SECȚIUNEA A TREIA CAUZA MINICOZZI c. ITALIA (solicitarea nr. 7774/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 24 mai 2006 DEFINITIVF 11/12/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Minicozzi c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Hedigan președintele Caflisch Bîrsan Zagrebelsky Gyulumyan Myjer, Ziemel, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 4 mai 2006, se pronunță în această hotărâre, adoptat la această dată, la originea cauzei se află o cerere (n 7774/02) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Antonio Minicozzi ( La 6 septembrie 2001, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăilor Fundamentale (inclusiv Convenia privind Drepturile Omului). Reclamantul este reprezentat de dl Silvio Ferrara și de dl Massimiliano Ricciardi, avocai în Benevent. Guvernul italian ( Ofițerul său, dl Ivo Maria Braguglia, este reprezentat de co-agentul său, dl Francesco Crisafolli, și de co-adjunctul său, dl Nicola Lettieri. La 2 septembrie 2004, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice obiecțiile formulate în art. 8 și 13 din Convenție guvernului. În conformitate cu art. 29 alin. (3) din Convenție, Curtea a decis să examineze în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. În noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ], ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR DE LA Printr-o decizie din 11 octombrie 1995, tribunalul a închis procedura de faliment pentru insuficiența activelor falimentare. La 19 aprilie 2002, reclamantul a depus o cerere în fața instanței pentru a obține reabilitarea sa. printr-o hotărâre depusă la 16 iulie 2002, instanța a acordat reclamantului reabilitarea și a emis o declarație cu privire la numele său din registrul celor care au suferit. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 10. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârile Campagnano c. Italia 77955/01, § 19-22, 23 martie 2006), Albanese c. Italia 77924/01, § 23-26, 23 martie 2006) și Vitiello c. Italia 77962/01, § 17-20, 23 martie 2006). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALIMENTARĂ A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIA 11. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său de a-și respecta viața privată, în măsura în care, din cauza înscrierii numelui său în registrul celor care au suferit, nu a putut exercita nici o activitate profesională sau comercială. În plus, el denunță faptul că, conform articolului 143 din Legea privind falimentul, reabilitarea sa, care pune capăt acestor incompetențe personale, nu poate fi solicitată decât la cinci ani de la încheierea procedurii de faliment. O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea, sau să protejeze drepturile și libertățile da . Cu privire la admisibilitate 12. Reclamantul susține că observațiile guvernului au fost prezentate cu întârziere, spre deosebire de art. 38 din Regulamentul Curții. 13. Curtea constată că a stabilit la 20 decembrie 2004 termenul pentru prezentarea observațiilor guvernului și că acesta și-a trimis observațiile la 24 noiembrie 2004. Curtea constată apoi că nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea arată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv d Guvernul observă că reclamantul și-a obținut reabilitarea civilă la câteva luni după depunerea cererii în acest sens. 16. Reclamantul subliniază că incapacitatea care rezultă din înscrierea numelui său în registrul celor care nu și-au îndeplinit obligațiile și lapsul prevăzut pentru obținerea reabilitării implică o ingerință disproporționată în dreptul la respectarea vieții sale private. 17. Curtea arată că, la 19 aprilie 2002, reclamantul a solicitat reabilitarea sa și că, printr-o hotărâre depusă la 16 iulie 2002, Tribunalul din Benevent a acceptat această cerere. 18. Curtea consideră că acest lucru nu poate aduce atingere calității de victimă a reclamantului, dat fiind că ansamblul incapacităților care derivă din înscrierea numelui său în registru antrenează în sine o interferență în dreptul la respectarea vieții sale private. 19. Având în vedere natura automată a acestei înscrieri, absența unei evaluări și a unui control jurisdicțional asupra aplicării incapacităților aferente, precum și durata prevăzută pentru obținerea reabilitării, această intervenție nu este, prin urmare, necesară într-o societate democratică, în sensul art. 8 alin. (2) din Convenție. Prin urmare, Curtea consideră că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGUTĂ DE LA ARTICOLUL 13 DIN CONVENȚIE 20. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu dispune de o acțiune efectivă pentru a se plânge de incapacitatea sa pe parcursul întregii proceduri de faliment. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Cu privire la admisibilitatea 21. Curtea constată că nu există un motiv clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 22. Curtea a tratat deja cazuri similare celor din speță și a constatat încălcarea articolului 13 din Convenție (a se vedea Bottaro c. Italia 56298/00, §§ 41-46, 17 iulie 2003). 23. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că nu a furnizat niciun fapt sau argument care să ducă la o concluzie diferită în cazul de față. Prin urmare, Curtea concluzionează că a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenție. III. PRIVIND LICHIDITATEA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 24. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 859,06 EUR (EUR) prejudiciul material pe care l-ar fi suferit. Această sumă corespunde salariului minim (pensie socială) pe care acesta l-ar fi primit din declarația sa de faliment. De asemenea, reclamantul solicită 300 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 26. Guvernul contestă aceste pretenții în ceea ce privește prejudiciul material și al sarenului, aducând în discuție înțelepciunea Curții în ceea ce privește prejudiciul moral. 27. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcările constatate și prejudiciul material pretins și respinge cererea. În ceea ce privește prejudiciul moral, aceasta consideră că, având în vedere toate circumstanțele cauzei, constatările de Încălcarea dispozițiilor prezentei hotărâri oferă o satisfacție echitabilă suficientă pentru ei înșiși. Comisioane și cheltuieli de judecată 28. Reclamantul solicită, de asemenea, 29 927,4 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții, precum și 2 868,84 EUR pentru cheltuielile de judecată. 29. Guvernul contestă aceste pretenții. 30. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamanta. Interese moratorii 31. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție A spus că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție A spus că constatările de încălcare care figurează în prezenta hotărâre oferă ele însele o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A spus că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 24 mai 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger ohn Hedigan Modululer Președinte
TROISIÈME SECTION
MINICOZZI c. ITALIE
(Requête n
o
7774/02)
ARRÊT
24 mai 2006
11/12/2006
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Minicozzi c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.
Hedigan
,
président
,
L.
Caflisch
,
C.
Bîrsan
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
A.
Gyulumyan
,
M.
E.
Myjer,
M
me
I.
Ziemele,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 mai 2006,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
7774/02) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Antonio Minicozzi («
le requérant
»), a saisi la Cour le 6 septembre 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
es
Silvio
Ferrara et Massimiliano Ricciardi, avocats à Bénévent. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Ivo Maria Braguglia, par son coagent M. Francesco Crisafulli, et par son coagent adjoint, M. Nicola Lettieri.
3.
Le 2 septembre 2004, la Cour (première section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer les griefs tirés des articles 8 et 13 de la Convention au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.
4.
Le 1
er
novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
I.
5.
Le requérant est né en 1959 et réside à Bénévent.
6.
Par un jugement déposé le 28 mai 1986, le tribunal de Bénévent déclara la faillite du requérant.
7.
Par une décision du 11 octobre 1995, le tribunal clôtura la procédure de faillite pour insuffisance de l’actif de la faillite.
8.
Le 19 avril 2002, le requérant déposa devant le tribunal une demande afin d’obtenir sa réhabilitation.
9.
Par un jugement déposé le 16 juillet 2002, le tribunal accorda au requérant le réhabilitation et ordonna l’effacement de son nom du registre des faillis.
II.
10.
Le droit interne pertinent est décrit dans les arrêts
Campagnano c.
Italie
(n
o
77955/01,
§§ 19-22, 23
mars 2006),
Albanese c. Italie
(n
o
77924/01, §§ 23-26, 23 mars 2006) et
Vitiello c. Italie
(n
o
77962/01, §§
17-20, 23 mars 2006).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION
11.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit au respect de sa vie privée dans la mesure où, en raison de l’inscription de son nom dans le registre des faillis, il n’a pas pu exercer aucune activité professionnelle ou commerciale. En outre, il dénonce le fait que, selon l’article 143 de la loi sur la faillite, sa réhabilitation, qui met fin à ces incapacités personnelles, ne peut être demandée que cinq ans après la clôture de la procédure de faillite. L’article 8 est ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée (...).
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
A.
Sur la recevabilité
12.
Le requérant soutient que les observations du Gouvernement ont été présentées tardivement, contrairement à l’article 38 du règlement de la Cour.
13.
La Cour relève avoir fixé au 20 décembre 2004 le délai pour la présentation des observations du Gouvernement et que celui-ci a envoyé ses observations le 24 novembre 2004.
14.
La Cour constate ensuite que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
15.
Le Gouvernement observe que le requérant a obtenu sa réhabilitation civile quelques mois après l’introduction de la demande y relative.
16.
Le requérant souligne que les incapacités résultant de l’inscription de son nom dans le registre des faillis et le laps de prévu pour l’obtention de la réhabilitation comportent une ingérence disproportionnée dans le droit au respect de sa vie privée.
17.
La Cour relève que, le 19 avril 2002, le requérant a demandé sa réhabilitation et que, par un jugement déposé le 16 juillet 2002, le tribunal de Bénévent a fait droit à cette demande.
18.
La Cour estime que cela ne saurait pas porter atteinte à la qualité de victime du requérant, étant donné que l’ensemble des incapacités dérivant de l’inscription de son nom dans le registre entraîne en soi une ingérence dans le droit au respect de sa vie privée.
19.
Compte tenu de la nature automatique de cette inscription, de l’absence d’une évaluation et d’un contrôle juridictionnels sur l’application des incapacités y relatives ainsi que du laps de temps prévu pour l’obtention de la réhabilitation, ladite ingérence n’est donc pas «
nécessaire dans une société démocratique
» au sens de l’article 8 § 2 de la Convention.
La Cour estime donc qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION
20.
Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas disposer d’un recours effectif pour se plaindre des incapacités le touchant pendant toute la procédure de faillite. Cet article est ainsi libellé
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
A.
Sur la recevabilité
21.
La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
22.
La Cour a déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 13 de la Convention (voir
Bottaro c. Italie
,
n
o
56298/00, §§ 41-46, 17 juillet 2003).
23.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.
Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
24.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
25.
Le requérant présente une expertise chiffrant à 140
859,06 euros (EUR) le préjudice matériel qu’il aurait subi. Cette somme correspond au salaire minimum (
pensione sociale
) que celui-ci aurait reçu à partir de sa déclaration de faillite. Le requérant réclame aussi 300
000 EUR pour le dommage moral qu’il aurait subi.
26.
Le Gouvernement conteste ces prétentions quant au préjudice matériel et s’en remet à la sagesse de la Cour pour ce qui est du dommage moral.
27.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre les violations constatées et le dommage matériel allégué et rejette la demande. Quant au préjudice moral, elle estime que, eu égard à toutes les circonstances de l’affaire, les
constats de
violation figurant dans le présent arrêt fournissent par eux-mêmes une satisfaction équitable suffisante.
B.
Frais et dépens
28.
Le requérant demande également 29
927,4 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour ainsi que 2
868,84 EUR pour les frais d’expertise.
29.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
30.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2
000 EUR au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
31.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
le restant de la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention
;
3.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention
;
4.
Dit
que les constats de violation figurant dans le présent arrêt fournissent par eux-mêmes une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral
;
5.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 2
000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
6.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
24 mai 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
J
ohn
Hedigan
Greffier
Président