește

motivele de casare, Curtea apreciază ca fondat motivul de casare prevăzut de

art. 304 pct. 5 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Curtea apreciază că

în mod greșit, nemotivat și nelegal, instanța de fond a revenit asupra

excepțiilor lipsei capacității procesuale active a reclamantei-recurente și a

excepției lipsei procedurii prealabile și a inadmisibilității acțiunii asupra

cărora instanța de fond s-a pronunțat anterior în cauză, prin încheierile interlocutorii

din 7 decembrie 2009 – fila 372 dosar fond și prin încheierea din 21 ianuarie

2010 – fila 389 dosar fond.

Aceste două încheieri

sunt încheieri interlocutorii – conform art. 268 alin. (3) C. proc. civ., care

fără a dispune asupra fondului cauzei, pregătesc dezlegarea ei, iar în cauză

judecătorul a revenit în mod arbitrar asupra soluțiilor dispuse prin încheierile

interlocutorii, fără a ține cont de actele depuse de părți, de faptul că

situația din prezenta cauză nu era identică, în ceea ce privește actele depuse

în combaterea excepțiilor cu situația celor două dosar soluționare irevocabil

de Înalta Curte de Casație și Justiție și de faptul ulterior soluționării

excepțiilor, la cererea pârâtei instanța a încuviințat și administrat proba cu

expertiză, pe fondul cauzei.

Prin această revenire

și soluționarea cauzei pe excepțiile invocate din oficiu instanța de fond a încălcat

dispozițiile art. 268 alin. (3) C. proc. civ. și a cauzat părții recurente o

vătămare constând în faptul că acțiunea nu i-a fost analizată în raport de

obiect și de probele administrate.

Celelalte două motive

de casare prevăzute de art. 304 pct. 2 și 4 C. proc. civ. nu pot fi reținute

deoarece, pe de o parte, același complet a pronunțat încheierea de dezbateri,

minuta și hotărârea recurată, iar pe de altă parte, nu se poate reține că instanța

a săvârșit acte care nu intră în competența sa și că ar fi depășit atribuțiile

puterii judecătorești.

În ceea ce privește

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Curtea

apreciază ca fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

sentința atacată fiind dată cu aplicarea greșită a legii în raport de

probatoriul administrat și de situația de fapt care rezultă din aceasta.

În ceea ce privește

excepția procesuală de folosință active a recurentei, în mod nelegal această

excepție a fost admisă fără a se ține cont de actele depuse în combaterea

acestei excepții, acte în parte noi care nu au fost depuse în cauzele

soluționate de Înalta Curte de Casație și Justiție și invocate ca practică și

de faptul că în materia contenciosului administrativ nu este relevantă

personalitatea juridică a autorității sau persoanei juridice ci capacitatea lor

de a avea drepturi sau interese proprii. Iar în prezenta cauză,

reclamanta-recurentă are atât capacitate procesuală activă de a formula

acțiunea confirmată prin actele depuse în ședința publică din 25 octombrie 2010

cât și calitate procesuală activă deoarece pretinde că un act

administrativ-fiscal – decizia de impunere încheiat pe numele său este nelegal.

Ca persoană pretins

vătămată prin actul administrativ pretins nelegal și prin faptul că autoritatea

pârâtă a refuzat să-i soluționeze contestația administrativă formulată,

recurenta a formulat acțiune în termen în condițiile art. 1 și art. 8 din Legea

nr. 554/2004, neputându-se reține că nu ar avea capacitate, calitate și interes

în condițiile în care decizia de impunere din 19 iulie 2006, prin care i s-au

reținut în sarcină o serie de obligații bugetare o vizează în mod direct.

În ceea ce privește

excepția prematurității formulării acțiunii, strâns legată de excepția

inadmisibilității și a lipsei procedurii prealabile aceasta a fost admisă în

mod greșit deoarece nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 175 și

următoarele C. proc. civ., neputându-se reține culpa recurentei pentru faptul

că nu a notificat expres autorității pârâte renunțarea la procedura

administrativ jurisdicțională conform art. 175 – 177 C. proc. fisc.

În primul rând deși

recurenta a formulat în termen contestație administrativă, la data de 8

noiembrie 2006 împotriva deciziei de impunere din 19 iulie 2006, fapt

necontestat pârâta-intimată nu i-a soluționat contestația, până la data

judecării prezentului recurs prin emiterea unei decizii motivate admisibilă a

fi contestată conform art. 177 și următoarele C. proc. fisc.

Autoritatea pârâtă

prin adresa nr. 1941 din 15 decembrie 2006, fila 559 dosar fond, i-a restituit

recurentei contestația în original cu mențiunea de a se conforma cu privire la

formă și conținut.

În condițiile în care

autoritatea pârâtă nu a procedat la soluționarea contestației și emiterea unei

decizii motivate de admitere sau de respingere, Curtea apreciază că acțiunea

directă a recurentei nu poate fi sancționată ca prematur formulată.

Urmează ca în urma

rejudecării instanța să analizeze legalitatea adresei nr. 1941 din 15 decembrie

2006, în condițiile în care recurenta, în mod indirect, în acțiune și în

motivele de recurs critică această adresă și o apreciază ca un refuz

nejustificat de soluționare a contestației formulate.

Urmează ca instanța

de fond să analizeze îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2 alin. (2)

raportat la art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește

nesoluționarea contestației administrative și menținerea unei decizii

administrative, având ca obiect legalitatea deciziei de impunere contestată,

neputându-se reține culpa recurentei în ceea ce privește notificarea renunțării

la calea de atac administrativ-jurisdicțională.

Curtea verificând

conținutul încheierii din 8 martie 2010 – fila 405 dosar fond, încheiere prin

care s-au încuviințat probele pe fondul cauzei constată că ambele părți au

recunoscut că până la acea dată contestația administrativă nu a fost

soluționată, nu au insistat pe această soluționare administrativă, iar la

cererea pârâtei, instanța de fond a încuviințat proba cu excepția tehnică

cadastrală și proba cu expertiza contabilă, ambele părți depunând obiectivele

experților, iar onorariul de expertiză fiind stabilit în sarcina pârâtei.

În ceea ce privește

soluționarea contestației administrative aceasta a fost suspendată pe parcursul

soluționării cauzei și în baza unui alt temei – art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc.

fisc., conform Deciziei nr. 84 din 23 octombrie 2007 – fila 394 dosar. După finalizarea

cercetărilor penale, recurenta a solicitat în baza art. 214 alin. (3) C. proc.

fisc. la data de 28 februarie 2008 – fila 395 dosar fond reluarea procedurii

administrative de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei de

impunere, cerere rămasă fără răspuns, nesoluționată din 2008 până la data

judecării prezentului recurs.

Față de cele expuse

mai sus, Curtea apreciază că în cauză nu pot fi reținute ca fondate, excepțiile

lipsei capacității procesuale de folosință active și a prematurității

formulării acțiunii, soluția recurată prin care instanța a soluționat cauza pe

aceste excepții fiind nelegală și netemeinică în raport de probele administrate

și situația de fapt.

În baza art. 312 alin.

(3) C. proc. civ., Curtea va admite recursul și va casa sentința atacată cu

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării

instanța în raport de probatoriul administrat și susținerile părților va

verifica în principal existența în cauză a îndeplinirii sau nu a condițiilor

existenței unui refuz nejustificat al pârâtei pentru nesoluționarea

contestației administrative împotriva deciziei de impunere în condițiile art. 177

și următ. C. proc. fisc. în raport de poziția părților expusă în ședința

publică din 8 martie 2010 și de probatoriul administrat în cauză anterior

soluționării greșite a cauzei pe excepțiile invocate din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta C.N.C.F.”C.F.R.” SA, sucursala Regională C.F. Iași, împotriva

sentinței nr. 261/CA din 8 noiembrie 2010 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 28 iunie 2011.