Vertucci împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 29871/02) îndreptată împotriva Republicii Italiene și care a fost introdusă la Curte de o resortisantă a acestui Stat, doamna Maria Rosaria Vertucci («reclamanta»), la 26 iulie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («Convenția»).

Reclamanta, care a fost admisă la beneficiul asistenței judiciare, este reprezentată de doamnele și domnii Silvio Ferrara și Massimiliano Ricciardi, avocați la Benevento. Guvernul italian («Guvernul») este reprezentat de agentul acestuia, dl. Ivo Maria Braguglia, de coagentul acestuia, dl. Francesco Crisafulli, și de coagentul adjunct, dl. Nicola Lettieri.

La 23 septembrie 2004, Curtea (prima secție) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să transmită Guvernului argumentele bazate pe articolele 8 și 13 din Convenție, art. 1 al Protocolului nr. 1, art. 2 al Protocolului nr. 4 și art. 3 al Protocolului nr. 1. Invocând art. 29 § 3 din Convenție, a decis că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.

La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită a treia secție astfel restructurată (art. 52 § 1). ÎN FAPT I.

Printr-o hotărâre depusă la 5 ianuarie 1998, tribunalul din Benevento a declarat falimentul societății V.M.R. și falimentul personal al reclamantei, administratoare a acesteia.

La 20 ianuarie 1998, sidicul a procedat la aplicarea sigiliilor.

Printr-o decizie din 27 ianuarie 1998, tribunalul a autorizat exercitarea provizorie a activității reclamantei.

La 2 februarie 1998, sidicul a inventariat bunurile reclamantei.

La 23 februarie 1998, judecătorul delegat («judecătorul») a autorizat sidicul să închirieze activitatea reclamantei, la 3 martie 1998 a autorizat vânzarea anumitor bunuri, și la 18 iunie 1998 a admis anumiți creditori la pasivul falimentului.

La 21 septembrie 1998, sidicul a cerut judecătorului să numească un expert pentru a evalua bunuri și, la 2 octombrie 1998, judecătorul a avizat favorabil această cerere.

La 25 noiembrie 1998, judecătorul a autorizat sidicul să reia o sumă din contul curent al falimentului și, la 15 decembrie 1998, a ordonat încetarea exercitării provizoare a activității reclamantei.

La 1 februarie 1999, sidicul a cerut judecătorului să numească un reprezentant legal în vederea transmiterii unui bun făcând parte din activul falimentului și, la 15 aprilie 1999, judecătorul a admis anumiți creditori la pasivul falimentului.

La 27 septembrie 1999 și 19 octombrie 1999, judecătorul a autorizat sidicul să reia o sumă din contul curent al falimentului și să efectueze operații financiare privind activul falimentului realizat între timp.

La 15 noiembrie 1999, judecătorul a admis anumiți creditori la pasivul falimentului și a declarat pasivul falimentului executoriu.

La 15 decembrie 1999, judecătorul a autorizat sidicul să reia o sumă din contul curent al falimentului și, la 22 decembrie 1999, a autorizat vânzarea anumitor bunuri.

Cumpărătorul adjudecant nefiind a pus în practică achiziția acestor bunuri, la 12 iulie 2000, judecătorul a autorizat sidicul să vândă aceste bunuri unui alt cumpărător.

La 11 aprilie 2001, judecătorul a autorizat sidicul să reia o sumă din contul curent al falimentului.

La 19 aprilie 2001, sidicul a depus proiectul parțial de repartizare a sumelor făcând parte din activul falimentului.

Conform informațiilor furnizate de reclamantă, procedura era încă în curs de soluționare la 7 noiembrie 2005. 2. Procedura introdusă conform legii Pinto

La 5 decembrie 2002, reclamanta a introdus un recurs în fața curții de apel din Roma conform legii Pinto, plângându-se de durata procedurii și de prelungirea incapacităților derivând din declararea falimentului acesteia.

Printr-o decizie depusă la 13 mai 2003, curtea de apel a respins cererea reclamantei.

La o dată neprecizată, reclamanta a recursat la Curtea de Casație. Printr-o hotărâre depusă la 23 septembrie 2005, Curtea de Casație a anulat decizia curții de apel depusă la 13 mai 2003 și a trimis cauza unei alte secții a acesteia. O ședință a fost stabilită pentru 26 iunie 2006. II.

Invocând art. 8 din Convenție, reclamanta se plânge de încălcarea dreptului său la respectarea corespondenței sale deoarece corespondența falitului este supusă controlului sidicului. Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1, se plânge că declararea falimentului a lipsit-o de bunurile sale, în special din cauza duratei procedurii. Invocând art. 2 al Protocolului nr. 4, reclamanta contestă limitarea libertății sale de circulație, în special din cauza duratei procedurii. Aceste articole sunt astfel formulate: art. 8 din Convenție « 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și a (...) corespondenței sale. 2. Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât dacă această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranța națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora. » art. 1 din Protocolul nr. 1 « Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Prevederile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. » art. 2 din Protocolul nr. 4 « 1. Orice persoană care se află pe teritoriul unui stat are dreptul să se deplaseze liber pe acesta și să-și aleagă liber reședința. 2. Orice persoană este liberă să plece din orice țară, inclusiv din a sa. 3. Exercitarea acestor drepturi nu poate fi supusă decât unor restricții care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranța națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora.

Reclamanta susține că observațiile Guvernului au fost prezentate cu întârziere, contrar articolului 38 din regulamentul Curții.

Curtea constată că a stabilit la 14 decembrie 2004 termenul pentru prezentarea observațiilor Guvernului și că acesta și-a trimis observațiile la 7 decembrie 2004.

Guvernul susține că, în măsura în care reclamanta a introdus un recurs în fața curții de apel competente conform legii Pinto, nu poate fi considerată victimă a încălcărilor pe care le susține.

Reclamanta pretinde că legea Pinto nu constituie un cale de recurs efectivă pentru a se plânge de durata incapacităților derivând din declararea falimentului.

Curtea constată că, în hotărârea nr. 362 din 2003, depusă la 14 ianuarie 2003, Curtea de Casație a recunoscut pentru prima dată că despăgubirea morală privind durata procedurilor de faliment trebuie să țină seama, între altele, de prelungirea incapacităților derivând din statutul de falit.

Curtea reamintește că a stabilit că, de la 14 iulie 2003, hotărârea nr. 362 din 2003 nu mai poate fi ignorată de public și că este de la această dată că se poate cere reclamanților să folosească acest remediu în scopul articolului 35 § 1 din Convenție (a se vedea Sgattoni c. Italia, nr. 77132/01, hotărâre din 6 octombrie 2005, § 48).

Curtea constată că, la 5 decembrie 2002, reclamanta a introdus un recurs în fața curții de apel din Roma conform legii Pinto și că, printr-o hotărâre depusă la 23 septembrie 2005, Curtea de Casație a anulat decizia curții de apel depusă la 13 mai 2003 și a trimis cauza unei alte secții a acesteia.

O ședință fiind stabilită pentru 26 iunie 2006, Curtea constată că această procedură este în curs de soluționare și această parte a cererii, fiind prematură, trebuie deci respinge pentru neepuizarea căilor de atac interne conform articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție. II. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE, CU PRIVIRE LA DREPTUL LA RESPECTAREA VIEȚII PRIVATE

Invocând art. 8 din Convenție, reclamanta se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea vieții private în măsura în care, din cauza înscrierii numelui său în registrul faliților, nu poate exercita nici o activitate profesională sau comercială. În plus, contestă faptul că, conform articolului 143 al legii asupra falimentului, reabilitarea sa, care încheie aceste incapacități personale, nu poate fi cerută decât cinci ani după închiderea procedurii de faliment. art. 8 este astfel formulat: « 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private (...). 2. Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât dacă această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranța națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora. » A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că argumentul nu este evident nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea constată de altfel că acesta nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarat admisibil. B. Privind fondul

Curtea consideră că totalitatea incapacităților derivând din înscrierea numelui falitului în registru atrage în sine o ingerință în dreptul reclamantei la respectarea vieții private care, având în vedere natura automată a acestei înscrierii, absența unei evaluări și a unui control judecătoresc privind aplicarea incapacităților aferente și durata prevăzută pentru obținerea reabilitării, nu este «necesară într-o societate democratică» în sensul articolului 8 § 2 din Convenție. Curtea consideră deci că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție. III.

Curtea constată că argumentul nu este evident nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea constată de altfel că acesta nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarat admisibil. B. Privind fondul

Guvernul susține că statele se bucură de o marjă largă de apreciere pentru a stabili condițiile ce înconjoară drepturile electorale garantate la art. 3 al Protocolului nr. 1 și că, în orice caz, limitarea în cauză are o durată de cinci ani de la declararea falimentului.

Reclamanta consideră că limitarea drepturilor electorale ale falitului se bazează pe ideea că acesta este penal responsabil de falimentul său. Această măsură, care nu are alt scop decât să pedepsească falitul, apare astazi antidemocratică și reprezintă o încălcare a demnității umane a falitului.

Curtea reamintește că art. 3 al Protocolului nr. 1 implică drepturile subiective de vot și de eligibilitate (Mathieu-Mohin și Clerfayt c. Belgia, hotărâre din 2 martie 1987, seria A nr. 113, pp. 22-23, § 51), și consideră că aceste drepturi sunt cruciale pentru stabilirea și menținerea fundațiilor unei adevărate democrații guvernate de statul de drept (Hirst c. Regatul Unit (nr. 2), GC, nr. 74025/01, § 58). Ea reamintește de asemenea că, oricât de importante ar fi, aceste drepturi nu sunt totuși absolute. În ordonanțele lor juridice respective, statele contractante înconjoară drepturile de vot și de eligibilitate cu condiții la care art. 3 nu se opune în principiu. Ele se bucură în această materie de o marjă largă de apreciere, dar le revine Curții să dea decizia finală privind respectarea cerințelor Protocolului nr. 1; trebuie să se asigure că acele condiții nu reduc drepturile în cauză până la punctul de a le atinge în substanța lor și de a le lipsi de efectivitate, că urmăresc un scop legitim și că mijloacele folosite nu se dovedesc a fi disproporționate (a se vedea Gitonas și alții c. Grecia, hotărâre din 1 iulie 1997, Recueilul hotărârilor și deciziilor 1997-IV, § 39, Aziz c. Cipru, hotărâre din 22 iunie 2004 nr. 69949/01, § 25, și Hirst, precitat, § 62).

În cauza de față, Curtea constată că măsura litigioasă este prevăzută de lege, și anume art. 2, alineatul 1, litera a) al decretului președintelui Republicii nr. 223 din 20 martie 1967, modificat de legea nr. 15 din 16 ianuarie 1992, care prevede în esență suspendarea drepturilor electorale ale falitului pe durata procedurii de faliment și, în orice caz, pentru o perioadă care nu depășește cinci ani de la declararea falimentului.

Evident, această măsură constituie o ingerință în drepturile electorale ale reclamantei garantate la art. 3 al Protocolului nr. 1. De altfel, alte incapacități personale derivă din limitarea drepturilor electorale, cum ar fi, de exemplu, imposibilitatea de a ocupa funcții civile pentru Stat.

Curtea constată în plus că reclamanta a suferit o limitare a drepturilor sale electorale între 5 ianuarie 1998 și 5 ianuarie 2003 și că alegeri politice (la camera deputaților și la senat) s-au desfășurat în Italia la 13 mai 2001.

Privind scopul urmărit de această măsură, Curtea reamintește că, contrariamente altor dispoziții ale Convenției, art. 3 al Protocolului nr. 1 nu precizează și nu limitează scopurile pe care trebuie să le urmărească o restricție. O mare varietate de scopuri pot deci fi considerate compatibile cu acesta (a se vedea Hirst, precitat, § 74 și, de exemplu, Podkolzina c. Letonia, nr. 46726/99, § 33, CEDO 2002-II). Curtea constată de asemenea că în cauza Hirst (precitată, § 74), Marea Cameră a Curții a constatat că restricția dreptului de vot al deținuților putea fi considerată ca urmărind scopul prevenirii crimei, consolidării conștiinței civice și a respectului pentru statul de drept. Curtea ține să sublinieze că procedura de faliment în cauză se situează nu în domeniul dreptului penal ci în domeniul dreptului civil. Din acest motiv, orice noțiune de dol sau de fraudă a persoanei declarate în falit este străină faptelor cauzei, decât dacă ar cădea în ipoteza delictului de faliment simplu sau fraudulos, reglementat de articolele 216 și 217 ale legii asupra falimentului. Curtea subliniază în plus că limitarea drepturilor electorale ale falitului urmărește o finalitate de caracter în esență vexator, vizând să devalorize și să pedepsească falitul ca o persoană nevrednică și acoperită de infamie pentru singurul motiv că a fost supus unei proceduri de faliment civil.

Având în vedere aceste considerații, Curtea consideră că măsura prevăzută de art. 2 al decretului președintelui Republicii nr. 223 din 20 martie 1967 nu are pentru scop decât să micșoreze falitul și constituie o mustrare morală pentru acesta pentru singurul fapt de a fi insolvabil și independent de orice vinovăție (a se vedea, mutatis mutandis, Sabou și Pircalab c. România, nr. 46572/99, § 48, 28 septembrie 2004). Nu urmărește deci un obiectiv legitim. De altfel, Curtea subliniază că, departe de a fi un privilegiu, votul constituie un drept garantat de Convenție (a se vedea Hirst, precitat, § 75). Această concluzie scutește Curtea de a verifica în cauza de față dacă mijloacele folosite pentru a realiza scopul urmărit se dovedesc a fi disproporționate. A existat deci o încălcare a articolului 3 al Protocolului nr. 1. IV.

Privind partea argumentului privind limitarea prelungită a dreptului la respectarea bunurilor (art. 1 al Protocolului nr. 1), a corespondenței (art. 8 din Convenție) și a libertății de circulație a reclamantei (art. 2 al Protocolului nr. 4), Curtea reamintește că a concluzionat inadmisibilitatea acestor argumente. Din acest motiv, ea consideră că, neavând de-a face cu argumente «apărabile» în temeiul Convenției, această parte a cererii trebuie respinge ca evident nefondate conform articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Privind partea argumentului care se referă la incapacitățile derivând din înscrierea numelui falitului în registrul faliților și care persistă până la obținerea reabilitării civile, Curtea constată că nu este evident nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea constată de altfel că aceasta nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarat admisibil. B. Privind fondul

Curtea a tratat deja cauze care ridică întrebări similare celor din cauza de față și a constatat încălcarea articolului 13 din Convenție (a se vedea Bottaro c. Italia, nr. 56298/00, §§ 41-46, 17 iulie 2003).

Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Guvernul nu a furnizat nici un fapt nici argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cazul de față. Din acest motiv, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție. V.

Reclamanta prezintă o expertiza care evaluează la 72 735 euro (EUR) prejudiciul material pe care ar fi suferit-o. Această sumă corespunde salariului minim (pensione sociale) pe care l-ar fi primit de la declararea falimentului. Reclamanta cere de asemenea 300 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care ar fi suferit-o.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea nu percepe o relație de cauzalitate între încălcările constatate și prejudiciul material prezentat și respinge cererea. Privind prejudiciul moral, consideră că reclamanta a suferit cu siguranță o prejudiciere morală, datorată în special pierderii dreptului de vot. Statuând în echitate, i acordă 1 500 EUR la acest titlu. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta cere de asemenea 29 927,40 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața Curții și 1 506,89 EUR pentru cheltuielile de expertiză.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Conform jurisprudenței Curții, o reclamantă nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt dovedite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cauza de față și ținând seama de elementele în posesia sa și de criteriile sus-menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR la titlul cheltuielilor și costurilor pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantei. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră că este potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind argumentele bazate pe art. 8 din Convenție, cu privire la dreptul la respectarea vieții private a reclamantei, art. 13 din Convenție, cu privire la absența unui remediu pentru a se plânge de incapacitățile derivând din înscrierea numelui falitului în registrul faliților, și art. 3 al Protocolului nr. 1, și inadmisibilă pentru surplus; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție; 3. Declară că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție; 4. Declară că a existat o încălcare a articolului 3 al Protocolului nr. 1; 5. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 1 500 EUR (o mie cinci sute euro) pentru prejudiciul moral și 2 000 EUR (doi mii euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlul impozitului; b) că de la expirarea acelui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 29 iunie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger B oštjan M. Zupančič Grefier Președinte La prezenta hotărâre se găsește anexată, conform articolelor 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din regulament, opinia concordantă comună a domnului judecător Caflisch și doamnei judecător Ziemele. B.M.Z. V.B.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 29871/02) dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante de cet Etat, M me Maria Rosaria Vertucci (« la requérante »), a saisi la Cour le 26 juillet 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante, qui a été admise au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représentée par M es Silvio Ferrara et Massimiliano Ricciardi, avocats à Bénévent. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Ivo Maria Braguglia, par son coagent, M. Francesco Crisafulli, et par son coagent adjoint, M. Nicola Lettieri.

Le 23 septembre 2004, la Cour (première section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer les griefs tirés des articles 8 et 13 de la Convention, 1 du Protocole n o 1, 2 du Protocole n o 4 et 3 du Protocole n o 1 au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.

Par un jugement déposé le 5 janvier 1998, le tribunal de Bénévent déclara la faillite de la société V.M.R. ainsi que la faillite personnelle de la requérante, administratrice de celle-ci.

Le 20 janvier 1998, le syndic procéda à l’apposition des scellés.

Par une décision du 27 janvier 1998, le tribunal autorisa l’exercice provisoire de l’activité de la requérante.

Le 2 février 1998, le syndic fit l’inventaire des biens de la requérante.

Le 23 février 1998, le juge délégué (« le juge ») autorisa le syndic à louer l’activité de la requérante, le 3 mars 1998, il autorisa la vente de certains biens, et le 18 juin 1998, il admit certains créanciers au passif de la faillite.

Le 21 septembre 1998, le syndic demanda au juge de nommer un expert afin d’évaluer des biens et, le 2 octobre 1998, le juge fit droit à cette demande.

Le 25 novembre 1998, le juge autorisa le syndic à prélever une somme du compte courant de la faillite et, le 15 décembre 1998, il ordonna la cessation de l’exercice provisoire de l’activité de la requérante.

Le 1 er février 1999, le syndic demanda au juge de nommer un représentant légal en vue du dessaisissement d’un bien faisant partie de l’actif de la faillite et, le 15 avril 1999, le juge admit certains créanciers au passif de la faillite.

Les 27 septembre 1999 et 19 octobre 1999, le juge autorisa le syndic à prélever une somme du compte courant de la faillite et à effectuer des opérations financières relatives à l’actif de la faillite entre-temps réalisé.

Le 15 novembre 1999, le juge admit certains créanciers au passif de la faillite et déclara le passif de la faillite exécutoire.

Le 15 décembre 1999, le juge autorisa le syndic à prélever une somme du compte courant de la faillite et, le 22 décembre 1999, il autorisa la vente de certains biens.

L’acquéreur adjudicataire n’ayant pas perfectionné l’achat de ces biens, le 12 juillet 2000, le juge autorisa le syndic à vendre ces biens à un autre acquéreur.

Le 11 avril 2001, le juge autorisa le syndic à prélever une somme du compte courant de la faillite.

Le 19 avril 2001, le syndic déposa le projet partiel de répartition des sommes faisant partie de l’actif de la faillite.

Selon les informations fournies par la requérante, la procédure était encore pendante au 7 novembre 2005. 2. La procédure introduite conformément à la loi Pinto

Le 5 décembre 2002, la requérante introduisit un recours devant la cour d’appel de Rome conformément à la loi Pinto, se plaignant de la durée de la procédure ainsi que du prolongement des incapacités dérivant de sa mise en faillite.

Par une décision déposée le 13 mai 2003, la cour d’appel rejeta la demande de la requérante.

A une date non précisée, la requérante se pourvut en cassation. Par un arrêt déposé le 23 septembre 2005, la Cour de cassation cassa la décision de la cour d’appel déposée le 13 mai 2003 et renvoya l’affaire à une autre section de cette dernière. Une audience fut fixée au 26 juin 2006. II.

Invoquant l’article 8 de la Convention, la requérante se plaint de la violation de son droit au respect de sa correspondance en raison de ce que la correspondance du failli est soumise au contrôle du syndic. Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, elle se plaint que la déclaration de faillite l’a privée de ses biens, notamment en raison de la durée de la procédure. Invoquant l’article 2 du Protocole n o 4, la requérante dénonce la limitation de sa liberté de circulation, notamment en raison de la durée de la procédure. Ces articles sont ainsi libellés : Article 8 de la Convention « 1. Toute personne a droit au respect de sa (...) correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Article 2 du Protocole n o 4 « 1. Quiconque se trouve régulièrement sur le territoire d’un Etat a le droit d’y circuler librement et d’y choisir librement sa résidence. 2. Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien. 3. L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l’ordre public, à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

La requérante soutient que les observations du Gouvernement ont été présentées tardivement, contrairement à l’article 38 du règlement de la Cour.

La Cour relève avoir fixé au 14 décembre 2004 le délai pour la présentation des observations du Gouvernement et que celui-ci a envoyé ses observations le 7 décembre 2004.

Le Gouvernement soutient que, la requérante ayant introduit un recours devant la cour d’appel compétente conformément à la loi Pinto, elle ne peut pas se prétendre victime des violations qu’elle allègue.

La requérante prétend que la loi Pinto ne constitue pas un moyen de recours efficace pour se plaindre de la durée des incapacités dérivant de la mise en faillite.

La Cour relève que, dans son arrêt n o 362 de 2003, déposé le 14 janvier 2003, la Cour de cassation a pour la première fois reconnu que le dédommagement moral relatif à la durée des procédures de faillite doit tenir compte, entre autres, de la prolongation des incapacités dérivant du statut de failli.

La Cour rappelle avoir retenu que, à partir du 14 juillet 2003, l’arrêt n o 362 de 2003 ne peut plus être ignoré du public et que c’est à compter de cette date qu’il doit être exigé des requérants qu’ils usent de ce recours aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention (voir Sgattoni c. Italie, n o 77132/01, arrêt du 6 octobre 2005, § 48).

La Cour relève que, le 5 décembre 2002, la requérante a introduit un recours devant la cour d’appel de Rome conformément à la loi Pinto et que, par un arrêt déposé le 23 septembre 2005, la Cour de cassation a cassé la décision de la cour d’appel déposée le 13 mai 2003 et a renvoyé l’affaire à une autre section de cette dernière.

Une audience ayant été fixée au 26 juin 2006, la Cour note que cette procédure est pendante et cette partie de la requête, étant prématurée, doit donc être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes selon l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION, QUANT AU DROIT AU RESPECT DE LA VIE PRIVÉE

Invoquant l’article 8 de la Convention, la requérante se plaint d’une atteinte à son droit au respect de sa vie privée dans la mesure où, en raison de l’inscription de son nom dans le registre des faillis, elle ne peut exercer aucune activité professionnelle ou commerciale. En outre, elle dénonce le fait que, selon l’article 143 de la loi sur la faillite, sa réhabilitation, qui met fin à ces incapacités personnelles, ne peut être demandée que cinq ans après la clôture de la procédure de faillite. L’article 8 est ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée (...). 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour considère que l’ensemble des incapacités dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre entraîne en soi une ingérence dans le droit au respect de la vie privée de la requérante qui, compte tenu de la nature automatique de ladite inscription, de l’absence d’une évaluation et d’un contrôle juridictionnels sur l’application des incapacités y relatives ainsi que du laps de temps prévu pour l’obtention de la réhabilitation, n’est pas « nécessaire dans une société démocratique » au sens de l’article 8 § 2 de la Convention. La Cour estime donc qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention. III.

Invoquant l’article 3 du Protocole n o 1, la requérante se plaint en outre de la limitation de ses droits électoraux dans la mesure où celle-ci constitue une mesure répressive et anachronique, dépourvue d’une justification légitime et visant à punir et marginaliser le failli. Cet article est ainsi libellé : « Les Hautes Parties contractantes s’engagent à organiser, à des intervalles raisonnables, des élections libres au scrutin secret, dans les conditions qui assurent la libre expression de l’opinion du peuple sur le choix du corps législatif. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que les Etats jouissent d’une large marge d’appréciation pour établir les conditions entourant les droits électoraux garantis à l’article 3 du Protocole n o 1 et que, de toute manière, la limitation en question a une durée de cinq ans à partir de la déclaration de faillite.

La requérante considère que la limitation des droits électoraux du failli repose sur l’idée que celui-ci est pénalement responsable de sa faillite. Cette mesure, qui n’a d’autre but que celui de sanctionner le failli, apparaît aujourd’hui anti-démocratique et représente une atteinte à la dignité humaine du failli.

La Cour rappelle que l’article 3 du Protocole n o 1 implique les droits subjectifs de vote et d’éligibilité ( Mathieu-Mohin et Clerfayt c. Belgique , arrêt du 2 mars 1987, série A n o 113, pp. 22-23, § 51), et elle considère que ces droits sont cruciaux pour l’établissement et le maintien des fondements d’une véritable démocratie régie par l’état de droit ( Hirst c. Royaume-Uni (n o 2) , GC, n o 74025/01, § 58). Elle rappelle également que, pour importants qu’ils soient, ces droits ne sont cependant pas absolus. Dans leurs ordres juridiques respectifs, les Etats contractants entourent les droits de vote et d’éligibilité de conditions auxquelles l’article 3 ne met en principe pas obstacle. Ils jouissent en la matière d’une large marge d’appréciation, mais il appartient à la Cour de statuer en dernier ressort sur l’observation des exigences du Protocole n o 1 ; il lui faut s’assurer que lesdites conditions ne réduisent pas les droits dont il s’agit au point de les atteindre dans leur substance même et de les priver de leur effectivité, qu’elles poursuivent un but légitime et que les moyens employés ne se révèlent pas disproportionnés (voir Gitonas et autres c. Grèce , arrêt du 1 er juillet 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-IV, § 39, Aziz c. Chypre , arrêt du 22 juin 2004 n o 69949/01, § 25, et Hirst , précité, § 62).

En l’espèce, la Cour relève que la mesure litigieuse est prévue par la loi, à savoir l’article 2, alinéa 1, lettre a) du décret du président de la République n o 223 du 20 mars 1967, modifié par la loi n o 15 du 16 janvier 1992, prévoyant essentiellement la suspension des droits électoraux du failli pendant la durée de la procédure de faillite et, en tout cas, pour une période non supérieure à cinq ans à partir de la déclaration de faillite.

De toute évidence, cette mesure constitue une ingérence dans les droits électoraux de la requérante garantis à l’article 3 du Protocole n o 1. Par ailleurs, d’autres incapacités personnelles dérivent de la limitation des droits électoraux, telle que, par exemple, l’impossibilité d’occuper des emplois civils pour l’Etat.

La Cour relève de surcroît que la requérante a subi une limitation de ses droits électoraux entre le 5 janvier 1998 et le 5 janvier 2003 et que des élections politiques (à la chambre des députés et au sénat) se sont tenues en Italie le 13 mai 2001.

Quant au but poursuivi par cette mesure, la Cour rappelle que, contrairement à d’autres dispositions de la Convention, l’article 3 du Protocole n o 1 ne précise ni ne limite les buts qu’une restriction doit viser. Une grande variété de buts peuvent donc se trouver compatibles avec lui (voir Hirst , précité, § 74 et, par exemple, Podkolzina c. Lettonie , n o 46726/99, § 33, CEDH 2002-II). La Cour relève également que dans l’affaire Hirst (précité, § 74), la Grande Chambre de la Cour a constaté que la restriction du droit de vote des détenus pouvait passer pour viser le but de prévenir le crime, renforcer le sens civique et le respect de l’état de droit. La Cour tient à souligner que la procédure de faillite dont il est question relève non pas du droit pénal mais du droit civil. De ce fait, toute notion de dol ou de fraude de la personne déclarée en faillite est étrangère aux faits de l’espèce, sans quoi on tomberait dans l’hypothèse du délit de banqueroute simple ou frauduleuse, réglementée par les articles 216 et 217 de la loi sur la faillite. La Cour souligne en outre que la limitation des droits électoraux du failli poursuit une finalité de caractère essentiellement afflictif, visant à dévaloriser et punir le failli en tant qu’individu indigne et couvert d’infamie pour la seule raison qu’il a fait l’objet d’une procédure de faillite civile.

Au vu de ces considérations, la Cour estime que la mesure prévue par l’article 2 du décret du président de la République n o 223 du 20 mars 1967 n’a pour but que de diminuer le failli et constitue un blâme moral pour celui-ci pour le seul fait d’être insolvable et indépendamment de toute culpabilité (voir, mutatis mutandis , Sabou et Pircalab c. Roumanie , n o 46572/99, § 48, 28 septembre 2004). Elle ne poursuit donc pas un objectif légitime. Par ailleurs, la Cour souligne que, loin d’être un privilège, voter constitue un droit garanti par la Convention (voir Hirst , précité, § 75). Cette conclusion dispense la Cour de vérifier en l’espèce si les moyens employés pour atteindre le but poursuivi se révèlent disproportionnés. Il y a donc eu violation de l’article 3 du Protocole n o 1. IV.

Quant à la partie du grief concernant la limitation prolongée du droit au respect des biens (article 1 du Protocole n o 1), de la correspondance (article 8 de la Convention) et de la liberté de circulation de la requérante (article 2 du Protocole n o 4), la Cour rappelle avoir conclu à l’irrecevabilité de ces griefs. Partant, elle estime que, ne s’agissant pas de griefs « défendables » au regard de la Convention, cette partie de la requête doit être rejetée en tant que manifestement mal fondée selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Quant à la partie du grief portant sur les incapacités dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre des faillis et perdurant jusqu’à l’obtention de la réhabilitation civile, la Cour constate qu’elle n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour a déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 13 de la Convention (voir Bottaro c. Italie , n o 56298/00, §§ 41-46, 17 juillet 2003).

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention. V.

La requérante présente une expertise chiffrant à 72 735 euros (EUR) le préjudice matériel qu’elle aurait subi. Cette somme correspond au salaire minimum ( pensione sociale ) qu’elle aurait reçu à partir de sa déclaration de faillite. La requérante réclame aussi 300 000 EUR pour le dommage moral qu’elle aurait subi.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre les violations constatées et le dommage matériel allégué et rejette la demande. Quant au préjudice moral, elle estime que la requérante a subi un tort moral certain, dû notamment à la privation de son droit de vote. Statuant en équité, elle lui accorde 1 500 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

La requérante demande également 29 927,40 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour ainsi que 1 506,89 EUR pour les frais d’expertise.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 000 EUR au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 8 de la Convention, en ce qui concerne le droit au respect de la vie privée de la requérante, 13 de la Convention, en ce qui concerne l’absence d’un recours pour se plaindre des incapacités dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre des faillis, et 3 du Protocole n o 1, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 du Protocole n o 1 ; 5. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour dommage moral et 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 juin 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger B oštjan M. Zupančič Greffier Président Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé de l’opinion concordante commune à M. Caflisch et M me Ziemele. B.M.Z. V.B.