ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4590/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4590/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Iași, reclamanta C.N.C.F. C.F.R. SA Sucursala Regională C.F. Iași a

solicitat, în contradictoriu, cu pârâta Consiliul Local, Direcția Taxe și

Impozite a municipiului Piatra-Neamț, anularea deciziei de impunere din 19

iulie 2006 emisă de aceasta din urmă.

În motivarea acțiuni,

reclamanta a arătat că raportul de inspecție fiscală din 19 iulie 2006 a fost

întocmit cu încălcarea dispozițiilor procedurale existente în C. proc. fisc.,

respectiv art. 7, art. 9, art. 105, art. 106, procedând totodată la calcularea

unor taxe și impozite pentru suprafețe de teren aflate în zona de siguranță și

protecție a liniei de cale ferată instituite conform O.U.G. nr. 12/1998, și

care sunt expres scutite de orice taxe și impozite, sau a unor terenuri

concesionate reclamantei, fără plata redevenței, conform contractului din 24

ianuarie 2002 de către Ministerul Lucrărilor Publice Transportului și Locuinței.

Reclamanta a mai

arătat că în conformitate cu prevederile art. 4 din H.G. nr. 581/1998 C.F.R.

este scutită de orice taxe și impozite asupra elementelor infrastructurii

feroviare publice, inclusiv asupra terenurilor proprietate publică pe care

acestea sunt amplasate, precum și asupra terenurilor destinate acestui scop.

În fine, precizează

că art. 257 lit i) din C. fisc. prevede că impozitul pe teren nu se datorează

pentru terenurile folosite ca zone de protecție iar conform art. 285

1

elementele infrastructurii feroviare publice

inclusiv terenurile pe care sunt amplasate, precum și

terenurile destinate acestui scop, sunt scutite de la plata impozitului pe

clădiri, a impozitului pe teren și a taxei pentru eliberarea autorizației de

construire.

Consideră că decizia

de impunere este nulă întrucât există neconcordanță cu datele din Raportul de

inspecție fiscală, neîndeplinind cerințele art. 43 din C. proc. fisc., nefiind

motivată în fapt și nefiind indicat baza de impunere în stabilirea creanței

fiscale.

Pârâta, prin

întâmpinarea formulată a invocat excepțiile privind lipsa capacității

procesuale active a reclamantei, a inadmisibilității cererii precum și excepția

prematurității acțiunii.

Într-un prim ciclu

procesual, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, prin

sentința 261 din 8 noiembrie 2011 reținând lipsa de capacitate procesuală de

folosință activă a reclamantei, precum și prematuritatea acțiunii, a respins

acțiunea.

În esență, a reținut

că acțiunea introductivă la instanță în prezenta cauză apare ca fiind formulată

de C.N.C.F. C.F.R. SA Sucursala Regională C.F. Iași, cu sediul în Iași, fiind

semnată de directorul regional, contabilul șef regional și șeful oficiului

juridic din aceeași regională, deci de sucursală în nume propriu.

A apreciat prima

instanță că nu poate fi reținută susținerea reclamantei, potrivit căreia sediul

indicat, al Sucursalei Regionala C.F. Iași, ar reprezenta un „domiciliu ales”

de C.N.C.F. C.F.R. SA București pentru comunicarea actelor de procedură”, din

moment ce o astfel de precizare nu există în actul de investire al instanței.

Or, reține instanța

de fond, art. 20 alin. (1) lit. e) din Statutul Companiei Naționale de Căi

Ferate C.F.R. SA, anexă la H.G. nr. 581/1988 privind înființarea companiei,

stabilește ca atribuție a directorului general al companiei, reprezentarea „C.F.R.

în raporturile cu terții”, respectiv să „încheie acte juridice, în numele și pe

seama C.F.R.”, alin. (2) al aceleiași articol prevăzând posibilitatea delegării

„în parte” a atribuțiilor sale, către directorii executivi sau oricărei alte

persoane din cadrul C.F.R., în caz contrar subunitățile fără personalitate

juridică din cadrul companiei putând figura în nume propriu în justiție doar ca

pârâte, conform art. 41 alin. (2) din C. proc. civ.

În ce privește dispoziția

directorului general C.N.C.F. C.F.R. S.A. București din 21 aprilie 2005 [emisă

conform art. 20 alin. (2) din H.G. nr. 581/1998], privind delegarea de

competență în favoarea organelor de conducere/oficiilor juridice din cadrul

Regionalelor C.F., evocată, de asemenea, pentru justificarea capacității sale procesuale

active de reclamantă, instanța de fond a reținut că acest act avea în vedere

posibilitatea sucursalelor de a reprezenta „cu puteri depline C.N.C.F. C.F.R. SA”,

respectiv de a redacta și semna în mod valabil acte procedurale în numele și

pentru aceasta, iar nu de a acționa în nume propriu, cum s-a procedat în cauză,

în condițiile în care pe parcursul litigiului persoana juridică cu capacitate

de exercițiu, C.N.C.F. C.F.R. SA. București, nu a procedat la ratificarea

acțiunii formulate în nume propriu de sucursala sa lipsită de capacitate de

exercițiu proprie, în condiții care să nu-l vatăme pe terțul pârât în cauză.

Prin concluziile

scrise depuse la dosarul cauzei, reclamanta Sucursala Iași a C.F.R. SA a

pretins că, în realitate, cererea de chemare în judecată nu a fost formulată

numai de sucursală, ci și de persoana juridică C.F.R. SA și că acțiunea este

confirmată prin împuternicirea din 25 octombrie 2010.

Conform susținerilor

reclamantei, în partea introductivă a cererii a fost indicat sediul Sucursalei

Iași nu ca element de identificare a reclamantei Sucursala Iași, ci ca sediu

ales de persoana juridică C.F.R. SA pentru comunicarea actelor de procedură în

cadrul litigiului. Instanța de fond a considerat că aceste susțineri nu pot fi

primite.

Astfel, se arată în considerentele

sentinței atacate, din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă în mod evident

că acțiunea a fost formulată exclusiv de C.F.R. Sucursala Regionala Iași, ne fiind

indicați doi reclamanți (C.F.R. și C.F.R. Sucursala Iași), ci unul singur, iar entitatea

care figurează ca reclamant este nu C.F.R., ci C.F.R. Sucursala Iași; afirmația

referitoare la sediul sucursalei indicat drept „domiciliu ales pentru comunicarea

actelor de procedură” către persoana juridică învederează, o dată în plus, faptul

că toate aceste susțineri, ulterioare invocării excepției lipsei capacității procesuale

active a reclamantei, sunt făcute pro causa, cu unicul scop de a determina respingerea

acestei excepții.

Reține prima instanță

că în cererea de chemare în judecată nu se menționează că este vorba despre domiciliul

ales pentru comunicarea actelor de procedură, sediul sucursalei fiind indicat ca

element de identificare a reclamantei C.F.R. Sucursala Iași iar afirmațiile reclamantei

reprezintă, în realitate, o încercare tardivă de înlocuire a reclamantului după

trecerea primei zile de înfățișare în cauză, cu ocazia dezbaterilor asupra excepțiilor,

ceea ce nu poate fi primit. Prin urmare, apreciază instanța de fond, ratificarea

nu poate vătăma drepturile terților; în cauză, presupunând că ratificarea ar fi

admisibilă, s-ar pune problema ratificării, de către persoana juridică C.F.R., a

unei cereri de chemare în judecată - așadar a unui act unilateral. Pârâtul este

însă terț în raport cu acest act juridic unilateral, terț care ar fi vătămat printr-o

asemenea ratificare.

De asemenea, instanța

de fond a considerat excepția de prematuritate a acțiunii ca fiind întemeiată.

Astfel, se arată în considerentele

sentinței recurate, reclamanta a optat pentru procedura administrativ-jurisdicțională

prevăzută de art. 175 și urm. C. proc. fisc., procedură ce presupune soluționarea

contestației de organul fiscal și ulterior contestarea deciziei acestuia în instanță.

Reclamanta a optat pentru

o procedură administrativ-jurisdicțională în sensul art. 2 lit. d) din Legea

nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, întrucât decizia prin care urma a fi

soluționată contestația reprezintă „actul juridic emis de o autoritate administrativă

cu atribuții jurisdicționale în soluționarea unui conflict, după o procedură bazată

pe contradictorialitate și cu asigurarea dreptului la apărare”.

Prima instanță nu a reținut

susținerea reclamantei, potrivit căreia procedura soluționării contestației sale,

depusă în termenul legal prevăzut de C. proc. fisc., de 30 zile de la comunicarea

deciziei de impunere, nu ar avea un caracter jurisdicțional, întrucât nu s-ar respecta

independența organului jurisdicțional și nici contradictorialitatea soluționării

contestației, situație în care natura juridică a deciziei emise ar fi „de act administrativ

de autoritate”; or, însuși art. 205 alin. (1) din C. proc. fisc. prevede expres

că soluționarea contestațiilor au loc potrivit „procedurii administrativ-jurisdicționale

existente la data depunerii contestației”, în condițiile în care decizia emisă în

cadrul acestei proceduri special prevăzute de O.G. nr. 92/2003 nici nu întrunește

condițiile de existență a unui „act administrativ”, astfel cum este definit în

art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ.

Așa fiind, se arată în

considerentele sentinței recurate, prin formularea contestației la decizia de impunere

19 iulie  2006 emisă de pârâtă, în cauză reclamanta a declanșat jurisdicția administrativă

specială în condițiile art. 6 din Legea nr. 554/2004 cu manifestarea dreptului la

opțiune prevăzută de text, iar până la introducerea acțiunii de față la instanța

de contencios administrativ reclamanta nu a uzat de posibilitatea de a renunța la

derularea acesteia, în condițiile art. 6 alin. (4) din același act normativ, cu

sesizarea directă a instanței de contencios administrativ competentă, așa încât

și la această dată organul jurisdicțional se mai află în termenul de soluționare

a contestației depuse de reclamantă (care nu este prevăzut expres de lege), cu atât

mai mult cu cât din actele de la dosar rezultă că acesta din urmă a solicitat o

serie de precizări reclamantei privind situația de fapt a imobilelor deținute de

aceasta; mai mult, contestația a fost restituită reclamantei pentru a fi formulată

cu respectarea condițiilor de formă prevăzute de art. 175 și urm. din C. proc. fisc.

prin adresa de la 8 decembrie 2006.

În acest context, reține

prima instanță, rezultă cu claritate faptul că în speță se impune și admiterea excepției

de prematuritate a acțiunii, neputându-se reține susținerea reclamantei potrivit

căreia „contestația” depusă în condițiile art. 175-art. 177 din C. proc. fisc. ar

putea avea și semnificația procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea contenciosului

administrativ, atât timp cât contestatoarea nu a notificat organul administrativ

privind renunțarea la derularea jurisdicției administrative, astfel cum s-a arătat

mai sus.

Reținând lipsa de capacitate

procesuală de folosință activă a reclamantei, precum și prematuritatea acțiunii,

instanța de fond a constatat ca fiind de prisos abordarea susținerilor ce vizează

fondul cauzei, calificând ca o apărare privind fondul cauzei, inclusiv excepția

nulității deciziei de impunere din 19 iulie 2006, invocată de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 3793 din

28 iunie 2011, a admis recursul declarat de reclamanta C.N.C.F. C.F.R. SA, Sucursala

Regională C.F. Iași, împotriva sentinței nr. 261/CA din 8 noiembrie 2010 a Curții

de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal și, în consecință, a

casat sentința atacată și a treia cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pentru

a fi analizat fondul cererii, considerându-se că nu pot fi reținute ca fondate excepțiile

respective.

În al doilea ciclu procesual

a fost administrată proba cu înscrisuri și cu expertiză tehnică.

În rejudecare părțile

au precizat că nu înțeleg să conteste suplimentul la raportul de expertiză efectuat

în cauză și că nu mai solicită efectuarea unei expertize contabile.

Curtea de Apel Iași, secția

contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta

C.N.C.F. C.F.R. SA Sucursala Regională C.F. Iași,în contradictoriu cu pârâta Consiliul

Local, Direcția Taxe și Impozite a Municipiului Piatra-Neamț și a dispus anularea

parțială a deciziei de impunere din 19 iulie 2006 emisă de pârâtă , respectiv în

ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare stabilite la pct. 2.1.1 din decizie

(impozit clădiri și venituri din concesiune) precum și în ceea ce privește taxa

pentru lipsă folosință teren și accesoriile calculate pentru suprafața de teren

ce depășește 17.606,87mp.

Prin aceeași sentință

a obligat pârâta la plata sumei de 4,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În esență, pentru a se

pronunța astfel instanța a reținut, în esență,următoarele:

Reclamanta a formulat

la data de 6 noiembrie 2006 contestație administrativă împotriva deciziei de impunere

19 iulie 2006, iar soluționarea contestației a fost suspendată de către pârât conform

deciziei 84 din 23 octombrie 2007 până la finalizarea cercetărilor penale. Aceste

împrejurări constituie de netăgăduit un refuz nejustificat al pârâtei față de soluționarea

contestației administrative, ceea ce îndrituiește curtea să procedeze ea însăși,

chiar în lipsa unei decizii a organului fiscal, având în vedere perioada îndelungată

de la data formulării contestației, indicațiile instanței de control obligatorii

conform art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. și exigențele art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, la analiza deciziei de impunere contestate.

În ceea ce privește pretinsa

lipsă a dovezii calității de reprezentant susținută de pârâtă, instanța a constatat

că, prin decizia nr. 3793/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat irevocabil

aceasta chestiune care nu mai poate fi pusă astfel în discuție.

Instanța este îndrituită

a analiza, în prezenta cauza, atât raportul de inspecție fiscală 19 iulie 2006,

cât și decizia de impunere emisă în baza acestuia.

Criticele reclamantei

privind nulitatea raportului de inspecție fiscală și neregulile din procedura privind

inspecția fiscală nu pot fi primite, reclamanta neadministrând nici un fel de probe

sub ascet aspect.

Curtea a constatat că

este neîntemeiată susținerea reclamantei, în sensul că decizia de impunere este

nulă, întrucât există neconcordanță cu datele din raportul de inspecție fiscală

și pe considerentul că nu îndeplinește cerințele art. 43 din C. proc. fisc., nefiind

motivată în fapt. Astfel chiar dacă într-adevăr motivarea în fapt a decizie este

extrem de sumară, aceasta se completează cu raportul de inspecție fiscală care este

una dina anexele deciziei și în care se detaliază motivele care au dus la luarea

deciziei.

Pe fondul cauzei, instanța

a reținut, că prin decizia de impunere din 19 iulie 2006 emisă de pârâtă s-au stabilit

în sarcina reclamantei cu titlu de obligații fiscale suplimentare aferente perioadei

2001-2006 suma de 59.282, 4 RON impozit clădiri, suma de 96 380 RON venituri din

concesiuni și suma de 12.982.611,48 RON taxă lipsă folosință teren și suma de 5.000

RON amendă contravențională.

Cu privire la suma de

5.000 RON reprezentând amendă contravențională reclamanta nu a făcut nici un fel

de susțineri, iar în cadrul prezentului litigiu nici nu poate fi analizată această

creanță, reclamanta trebuind să utilizeze calea plângerii împotriva procesului verbal

de contravenție prin care a fost amendată.

În ceea ce privește suma

de 59.282,4 RON impozit clădiri curtea constată că nici în cuprinsul deciziei și

nici în cel al raportului fiscal nu se detaliază modul de calcul al impozitului.

Se arată în raportul de inspecție că sunt avute în vedere clădirile nedeclarate

fiscal și că se estimează baza de impunere pentru clădire călători, 2 clădiri acari,

locuință clădire district care deși se reține că proprietar este P.C., clădire gara

veche, clădire administrativă și clădire ambulatoriu B. Atâta timp cât în cuprinsul

deciziei și a raportului întocmit nu se arată criteriile folosite se pârât pentru

pretinsa estimare a bazei de impunere, nu sunt nici măcar minime elemente privind

descrierea elementelor esențiale ale construcțiilor vizate, curtea apreciază că

estimarea este una total subiectivă, calculul fiind făcut în mod neprofesionist

și complet arbitrar.

Mai mult, instanța a constat

că la o parte din clădiri chiar pârâta reține că nu există acte de proprietate și

că în incinta lor își desfășoară activitatea alte persoane juridice și totuși calculează

impozit în sarcina reclamantei.

În ceea ce privește suma

de 96.380 RON venituri din concesiuni, instanța a constatat că nu există nici un

contract de concesiune depus la dosar în baza căruia să se calculeze venituri și

că s-a făcut dovada existenței unor terenuri concesionate reclamantei, fără plata

redevenței, conform contractului din 24 ianuarie 2002 de către Ministerul

Lucrărilor Publice Transportului și Locuinței, astfel că această sumă a fost stabilită

în absența oricărui temei legal.

Referitor la suma de 12.982.611,48

RON reprezentând taxă lipsă folosință teren instanța a constata că aceasta a fost

calculată de către pârâtă reținându-se că reclamanta ocupă o suprafața de 137.893,69

mp din care doar 55.123,14 mp reprezintă platforma liniilor. Pentru stabilirea exactă

a suprafeței de teren care nu intră în categoria infrastructurii feroviare publice

în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice.

Astfel,din centralizatorul

anexat la suplimentul la raportul de expertiză (răspunsul la obiecțiuni) efectuat

în cauză de către expertul G.A., pe care nici una din părți nu a înțeles să-l conteste

în termen procedural, reiese suprafața ocupată de către reclamantă care nu se află

în zona de protecție este de 17606,87 mp.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs reclamanta C.N.C.F. C.F.R. S.A. Sucursala Regională C.F. Iași

și pârâta Direcția Taxe și Impozite .

Recursul declarat de recurenta-reclamantă

C.N.C.F. C.F.R. SA, Sucursala Regională C.F. Iași.

Motivele de recurs conform

art. 304

1

din C. proc. civ. se încadrează în dispozițiileart. 304

pct. 9 din C. proc. civ. invocându-se greșita admitere numai în parte a acțiunii

și anularea în parte a deciziei de impunere din 19 iulie 2007.

Se arată în cadrul motivelor

de recurs că soluția recurată de admitere în parte a acțiunii este parțial nelegală

și netemeinică atât în ceea ce privește procedura privind efectuarea inspecției

și nulitatea raportului de inspecție fiscală cât și în ceea ce privește aprecierea

în concret a probatoriului administrat în raport de situația de fapt.

Se arată că instanța de

fond nu și-a însușit criticile de nelegalitate care priveau procedura efectuării

inspecției fiscale prevăzute de art. 92-art. 107 din C. proc. fisc. și procedura

emiterii și conținutul raportului de inspecție fiscal din 19 iulie 2006.

În ceea privește procedura

inspecției fiscale se arată că în cauză nu au fost respectate dispozițiile art.

99 din C. proc. civ. recurenta-reclamantă nefiind informată conform art. 105 din

C. proc. fisc.

În ceea ce privește raportul

de inspecție fiscală, care a stat la baza emiterii deciziei de impunere constată

se arată că acesta nu cuprinde mențiunile prevăzute de art. 106 alin. (1) din C.

proc. fisc. privind constatările inspecției din punct de vedere faptic și legal,

iar concluziile raportului de control nu este susținută de acte.

Iar temeiul de drept reținut

nu are legătură cu motivul de fapt ale raportului.

În ceea ce privește stabilirea

bazei de impunere privind terenurile pentru care se datorează impozit, recurenta

arată că această bază nu a fost stabilită corect și nu s-a ținut cont că toate suprafețele

de teren asupra cărora se solicită impozit de către intimata-recurentă se află în

zona de protecție și de siguranță a infrastructurii feroviare publice pentru care

nu se datorează impozit pe teren conform art. 257 lit. i) din C. proc. fisc.

În ceea ce privește regimul

juridic, recurenta arată că toate trenurile liniilor ferate sunt în domeniul public

al statului și au fost date în concesiune, fără plata redevenței, conform contractului

de concesiune din 24 ianuarie 2002 de către Ministerul Lucrărilor Publice Transportului

și Locuinței.

Iar în ceea ce privește

obligația de inventariere nu există o prevedere legală prin care recurenta să fie

obligată să inventariere trenurile din zona publică a Municipiului Piatra Neamț.

În ceea ce privește stabilirea

sumei datorate prin decizia de impunere se arată că nu este indicat în raportul

de control temeiul legal al sumei datorate, iar între raportul și decizia de impunere

există neconcordanță.

Se susține că motivele

de nulitate ale raportului de inspecție fiscală determină nulitatea deciziei de

impunere.

Se arată că în mod greșit

prima instanță, în urma rejudecării deși a reținut motivarea sumară a deciziei de

impunere nu a reținut nelegalitatea acestuia.

În ceea ce privește procesul

verbal de contravenție din anul 2006 se invocă nulitatea pentru nerespectarea dispozițiilor

O.G. nr. 2/2001.

Se solicită admiterea

recursului și modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii

în tot prin constatarea nulității deciziei de impune din 19 iulie 2006.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă

declarat împotriva sentinței de fond și împotriva soluției de respingere a excepției

lipsei de capacitate procesuală activă a reclamantei dispusă prin încheierea din

7 decembrie 2009 se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

invocându-se greșita aplicare a legii atât în ceea ce privește soluționarea excepțiilor

cât și în ceea ce privește soluționarea acțiunii pe fond prin anularea, în parte

a deciziei de impunere contestată.

În ceea ce privește soluționarea

excepției lipsei capacității procesuale active a reclamantei respinsă greșit prin

încheierea din 7 decembrie 2009, recurenta arată că instanța de fond, în urma rejudecării

nu a analizat-o și nu a ținut cont de soluția pronunțată în alte două dosare soluționate

irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 115/45/2006 și nr. 88/45/2007,

cauze purtate între aceeași și în legătură cu aceleași control fiscal.

Cu privire la fondul cauzei

recurenta-pârâtă arată faptul că actul care a stat la baza emiterii deciziei de

impunere, respectiv raportul de inspecție fiscală este valabil, motivele de nulitate

invocate de recurenta-reclamantă neputând fi reținute. Se arată că în ceea ce privește

pe fond soluția dispusă aceasta este nelegală în raport de însușirea raportului

de expertiză topo care nu îndeplinește, din punct de vedere formal, condițiile pentru

a reprezenta o probă în sensul dispozițiilor art. 201 și urm. din C. proc. civ.

Se arată că prima instanță

nemotivat a revenit asupra probei cu expertiza contabilă, încuviințată în faza rejudecării,

fără a fi evidențiate motivele pentru care s-a revenit asupra probei apreciată inițial

ca fiind utilă soluționării cauzei, în faza rejudecării după casare.

Se solicită admiterea

recursului și modificare în parte a sentinței atacate, în tot a acțiunii și menținerii

ca legal emisă a deciziei de impunere ca act administrativ, titlu de creanță.

Analizând recursurile

declarate, în raport de motivele de nelegalitate invocate, Curtea le apreciază ca

nefondate, în cauză nefiind îndeplinite condițiile motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., aplicarea greșită a legii.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă

este nefondat, în opinia Curții fiind legală soluția de admitere, în parte a acțiunii

dispusă în urma rejudecării și de anulare, în parte a deciziei de impunere.

Motivele de nelegalitate

invocate de recurentă privind procedura efectuării inspecției fiscale și cele privind

nelegalitatea raportului de inspecție fiscală nu pot fi reținute.

Faptul că recurenta-reclamantă

nu a fost informată cu privire la efectuarea inspecției fiscale nu determină nulitatea

raportului de inspecție fiscală încheiat în urma finalizării inspecției fiscale.

Ca operațiune administrativă

care a stat la baza emiterii deciziei de impunere îndeplinește condițiile legale

pentru a fi verificată odată cu legalitatea deciziei de impunere contestată în prezenta

cauză.

Aceasta cu atât mai mult

cu cât obiectul prezentei cauze față de care s-a pronunțat sentința atacată nu îl

constituie analizarea legalității raportului de inspecție fiscală 19 iulie 2006

ci anularea deciziei de impunere. Iar legalitatea raportului de inspecție fiscală

a fost analizată corect de instanța de fond în raport de dispozițiile art. 18

alin. (2) din Legea nr. 554/2004 respectiv ca operațiune administrativă care a stat

la baza emiterii actului supus judecății și care poate forma obiectul contractului

de legalitate numai împreună cu decizia de impunere.

Recurenta-reclamantă conform

principiului disponibilității a înțeles să conteste separat raportul de inspecție

fiscală care a format dosarul nr. 88/45/2007 soluționat irevocabil de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Față de cele constatate,

Curtea nu va reține ca incidente motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă

deoarece acestea nu sunt în măsură să determine nelegalitatea Deciziei de impunere

în raport de dispozițiile art. 43–art. 46 din C. proc. fisc. Decizia de impunere,

care formează obiectul sentinței atacate cuprinde elementele care în lipsa lor ar

determina nulitatea deciziei ca act administrativ, în măsură să producă efecte juridice.

În mod corect prima instanță

a apreciat că o motivarea sumară în fapt și în drept a deciziei de impunere contestată

nu determină nulitatea acestuia în condițiile raportului de inspecție fiscală.

În ceea ce privește soluția

de fond dispusă, recursul reclamantei nu cuprinde aspecte concrete de nelegalitate,

iar în faza judecării recursului nu s-au administrat acte noi care să infirme legalitatea

sentinței recurate, care a avut la bază și concluziile raportului de expertiză efectuat

în cauză, cu privire la temeiul pentru care reclamanta datorează taxe la bugetul

local.

Aspectele de nelegalitate

privind procesul-verbal de contravenție nu pot fi reținute, în cauză fiind aplicabile

dispozițiile O.G. nr. 2/2001, recurenta având la dispoziție procedura specială prevăzută

de acest act normativ.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă

având ca obiect soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei-recurente

și legalitatea și temeinicia soluției de admitere în parte a acțiunii.

Curtea constată că în

cauză recursul declarat este nefondat nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Prima instanță a făcut

corect aplicarea dispozițiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. și a art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, soluționarea greșită a excepțiilor fiind

o problemă de drept rezolvată prin decizia de casare pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fisca,l nr. 3793

din 28 iunie 2011, care a dispus casarea sentinței nr. 261/CA din 8 noiembrie 2010

a Curții de Apel Iași și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În consecință criticile

de nelegalitate privind încheierea din 7 decembrie 2009, pronunțată anterior sentința

nr. 261 din 8 noiembrie 2010 și care este o încheiere interlocutorie sunt tardive

și pe fond neîntemeiate în condițiile în care în faza rejudecării instanței de fond

nu se mai putea pronunța asupra excepției lipsei capacității procesuale active a

reclamantei, în raport de considerentele și soluția dispusă prin decizia de casare.

În ceea ce privește aspectele

de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă în prezentul recurs și în concluziile

scrise privind nulitatea raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză acestea

nu pot fi reținute.

În mod corect prima instanță

a apreciat că în aspectele formale de nelegalitate invocate nu infirmă legalitatea

și temeinicia raportului de expertiză care a fost administrat în cauză fiind o probă

utilă și necesară pentru identificarea suprafeței de teren, care nu se află în forma

de protecție a infrastructurii și pentru care recurenta-reclamantă datorează taxe

la bugetul local.

Recurenta-pârâtă nu a

probat la dosar producerea unei vătămări în ceea ce privește viciile de formă invocate

privind raportul de expertiză topometrică pe fond acesta fiind omologat ca probă

de prima instanță față de faptul că părțile au contestat suprafețele de teren pentru

care recurenta-reclamantă datorează legal impozitul pe teren.

În ceea ce privește proba

cu expertiza contabilă prima instanță a luat act că părțile nu au mai solicitat

administrarea acestei probe în faza rejudecării după casare.

Față de cele expuse mai

sus, Curtea, în baza art. 312 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. va respinge recursurile

ca nefondate, menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de

fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta C.N.C.F.

CFR SA, Sucursala Regională CF Iași și de Direcția Taxe și Impozite, Consiliul Local

al Municipiului Piatra Neamț împotriva Sentinței nr. 274/2011 din 26 septembrie

2011 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 noiembrie

2012.