SECȚIUNEA A TREIA CAUZA BOVA c. ITALIA (Cercetarea nr. 25513/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 24 mai 2006 DEFINITIVF 11/12/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Bova c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii Hedigan președinte Caflisch Biersan Zagrebelsky Gyulumyan Myjer, Ziemele, judecători și ale dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la data de 4 mai 2006, Hotărârea a fost adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 25513/02) îndreptată împotriva Republicii Italiene și a cărei resortisantă a acestui stat, domnul Patrizia Bova ( La 11 iunie 2002, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăilor Fundamentale ( La 23 septembrie 2004, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice obiecțiile formulate în art. 8 și 13 din Convenție și 3 din Protocolul nr. 1 în cadrul guvernului. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Recurenta sa născut în 1948 și își are reședința în Formia. Printr-o hotărâre depusă la 14 octombrie 1999, Tribunalul din Latina a declarat falimentul societății N.O.S., precum și falimentul personal al recurentei, administrator al acesteia. Între 20 octombrie 1999 și 12 septembrie 2000, au fost depuse zece cereri de admitere la pasivul falimentului. La 14 septembrie 2000, judecătorul delegat a verificat pasivul falimentului. printr-o decizie depusă la 2 mai 2002, tribunalul a încheiat procedura de insuficiență a activelor falimentului. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 10. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârile Campagnano c. Italia 77955/01, § 19-22, 23 martie 2006), Albanese c. Italia 77924/01, § 23-26, 23 martie 2006) și Italia 77962/01, § 17-20, 23 martie 2006). CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 8 DIN CONVENȚIA 11. Invocând art. 8 din Convenție, reclamanta se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea vieții sale private, în măsura în care, din cauza înscrierii numelui său în registrul celor care au suferit un accident, nu poate exercita nicio activitate profesională sau comercială. În plus, Comisia deplânge faptul că, potrivit articolului 143 din Legea privind falimentul, reabilitarea acesteia, care pune capăt acestor handicapuri personale, nu poate fi solicitată decât la cinci ani de la încheierea procedurii de faliment. O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea, sau să protejeze drepturile și libertățile ce decurg din aceasta. 12. recurenta susține că observațiile guvernului au fost prezentate cu întârziere, contrar dispozițiilor art. 38 din Regulamentul Curții. 13. Curtea constată că a stabilit la 14 decembrie 2004 termenul pentru prezentarea observațiilor guvernului și că acesta și-a trimis observațiile la 13 decembrie 2004. Curtea constată că nu există un motiv clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 15. Curtea consideră că ansamblul incompetențelor care derivă din înscrierea numelui celui ratat în registru antrenează, în sine, o interferență în dreptul la respectarea vieții private a recurentei care, având în vedere natura automată a acestei înscrieri, de lipsa unei evaluări și a unui control jurisdicțional asupra aplicării incapacităților aferente, precum și de durata prevăzută pentru obținerea reabilitării, nu este care este necesară într-o societate democratică, astfel cum este definită la art. 8 alineatul (2) din Convenție. Prin urmare, Curtea consideră că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 3 DIN PROTOCOLUL nr. 16. Invocând art. 3 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge, de asemenea, de limitarea drepturilor electorale în măsura în care aceasta constituie o măsură represivă și anacronică, cu o justificare legitimă și menită să pedepsească și să marginalizeze persoana care a suferit. Înalții P ă r ț i contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere prin vot secret, în c o n d i ț ii care asigură libera exprimare a p o zi ț ii poporului asupra alegerii corpului legislativ. Curtea constată că nu există un motiv clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 18. Guvernul susține că statele au o marjă largă de apreciere pentru stabilirea condițiilor privind drepturile electorale garantate în art. 3 din Protocolul nr. 1 și că, în orice caz, limitarea în cauză are o durată de cinci ani de la declarația de faliment. 19. Recurenta consideră că limitarea drepturilor electorale ale celui care a suferit un accident se bazează pe ideea că acesta este răspunzător penal pentru falimentul său. Această măsură, având un alt scop decât acela de a sancționa cel care a suferit, apare astăzi antidemocratic și reprezintă o încălcare a demnității umane a celui care a suferit. 20. Curtea reamintește că art. 3 din Protocolul nr. 1 implică drepturile subiective de vot și de eligibilitate (Mathieu-Mohin și Clerfayt c. Belgia, Hotărârea din 2 martie 1987, seria A n 113, pp. 22-23, § 51), și consideră că aceste drepturi sunt esențiale pentru stabilirea și menținerea bazelor unei democrații veritabile, reglementate de statul de drept (Hirst c. Regatul Unit (n , GC, n 74025/01, § 58). De asemenea, Comisia reamintește că, pentru a fi importante, aceste drepturi nu sunt totuși absolute. În ordinea juridică respectivă, statele contractante acoperă drepturile de vot și de eligibilitate a condițiilor în care art. 3 nu împiedică în principiu acest lucru. Acestea beneficiază de o marjă largă de apreciere, dar este de competența Curții să se pronunțe în ultimă instanță asupra respectării cerințelor Protocolului nr. ; el trebuie să se asigure că condițiile menționate nu reduc drepturile pe care le are în vedere atât de mult încât să le atingă în substanța lor și să le priveze de eficiența lor, că urmăresc un scop legitim și că mijloacele utilizate nu se dovedesc disproporționate (a se vedea Gitonas și alții c. Grecia, Hotărârea din 1 iulie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997-IV, § 39, Aziz c. Cipru, Hotărârea din 22 iunie 2004 n 69949/01, § 25 și Hirst , citată anterior, § 62. 21. În speță, Curtea arată că măsura în litigiu este prevăzută de lege, și anume art. 2 alineatul (1) litera (a) din Decretul președintelui Republicii nr. 223 din 20 martie 1967, modificat de Legea nr. 15 din 16 ianuarie 1992, care prevede, în principal, suspendarea drepturilor electorale ale celui care nu este în stare de faliment pe durata procedurii de faliment și, în orice caz, pentru o perioadă de maximum cinci ani de la declarația de faliment. 22. În mod evident, această măsură constituie o interferență în drepturile electorale ale recurentei garantate la art. 3 din Protocolul nr. Pe de altă parte, alte incompetențe personale derivă din limitarea drepturilor electorale, cum ar fi, de exemplu, ocuparea locurilor de muncă civile pentru statul. 23. Curtea subliniază, de asemenea, că reclamanta a suferit o limitare a drepturilor sale electorale între 14 octombrie 1999 și 2 mai 2002 și că alegerile politice (în Camera deputaților și în Senat) au avut loc în Italia la 13 mai 2001. 24. În ceea ce privește scopul urmărit de această măsură, Curtea amintește că, contrar altor dispoziții ale Convenției, art. 3 din Protocolul nr. 1 nu precizează și nu limitează obiectivele care trebuie urmărite. Prin urmare, o mare varietate de obiective pot fi compatibile cu acesta (a se vedea Hirst , citată anterior , § 74 și, de exemplu, Podkolzina c. Letonia , nr 46726/99 , § 33, CEDH 2002-II). Curtea arată, de asemenea, că în cauza Hirst (citată la punctul 74), Marea Cameră a Curții a constatat că restricția dreptului de vot al deținuților ar putea trece pentru a viza scopul de a preveni criminalitatea, de a consolida sensul civic și respectarea statului de drept. Curtea dorește să sublinieze că procedura de faliment care se referă nu intră în domeniul dreptului penal, ci al dreptului civil. Din acest motiv, orice noțiune de dol sau fraudă a persoanei care a fost declarată ca fiind nefondată este rudimentară cu faptele din speță, altfel s-ar ajunge în ipoteza unui delict de faliment simplu sau fraudulos, reglementat de articolele 216 și 217 din Legea privind falimentul. Curtea subliniază, de asemenea, că limitarea drepturilor electorale ale celui ratat are un scop de natură în principal afectivă, care vizează devalorizarea și pedepsirea celui care a suferit ca persoană nedemnă și acoperită de o mai bună calitate, din singurul motiv pentru care a făcut obiectul unei proceduri de faliment civil. 25. Având în vedere aceste considerații, Curtea consideră că măsura prevăzută la art. 2 din Decretul președintelui Republicii nr. 223 din 20 martie 1967 nr. 46572/99, § 48, 28 septembrie 2004). Prin urmare, aceasta nu urmărește un obiectiv legitim. Pe de altă parte, Curtea subliniază că, departe de a fi un privilegiu, votul constituie un drept garantat prin convenție (a se vedea Hirst , citată anterior, § 75). Această concluzie scutește Curtea de a verifica în speță dacă mijloacele utilizate pentru atingerea scopului urmărit se dovedesc disproporționate. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 3 din Protocolul nr. III. PRIVIND VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 13 DIN CONVENȚIA 26. Invocând art. 13 din Convenție, recurenta se plânge că nu dispune de o cale de atac eficientă pentru a se plânge de incapacitatea patrimonială și personală a acesteia pe parcursul întregii proceduri de faliment și până la obținerea reabilitării sale. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Cu privire la admisibilitatea 27. Curtea constată că nu există un motiv clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 28. Curtea a tratat deja cazuri similare celor din cazul în speță și a constatat încălcarea articolului 13 din Convenție (a se vedea Bottaro c. Italia 56298/00, §§ 41-46, 17 iulie 2003). 29. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în acest caz. Prin urmare, Curtea concluzionează că a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenție. IV. PRIVIND LICHIDITATEA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 30. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă ^ i ^ i ^ i ^ i pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 482 EUR (EUR) prejudiciul material pe care l-ar fi suferit. Această sumă corespunde salariului minim (pensie socială) pe care acesta l-ar fi primit din declarația sa de faliment. De asemenea, recurenta solicită 150 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 32. Guvernul contestă aceste revendicări. 33. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcările constatate și prejudiciul material pretins și respinge cererea. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că recurenta a suferit un prejudiciu moral cert, în special din cauza privării de dreptul său de vot. 568,8 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții, precum și 1 145,20 EUR pentru cheltuielile de judecată. 35. Guvernul contestă aceste pretenții. 36. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR în ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată în fața Curții și acordul cu reclamanta. Interese moratorii 37. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CESAR, CURȚA, LA L 8 din Convenție A spus că a avut loc o încălcare a art. 13 din Convenție A spus că a avut loc o încălcare a art. 3 din Protocolul nr. A spus că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 1 500 EUR (mii de mii cinci sute de euro) pentru daune morale și 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli de judecată și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, începând cu data expirării termenului respectiv și până la data de plată, această sumă va crește din dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în franceză, apoi comunicată în scris la 24 mai 2006 în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Ohn Hedigan Modululer Președinte
TROISIÈME SECTION
BOVA c. ITALIE
(Requête n
o
25513/02)
ARRÊT
24 mai 2006
11/12/2006
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Bova c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.
Hedigan
,
président
,
L.
Caflisch
,
C.
Bîrsan
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
A.
Gyulumyan
,
M.
E.
Myjer,
M
me
I.
Ziemele,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 mai 2006,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
25513/02) dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Patrizia Bova («
la requérante
»), a saisi la Cour le 11 juin 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante, qui a été admise au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représentée par M
e
Silvio Ferrara, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Ivo Maria Braguglia et par son coagent, M. Francesco Crisafulli, et son coagent adjoint, M. Nicola Lettieri.
3.
Le 23 septembre 2004, la Cour (première section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer les griefs tirés des articles 8 et 13 de la Convention et 3 du Protocole n
o
1 au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.
4.
Le 1
er
novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
I.
5.
La requérante est née en 1948 et réside à Formia.
6.
Par un jugement déposé le 14 octobre 1999, le tribunal de Latina déclara la faillite de la société N.O.S. ainsi que la faillite personnelle de la requérante, administratrice de celle-ci.
7.
Entre le 20 octobre 1999 et le 12 septembre 2000, dix demandes d’admission au passif de la faillite furent déposées devant le tribunal.
8.
Le 14 septembre 2000, le juge délégué vérifia le passif de la faillite.
9.
Par une décision déposée le 2 mai 2002, le tribunal clôtura la procédure pour insuffisance de l’actif de la faillite.
II.
10.
Le droit interne pertinent est décrit dans les arrêts
Campagnano c.
Italie
(n
o
77955/01,
§§ 19-22, 23
mars 2006),
Albanese c. Italie
(n
o
77924/01, §§ 23-26, 23 mars 2006) et
Vitiello c. Italie
(n
o
77962/01, §§
17-20, 23 mars 2006).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION
11.
Invoquant l’article 8 de la Convention, la requérante se plaint d’une atteinte à son droit au respect de sa vie privée dans la mesure où, en raison de l’inscription de son nom dans le registre des faillis, elle ne peut exercer aucune activité professionnelle ou commerciale. En outre, elle dénonce le fait que, selon l’article 143 de la loi sur la faillite, sa réhabilitation, qui met fin à ces incapacités personnelles, ne peut être demandée que cinq ans après la clôture de la procédure de faillite. L’article 8 est ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée (...).
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
12.
La requérante soutient que les observations du Gouvernement ont été présentées tardivement, contrairement à l’article 38 du règlement de la Cour.
13.
La Cour relève avoir fixé au 14 décembre 2004 le délai pour la présentation des observations du Gouvernement et que celui-ci a envoyé ses observations le 13 décembre 2004.
A.
Sur la recevabilité
14.
La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
15.
La Cour considère que l’ensemble des incapacités dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre entraîne en soi une ingérence dans le droit au respect de la vie privée de la requérante qui, compte tenu de la nature automatique de ladite inscription, de l’absence d’une évaluation et d’un contrôle juridictionnels sur l’application des incapacités y relatives ainsi que du laps de temps prévu pour l’obtention de la réhabilitation, n’est pas «
nécessaire dans une société démocratique
» au sens de l’article 8 § 2 de la Convention.
La Cour estime donc qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 3 DU PROTOCOLE N
o
1
16.
Invoquant l’article 3 du Protocole n
o
1, la requérante se plaint en outre de la limitation de ses droits électoraux dans la mesure où celle-ci constitue une mesure répressive et anachronique, dépourvue d’une justification légitime et visant à punir et marginaliser le failli. Cet article est ainsi libellé
:
«
Les Hautes Parties contractantes s’engagent à organiser, à des intervalles raisonnables, des élections libres au scrutin secret, dans les conditions qui assurent la libre expression de l’opinion du peuple sur le choix du corps législatif.
»
A.
Sur la recevabilité
17.
La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
18.
Le Gouvernement soutient que les Etats jouissent d’une large marge d’appréciation pour établir les conditions entourant les droits électoraux garantis à l’article 3 du Protocole n
o
1 et que, de toute manière, la limitation en question a une durée de cinq ans à partir de la déclaration de faillite.
19.
La requérante considère que la limitation des droits électoraux du failli repose sur l’idée que celui-ci soit pénalement responsable de sa faillite. Cette mesure, n’ayant autre but que celui de sanctionner le failli, apparaît aujourd’hui anti-démocratique et représente une atteinte à la dignité humaine du failli.
20.
La Cour rappelle que l’article 3 du Protocole n
o
1 implique les droits subjectifs de vote et d’éligibilité (
Mathieu-Mohin et Clerfayt c. Belgique
, arrêt du 2
mars 1987, série A n
o
113, pp. 22-23, § 51), et elle considère que ces droits sont cruciaux pour l’établissement et le maintien des fondements d’une véritable démocratie régie par l’état de droit (
Hirst c. Royaume-Uni (n
o
2)
, GC, n
o
74025/01, § 58). Elle rappelle également que, pour importants qu’ils soient, ces droits ne sont pas cependant absolus. Dans leurs ordres juridiques respectifs, les Etats contractants entourent les droits de vote et d’éligibilité de conditions auxquelles l’article 3 ne met en principe pas obstacle. Ils jouissent en la matière d’une large marge d’appréciation, mais il appartient à la Cour de statuer en dernier ressort sur l’observation des exigences du Protocole n
o
1
; il lui faut s’assurer que lesdites conditions ne réduisent pas les droits dont il s’agit au point de les atteindre dans leur substance même et de les priver de leur effectivité, qu’elles poursuivent un but légitime et que les moyens employés ne se révèlent pas disproportionnés (voir
Gitonas et autres c. Grèce
, arrêt du 1
er
juillet 1997,
Recueil des arrêts et décisions
39,
Aziz c. Chypre
, arrêt du 22 juin 2004 n
o
69949/01, § 25, et
Hirst
, précité, § 62).
21.
En l’espèce, la Cour relève que la mesure litigieuse est prévue par la loi, à savoir l’article 2, alinéa 1, lettre a) du décret du président de la République n
o
223 du 20
mars
1967, modifié par la loi n
o
15 du 16 janvier 1992, prévoyant essentiellement la suspension des droits électoraux du failli pendant la durée de la procédure de faillite et, en tout cas, pour une période non supérieure à cinq ans à partir de la déclaration de faillite.
22.
De toute évidence, cette mesure constitue une ingérence dans les droits électoraux de la requérante garantis à l’article 3 du Protocole n
o
1.
Par ailleurs, d’autres incapacités personnelles dérivent de la limitation des droits électoraux, telle que, par exemple, l’impossibilité d’occuper des emplois civils pour l’Etat.
23.
La Cour relève de surcroît que la requérante a subi une limitation de ses droits électoraux entre le 14 octobre 1999 et le 2 mai 2002 et que des élections politiques (à la chambre des députés et au sénat) se sont tenues en Italie le 13 mai 2001.
24.
Quant au but poursuivi par cette mesure, la Cour rappelle que, contrairement à d’autres dispositions de la Convention, l’article 3 du Protocole n
o
1 ne précise ni ne limite les buts qu’une restriction doit viser. Une grande variété de buts peuvent donc se trouver compatibles avec lui (voir
Hirst
, précité, § 74 et, par exemple,
Podkolzina c. Lettonie
, n
o
La Cour relève également que dans l’affaire
Hirst
(précité, § 74), la Grande Chambre de la Cour a constaté que la restriction du droit de vote des détenus pouvait passer pour viser le but de prévenir le crime, renforcer le sens civique et le respect de l’état de droit.
La Cour tient à souligner que la procédure de faillite dont il est question relève non pas du droit pénal mais du droit civil. De ce fait, toute notion de dol ou de fraude de la personne déclarée faillie est etrangère aux faits de l’espèce, sans quoi on tomberait dans l’hypothèse du délit de banqueroute simple ou frauduleuse, réglementée par les articles 216 et 217 de la loi sur la faillite. La Cour souligne en outre que la limitation des droits électoraux du failli poursuit une finalité de caractère essentiellement afflictif, visant à dévaloriser et punir le failli en tant qu’individu indigne et couvert d’infamie pour la seule raison qu’il a fait l’objet d’une procédure de faillite civile.
25.
Au vu de ces considérations, la Cour estime que la mesure prévue par l’article 2 du décret du président de la République n
o
223 du 20
mars
1967 n’a pour but que de diminuer le failli et constitue un blâme moral pour celui-ci pour le seul fait d’être insolvable et indépendamment de toute culpabilité (voir,
mutatis mutandis
,
Sabou et Pircalab c. Roumanie
, n
o
46572/99, § 48, 28 septembre 2004). Elle ne poursuit donc pas un objectif légitime. Par ailleurs, la Cour souligne que, loin d’être un privilège, voter constitue un droit garanti par la Convention (voir
Hirst
, précité, § 75).
Cette conclusion dispense la Cour de vérifier en l’espèce si les moyens employés pour atteindre le but poursuivi se révèlent disproportionnés.
Il y a donc eu violation de l’article 3 du Protocole n
o
1.
III.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION
26.
Invoquant l’article 13 de la Convention, la requérante se plaint de ne pas disposer d’un recours effectif pour se plaindre des incapacités patrimoniales et personnelles la touchant pendant toute la procédure de faillite et jusqu’à l’obtention de sa réhabilitation. Cet article est ainsi libellé
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
A.
Sur la recevabilité
27.
La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
28.
La Cour a déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 13 de la Convention (voir
Bottaro c. Italie
,
n
o
56298/00, §§ 41-46, 17 juillet 2003).
29.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.
Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention.
IV.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
30.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
31.
La requérante présente une expertise chiffrant à 52
482 euros (EUR) le préjudice matériel qu’elle aurait subi. Cette somme correspond au salaire minimum (
pensione sociale
) que celle-ci aurait reçu à partir de sa déclaration de faillite. La requérante réclame aussi 150
000 EUR pour le dommage moral qu’elle aurait subi.
32.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
33.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre les violations constatées et le dommage matériel allégué et rejette la demande. Quant au préjudice moral, elle estime que la requérante a subi un tort moral certain, dû notamment à la privation de son droit de vote. Statuant en équité, elle lui accorde 1
500 EUR à ce titre.
B.
Frais et dépens
34.
La requérante demande également 21
568,8 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour ainsi que 1
145,20 EUR pour les frais d’expertise.
35.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
36.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2
000 EUR au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.
C.
Intérêts moratoires
37.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
le restant de la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention
;
3.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention
;
4.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 3 du Protocole n
o
1
;
5.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 1
500 EUR (mille cinq cents euros) pour dommage moral et 2
000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
6.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
24 mai 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
J
ohn
Hedigan
Greffier
Président