SECȚIUNEA A TREIA CAUZA PERINICI c. ITALIA (solicitarea nr. 20662/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 24 mai 2006 DEFINITIVF 11/12/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Pernici c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii Hedigan președinte Caflisch Bîrsan Zagrebelsky Gyulumyan Myjer, Ziemele, judecători și ale dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la data de 4 mai 2006, Hotărârea a fost pronunțată, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 206622/02) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Gianni Pernci ( La 8 mai 2002, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăilor Fundamentale ( Ofițerul său, dl Ivo Maria Braguglia, este reprezentat de co-agentul său, dl Francesco Crisafolli, și de co-adjunctul său, dl Nicola Lettieri. La 2 septembrie 2004, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice obiecțiile formulate în art. 8 și 13 din Convenție guvernului. În conformitate cu art. 29 alin. (3) din Convenție, Curtea a decis să examineze în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. În noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. A.T.A.M. a declarat falimentul reclamantului, în calitate de administrator al întreprinderii B.P. La 10 martie 1999, societatea A.T.A.M., considerând că reclamantul era un mic antreprenor (piccolo impeditor) și că, ca atare, nu putea fi declarat nefuncțional, a făcut opoziția la declarația de faliment. La 7 aprilie 1999, instanța a declarat pasivul falimentului executoriu. Printr-o decizie din 9 iunie 1999, tribunalul a autorizat vânzarea unui bun care face parte din activele falimentului. 10. printr-o hotărâre depusă la 12 februarie 2000, tribunalul a revocat declarația de faliment a reclamantului. 11. La 14 februarie 2000, contul de gestiune a fost depus. 12. La 16 iunie 2000, judecătorul l-a autorizat pe lichidar să restituie reclamantului bunurile care au făcut parte din activele falimentului. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 13. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârile Campagnano c. Italia 77955/01, §§ 19-22, 23 martie 2006), Albanese c. Italia 77924/01, § 23-26, 23 martie 2006) și Vitiello c. Italia 77962/01, § 17-20, 23 martie 2006). Cu privire la violarea dreptului său de a-și respecta viața privată, art. 8 din Convenție 14. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge că nu își poate exercita nici o activitate profesională sau comercială. În plus, el denunță faptul că, conform articolului 143 din Legea privind falimentul, reabilitarea sa, care pune capăt acestor incompetențe personale, nu poate fi solicitată decât la cinci ani de la încheierea procedurii de faliment. O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea, sau să protejeze drepturile și libertățile de la. 15. Conform jurisprudenței Curții de Casație (hotărârea nr. 7937 din 1990), revocarea falimentului nu are niciun efect asupra incapacităților care derivă din înscrierea numelui celui ratat în registrul celor care au suferit, care nu mai au legătură cu înregistrarea respectivă. Această ștergere are loc împreună cu hotărârea de reabilitare. Pe admisibilitate 16. Reclamantul susține că observațiile guvernului au fost prezentate cu întârziere, spre deosebire de art. 38 din Regulamentul de procedură. 17. Curtea arată că a stabilit la 25 noiembrie 2004 termenul pentru prezentarea observațiilor guvernului și că acesta și-a trimis observațiile la 24 noiembrie 2004. În al doilea rând, reclamantul susține că incapacitatea de a deriva de la înscrierea numelui celui ratat în registrul celor care nu au fost reabilitați în mod civil nu se aplică decât odată cu obținerea reabilitării civile. 19. Curtea constată că falimentul reclamantului a fost revocat printr-o hotărâre depusă la 12 februarie 2000. În continuare, Comisia observă că revocarea falimentului implică restabilirea anumitor drepturi ale celui care nu a reușit să plătească, împreună cu declarația de faliment, cum ar fi, de exemplu, dreptul reclamantului de a-și respecta bunurile (limitat la art. 42 din Legea privind falimentul) și dreptul său de a respecta corespondența (în temeiul articolului 48 din aceeași lege). Cu toate acestea, nu se aplică în cazul incapacităților care derivă din înscrierea numelui celui ratat în registrul falimentar. În la fel ca reclamantului, Curtea arată că aceste incapacități nu mai contează decât cu obținerea reabilitării civile (a se vedea Hotărârea Curții de Casație nr. 7937 din 1990 20). Prin urmare, Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 21. Curtea consideră că ansamblul incapacităților care derivă din înscrierea numelui celui ratat în registru antrenează, în sine, o interferență în dreptul la respectarea vieții private a reclamantului, care, ținând seama de natura automată a acestei înscrieri, de absența unei evaluări și a unui control jurisdicțional asupra aplicării incapacităților aferente, precum și de intervalul de timp prevăzut pentru obținerea reabilitării, nu este este necesară într-o societate democratică, în sensul articolului 8 alineatul (2) din Convenție; prin urmare, Curtea consideră că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 13 DIN CONVENȚIE 22. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu dispune de o cale de atac eficientă pentru a se plânge de incapacitatea patrimonială și personală a acestuia pe parcursul întregii proceduri de faliment. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Cu privire la admisibilitatea 23. Curtea constată că nu există un motiv clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 24. Curtea a tratat deja cazuri similare celor din cazul în speță și a constatat încălcarea articolului 13 din Convenție (a se vedea Bottaro c. Italia 56298/00, §§ 41-46, 17 iulie 2003). 25. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că nu există fapte sau argumente care să conducă la o concluzie diferită în cazul în care se află în prezent. Prin urmare, Curtea concluzionează că a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenție. III. PRIVIND LEGAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 26. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 558,01 EUR (EUR) prejudiciul material pe care l-ar fi suferit. Această sumă corespunde salariului minim (pensie socială) pe care acesta l-ar fi primit din declarația sa de faliment. De asemenea, reclamantul solicită 100 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 28. Guvernul contestă aceste revendicări. 29. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcările constatate și prejudiciul material pretins și respinge cererea. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, având în vedere toate circumstanțele cauzei, constatările de încălcare prevăzute în prezenta hotărâre oferă ele însele o satisfacție echitabilă suficientă. 568,8 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții, precum și 1 302,80 EUR pentru cheltuielile de judecată. 31. Guvernul contestă aceste pretenții. 32. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamanta. Interese moratorii 33. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES, CURȚA, ÎN L că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție A spus că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție A spus că constatările de încălcare care figurează în prezenta hotărâre oferă ele însele o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A spus că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 24 mai 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger John Hedigan Modululer Președinte
TROISIÈME SECTION
PERNICI c. ITALIE
(Requête n
o
20662/02)
ARRÊT
24 mai 2006
11/12/2006
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Pernici c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.
Hedigan
,
président
,
L.
Caflisch
,
C.
Bîrsan
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
A.
Gyulumyan
,
M.
E.
Myjer,
M
me
I.
Ziemele,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 mai 2006,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
20662/02) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Gianni Pernici («
le requérant
»), a saisi la Cour le 8 mai 2002 en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
Silvio Ferrara, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Ivo Maria Braguglia, par son coagent, M. Francesco Crisafulli, et par son coagent adjoint, M. Nicola Lettieri.
3.
Le 2 septembre 2004, la Cour (première section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer les griefs tirés des articles 8 et 13 de la Convention au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.
4.
Le 1
er
novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
I.
5.
Le requérant est né en 1967 et réside à Arezzo.
6.
Par un jugement déposé le 2 mars 1999, le tribunal de Arezzo («
le tribunal
») déclara la faillite du requérant, en tant qu’administrateur de l’entreprise B.P.
7.
Le 10 mars 1999, la société A.T.A.M., considérant que le requérant était un «
petit entrepreneur
» (
piccolo imprenditore
) et que, en tant que tel, il ne pouvait pas être déclaré failli, fit opposition à la déclaration de faillite.
8.
Le 7 avril 1999, le tribunal déclara le passif de la faillite exécutoire.
9.
Par une décision du 9 juin 1999, le tribunal autorisa la vente d’un bien faisant partie de l’actif de la faillite.
10.
Par un jugement déposé le 12 février 2000, le tribunal révoqua la déclaration de faillite du requérant.
11.
Le 14 février 2000, le compte de gestion fut déposé.
12.
Le 16 juin 2000, le juge autorisa le syndic à restituer au requérant les biens qui avaient fait partie de l’actif de la faillite.
II.
13.
Le droit interne pertinent est décrit dans les arrêts
Campagnano c.
Italie
(n
o
77955/01,
§§ 19-22, 23
mars 2006),
Albanese c. Italie
(n
o
77924/01, §§ 23-26, 23 mars 2006) et
Vitiello c. Italie
(n
o
77962/01, §§
17-20, 23 mars 2006).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION
14.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit au respect de sa vie privée dans la mesure où, en raison de l’inscription de son nom dans le registre des faillis, il ne peut exercer aucune activité professionnelle ou commerciale. En outre, il dénonce le fait que, selon l’article 143 de la loi sur la faillite, sa réhabilitation, qui met fin à ces incapacités personnelles, ne peut être demandée que cinq ans après la clôture de la procédure de faillite. L’article 8 est ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée (...).
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
15.
Selon la jurisprudence de la Cour de cassation (arrêt n
o
7937 de 1990), la révocation de la faillite n’a aucun effet sur les incapacités dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre des faillis, lesquelles ne cessent qu’avec l’effacement de ladite inscription. Cet effacement a lieu avec le jugement de réhabilitation.
A.
Sur la recevabilité
16.
Le requérant soutient d’emblée que les observations du Gouvernement ont été présentées tardivement, contrairement à l’article 38 du règlement de la Cour.
17.
La Cour relève avoir fixé au 25 novembre 2004 le délai pour la présentation des observations du Gouvernement et que celui-ci a envoyé ses observations le 24 novembre 2004.
18.
Le requérant soutient ensuite que les incapacités dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre des faillis ne cessent qu’avec l’obtention de la réhabilitation civile.
19.
La Cour note que la faillite du requérant a été révoquée par un jugement déposé le 12 février 2000. Elle observe ensuite que la révocation de la faillite comporte le rétablissement de certains droits du failli, comprimés avec la déclaration de faillite, tels que, par exemple, le droit du requérant au respect des ses biens (limité par l’article 42 de la loi sur la faillite) et son droit au respect de la correspondance (limité par l’article 48 de la même loi). Toutefois, il en va pas de même pour les incapacités dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre des faillis. A l’instar du requérant, la Cour relève que lesdites incapacités ne cessent qu’avec l’obtention de la réhabilitation civile (voir arrêt de la Cour de cassation n
o
7937 de 1990).
20.
La Cour constate donc que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
21.
La Cour considère que l’ensemble des incapacités dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre entraîne en soi une ingérence dans le droit au respect de la vie privée du requérant qui, compte tenu de la nature automatique de ladite inscription, de l’absence d’une évaluation et d’un contrôle juridictionnels sur l’application des incapacités y relatives ainsi que du laps de temps prévu pour l’obtention de la réhabilitation, n’est pas «
nécessaire dans une société démocratique
» au sens de l’article 8 § 2 de la Convention.
La Cour estime donc qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION
22.
Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas disposer d’un recours effectif pour se plaindre des incapacités patrimoniales et personnelles le touchant pendant toute la procédure de faillite. Cet article est ainsi libellé
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
A.
Sur la recevabilité
23.
La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
24.
La Cour a déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 13 de la Convention (voir
Bottaro c. Italie
,
n
o
56298/00, §§ 41-46, 17 juillet 2003).
25.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.
Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
26.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
27.
Le requérant présente une expertise chiffrant à 62
558,01 euros (EUR) le préjudice matériel qu’il aurait subi. Cette somme correspond au salaire minimum (
pensione sociale
) que celui-ci aurait reçu à partir de sa déclaration de faillite. Le requérant réclame aussi 100
000 EUR pour le dommage moral qu’il aurait subi.
28.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
29.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre les violations constatées et le dommage matériel allégué et rejette la demande. Quant au préjudice moral, elle estime que, eu égard à toutes les circonstances de l’affaire, les
constats de
violation figurant dans le présent arrêt fournissent par eux-mêmes une satisfaction équitable suffisante.
B.
Frais et dépens
30.
Le requérant demande également 21
568,8 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour ainsi que 1
302,80 EUR pour les frais d’expertise.
31.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
32.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2
000 EUR au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
33.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
le restant de la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention
;
3.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention
;
4.
Dit
que les constats de violation figurant dans le présent arrêt fournissent par eux-mêmes une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral
;
5.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 2
000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
6.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
24 mai 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
John
Hedigan
Greffier
Président