ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2022/2011

Asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1459 din 14 noiembrie 2006, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantul M.E. în contradictoriu cu pârâții S.E., S.I., Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar și Municipiul București prin Primarul General; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 14 octombrie 2003 încheiat între părți, având ca obiect imobilul situat în București, compus din 4 camere, vestibul, hol, culoar, bucătărie, wc, baie, cămară, vestibul, cămară, pivniță și terenul situat sub construcție și a au fost obligați pârâții în solidar la plata către reclamant a sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată.

Tribunalul a reținut următoarele: Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat din 20 mai 1937 și transcris de grefa Tribunalului Ilfov - Secția Notariat sub nr. 10488/1937, N.M. și C. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București. De pe urma defuncților M.M. și N.E. a rămas ca unic moștenitor reclamantul N.E., în calitate de fiu, așa cum rezultă din certificatele de moștenitor nr. 28 din 11 februarie 2002 și nr. 37 din 11 februarie 2002 eliberate de B.N.P. Asociați B.E. și B.S.C. Conform certificatului de despărțenie nr. 511999, în urma divorțului intervenit între N.M. și C., mama reclamantului a purtat numele avut anterior căsătoriei, respectiv M.M.

Imobilul a fost preluat de către stat, în baza Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 4639, de la M.M., mama reclamantului. Din actele de la dosar rezultă că str. P.I., nr. 56 este în prezent denumită str. L. nr. 59. Reclamantul a depus prin intermediul executorului judecătoresc I.R. notificarea nr. 1759/2001, întemeiată în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la acest imobil, adresată Prefecturii Municipiului București, solicitând despăgubiri bănești. La data de 14 octombrie 2003, între Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar și pârâții S.E. și I. s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate, având ca obiect imobilul situat în București, str. L., nr. 56, sector 4. Potrivit art. III din Legea nr. 247/2005: „Actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile cu destinația de locuință, încheiate după 14 ianuarie 2001 cu nerespectarea interdicției prevăzute de art. 44 din O.U.G.

nr. 40/1999, privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, și care nu au fost atacate în instanță în condițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată (art. 45 alin. l în forma republicată n.n.), pot fi atacate la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află imobilul notificat în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentului titlu, sau după caz, de la data luării la cunoștință a încheierii contractului”. Potrivit art. 44 din O.U.G.

nr. 40/1999: „sunt interzise sub sancțiunea nulității absolute, înstrăinare sub orice formă, concesionarea, ipotecarea, contractul de leasing, precum și orice închiriere sau subînchiriere, în beneficiul unui nou chiriaș, a bunurilor imobile - terenuri și construcții cu destinația de locuință, care fac obiectul unei încunoștințări scrise, notificări sau cereri în constatarea sau realizarea dreptului de proprietate din partea persoanelor fizice sau juridice deposedate de aceste bunuri”. Reclamantul a introdus în termenul prevăzut de art. III din Legea nr. 247/2005 o acțiune în constarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare din 14 octombrie 2003. Față de data încheierii contractului de vânzare cumpărare mai sus amintit, tribunalul a reținut că sunt incidente în speță dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și dispozițiile art. 44 din O.U.G.

nr. 40/1999. Pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect un imobil preluat în mod abuziv de către stat, dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată la data de 2 septembrie 2005), impun îndeplinirea a două condiții, respectiv preluarea imobilului fără titlu valabil și încheierea actului de înstrăinare cu rea-credință. Analizând valabilitatea titlului statului cu privire la acest imobil, în virtutea prerogativelor conferite de art. 6 din Legea nr. 213/1998, tribunalul a apreciat că dispozițiile Decretului nr. 92/1950 contravin Constituției din anul 1965, art. 481 C. civ.

și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, la care România aderase anterior,care asigurau protecția specială a dreptului de „proprietate privată și interziceau exproprierea pentru alte cauze decât cele de utilitate publică și fără o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită prin justiție. În raport de dispozițiile Constituției din anul 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950 și care în art. ll prevedea ca mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, proprietate particulară, pot deveni proprietate de stat, bunuri ale întregului popor - doar pct. 3 din art. 1 al Decretului nr. 92/1950 apare ca fiind constituțional.

În celelalte ipoteze, respectiv punctele 1, 2, 4 și 5 ale art. 1 din decret, întrucât imobilele în discuție aveau calitatea de locuință, iar locuințele, chiar închiriate nu sunt mijloace de producție, naționalizarea acestora a fost făcută cu încălcarea constituției atunci în vigoare, astfel că imobilul s-a preluat fără titlu valabil. De altfel, prin Legea nr. 10/2001, art. 2 alin. (1) lit. a) se arată că prin imobile preluate abuziv se înțelege și naționalizarea imobilelor prin Decretul nr. 92/1950. Dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 conferă în mod expres instanțelor de judecată competența analizării valabilității titlului statului, relevant sub acest aspect fiind momentul preluării imobilului de către stat și nu momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.

Prevederile art. 46 pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498 din 14 mai 2003, nu înlătură norma legală înscrisă în art. 6 din Legea nr. 213/1998, ci doar acordă beneficiul protecției Legii nr. 10/2001 actelor de înstrăinare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și cu deplina respectare a condițiilor legii până la apariția Legii nr. 213/1998, impunând dovedirea bunei credințe a dobânditorului la momentul înstrăinării, pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate după intrarea în vigoare a acestei legi.

Aceasta nu înseamnă că Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 stabilesc de plano că pentru imobilele ce fac obiectul actelor de înstrăinare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior apariției Legii nr. 213/1998, statul are titlu valabil, iar examinarea titlului statului este permisă numai în cazul contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998, deoarece s-ar crea regimuri discriminatorii cu privire la proprietarii imobilelor aflate în aceeași situație juridică. Întrucât statul a preluat imobilul fără titlu valabil, rezultă că dreptul de proprietate al autorului apelanților nu s-a stins în patrimoniul acestuia prin preluarea lui de către stat.

În ceea ce privește buna-credință a părților contractante la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ca o cauză de salvgardare a actului de înstrăinare a unui imobil preluat de stat fără titlu valabil, prevăzută de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată la data de 2 septembrie 2005), astfel cum a statuat Curtea Constituțională în decizia nr. 191/2002, este suficient ca aceasta să existe doar în persoana subdobânditorului, dar trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia. Conform textului normativ mai sus invocat sarcina înlăturării prezumției de bună credință prevăzută de art. 1899 C. civ.

cade în sarcina reclamantului. Buna credință în speță este reprezentată de credința cumpărătorului, în baza Legii nr. 112/1995, că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i înstrăina proprietatea. Pârâții S. au încheiat contractul de vânzare cumpărare la data de 14 octombrie 2003. Din adresa nr. 5665 din 13 octombrie 2003 rezultă că Primăria Municipiului București a comunicat către Administrația Fondului Imobiliar că pentru imobilul situat în București str. L. nu figurează cereri de restituire în natură. Totodată, se arată că pentru informații suplimentare privitoare la existența vreunei notificări cu privire la imobil se pot solicita informații de la Prefectura Municipiului București, însă pârâții au înțeles să procedeze la încheierea contractului de vânzare cumpărare fără a mai proceda la verificările suplimentare.

Cu minime diligente, doar simple verificări suplimentare ar fi putut afla ca la Prefectura Municipiului București faptul că exista notificare. Totodată, raportat la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, tribunalul a apreciat că pârâții nu mai pot invoca buna credință sub aspectul că statul este adevăratul proprietar al imobilului, fiind de notorietate numeroasele litigii generate de dreptul de proprietate al foștilor proprietari, astfel că și sub acest aspect, cu minime diligente ar fi putut să se edifice cu privire la modul în care a fost preluat de către stat. Tribunalul a apreciat că în speță nu este vorba de bună credință în forma ei perfectă, ce nu poate atrage nici o imputare comportamentului pârâților, astfel cum este cerut de prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 1899 C. civ.

Nu poate fi reținută nici apărare pârâților în sensul că notificare formulată de reclamant avea ca obiect plata unor despăgubire bănești, atâta timp cât prin art. 7, încă din prima formă a Legii nr. 10/2001 se instituia principiul restituirii în natură a imobilelor, iar prin alin. (2) al aceluiași text de lege se arată că dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege.

De altfel, astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în cauza Brumărescu împotriva României, dreptul consacrat autorului apelanților prin sentința civilă nr. 8086 din 20 septembrie 1994 a Judecătoriei Sectorului 2 București, irevocabilă și investită cu formulă executorie încă din anul 1995, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, reprezenta un „bun" în sensul art. l din Protocolul adițional nr. l la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, dreptul astfel recunoscut nefiind revocabil, iar anularea acestei sentințe în urma admiterii recursului în anulare, constituie o ingerință nejustificată în dreptul de proprietate al autorului apelanților.

O asemenea lipsire de proprietate, care subzistă și în prezent, constituie o încălcare a art. l din Protocolul adițional nr. l la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. În raport de Hotărârea din 01 decembrie 2005, pronunțată în cauza P. contra României, Hotărârea din 21 iulie 2005, pronunțată în cauza S. contra României, Hotărârea din 16 februarie 2006, pronunțată în cauza P. contra României de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, vânzarea de către stat a imobilului proprietatea autorului apelanților către chiriaș în temeiul Legii nr. 112/1995, reprezintă o încălcare a art. l din Protocolul adițional nr. l la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, deoarece procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu ar putea avea ca efect restituirea în natură a imobilului dacă nu este anulat contractul de vânzare - cumpărare.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că vânzarea de către stat, în temeiul Legii nr. 112/1995, a unui imobil preluat fără titlu valabil, reprezintă vânzarea lucrului altuia unui terț și urmare a acestei vânzări, cel interesat nu a mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde sau de a-l lăsa moștenire, de a consimți o donație sau de a dispune de acesta într-un alt fel, care a avut ca efect privarea reclamantului de proprietatea sa în sensul celei de a doua teze a primului alineat al art. l din Protocolul nr. 1. O privare de proprietate rezultând din această a doua normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității, iar întrucât la momentul vânzării statul nu avea titlu valabil asupra apartamentului, ingerința litigioasă era lipsită de bază legală din moment ce Legea nr. 112/1995 nu permite decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu și nici o altă dispoziție internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun preluat fără titlu.

Pentru considerentele expuse, reținând că în speță sunt îndeplinite ambele condiții impuse de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată la data de 2 septembrie 2005), respectiv preluarea imobilului fără titlu valabil și încheierea actului de înstrăinare cu rea-credință, având în vedere și dispozițiile art. l din Protocolul adițional nr. l la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și jurisprudența C.E.D.O. incidență în cauză, tribunalul a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 14 octombrie 2003 încheiat între părți, având ca obiect imobilul situat în București, str. L., compus din 4 camere, vestibul, hol, culoar, bucătărie, wc, baie, cămară, vestibul, cămară, pivniță și terenul situat sub construcție.

În baza art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pe pârâți în solidar la plata către reclamant a sumei de 1.500 Ron, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat. Împotriva acestei sentințe au formulat apel S.I., S.E. și Municipiul București prin Primarul General - Administrația Fondului Imobiliar. Apelul pârâților S.I. și S.E. a privit critici privind greșita reținere a nevalabilității titlului statului, și a relei credințe la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare. În argumentarea acestei critici s-a susținut că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 și a art. 6 din Legea nr. 213/1998.

S-a arătat că imobilul nu a fost revendicat pe dreptul comun, în intervalul 1990-1995 iar faptul că notificarea din 2001, adresată Prefecturii București, nu a fost soluționată timp de 4 ani și prin care s-au solicitat doar despăgubiri bănești, nu le poate fi imputate, aceștia fiind de bună credință la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare. Alte critici au privit greșita analiză a valabilitățiții titlului statului, din perspectiva Decretului nr. 92/1950, a legalității titlului reclamantului raportat la dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001 și interpretarea eronată a noțiunilor de preluare abuzivă și preluare fără titlu, raportat la situația de fapt.

Apelul Municipiul București, prin Primar General - Administrația Fondului Imobiliar a privit greșita reținere a relei-credințe la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în condițiile în care s-a făcut dovada că s-au exercitat toate demersurile pentru a afla dacă s-au depus notificări pentru imobil. Prin decizia nr. 138/ A din 28 februarie 2008, Curtea de Apel București a respins apelurile ca nefondate. În motivarea deciziei s-a reținut că în mod legal s-a analizat titlul statului din perspectiva Decretului nr. 92/1950, a Constituției din anul 1948, a Legii nr. 213/1998, a Legii nr. 10/2001, cât și a art. 481 C. civ., coroborat cu art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Caracterul abuziv al preluărilor de către stat, prin Decretul nr. 92/1950 a fost prevăzut în mod expres prin art. 2 din Legea nr. 10/2001. Oi privire la buna-credință a apelanților la data încheierii contractului s-a reținut că aceasta nu a existat, întrucât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare există o notificare formulată privind imobilul iar pârâții cu minime diligente puteau afla de existența litigiului. În ce privește apelul Municipiului București s-a apreciat ca nefondat raportat la faptul că demersurile efectuate pentru lămurirea situației juridice a imobilului au fost insuficiente. împotriva acestei decizii în termen legal au declarat recurs Consiliul General al Municipiului București-Administrația Fondului Imobiliar, pârâții S.I.

și S.E. și pârâtul Municipiul prin Primar General. Consiliul general al municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar a criticat decizia ca nelegală invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 21-22 din Legea nr. 10/2001, susținându-se că în mod greșit s-a reținut că are culpă procesuală, întrucât a produs dovezi din care rezultă că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare a făcut toate demersurile necesare pentru aflarea situației juridice a imobilului. Municipiul București, prin Primar general a criticat decizia ca nelegală invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că în mod greșit a reținut instanța de apel că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare reclamantul a depus notificare privind imobilul în litigiu și că la momentul încheierii contractului se impunea a se face verificări în plus pentru lămurirea situației juridice a imobilului. Că la data încheierii contractului în evidențele instituției nu figura nici o cerere formulată în temeiul Legii nr. 112/1995, chiar dacă reclamantul depusese notificare prin executorul judecătoresc. Susține recurenta că raportat la situația de fapt invocată, contractul încheiat cu chiriașii a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Codului civil și ale Legii nr. 112/1995.

Pârâții S.I. și S.E. au criticat hotărârea ca nelegală - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. In dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în interpretarea bunei-credințe la încheierea contractului, situația de fapt nefiind pe deplin lămurită. Susțin recurenții că înscrisurile depuse la dosar fac dovada că au fost cumpărători de bună-credință la data încheierii contractului instituțiile implicate în aplicarea Legii nr. 112/1995 comunicând că nu există cerere pentru restituirea în natură. Buna-credință prevăzută de dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a fost prevăzută de legiuitor în asigurarea respectării principiului securității raporturilor juridice, sarcina răsturnării probei revenindu-i reclamantului.

Arată recurenții că în mod greșit a reținut instanța că la data vânzării se purtau litigii cu fostul proprietar, pe rolul instanțelor, neexistând niciun litigiu, existând o notificare adresată Prefecturii București prin care s-au solicitat despăgubiri. Prin încheierea din 8 mai 2009 Înalta Curte a respins cererea de intervenție accesorie formulată de Asociația Proprietarilor pe Legea nr. 112/1995. Prin încheierea din 19 iunie 2009 Înalta Curte a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurenții S.I. și S.E., s-a suspendat soluționarea cauzei și s-a înaintat dosarul Curții Constituționalepentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. III din Legea nr. 247/2005.

Prin decizia nr. 1032 din 14 septembrie 2010 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate. Analizând decizia civilă recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente: Cu privire la recursul declarat de Consiliul general al municipiului București, acesta este nefondat pentru următoarele: De remarcat este în primul rând că urmează a nu se analiza cererea de recurs din prisma motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, întrucât motivele de recurs dezvoltate nu se subsumează acestei critici, hotărârea fiind criticată numai în ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Nefondată este și critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Se constată că în raport de obiectul judecății - constatare nulitate absolută contract de vânzare-cumpărare - și de soluția pe fond a instanței care a admis acțiunea și a dispus constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2003 în care recurenta a figurat în calitate de parte, este evident că aceasta a căzut în pretenții, urmând să suporte cheltuieli de judecată. Invocarea de către recurentă a dispozițiilor art. 21-22 din Legea nr. 10/2001 în susținerea acestui motiv de recurs este străină de natura cauzei și fără relevanță juridică. Recursurile declarate de Municipiul București prin Primar general și de pârâții S.I.

și S.E. sunt nefondate pentru următoarele argumente comune: Este de remarcat în primul rând că reținerile instanței privind existența notificării depuse de reclamant, a unei stări litigioase cu privire la bun anterior încheierii contractului, precum și aprecierea asupra bunei-credințe a părților la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, constituie chestiuni de fapt ce se bazează pe interpretarea și aprecierea probelor administrate și care nu mai pot fi supuse cenzurii instanței de recurs, după abrogarea expresă a pct. 10 și 11 din vechea reglementare a art. 304 C. proc. civ. O nouă reevaluare a situației de fapt ar fi fost posibilă în condițiile art. 305 C. proc. civ., când s-ar fi administrat proba cu noi înscrisuri, care să contrazică situația de fapt reținută în etapele procesuale anterioare, ceea ce nu este cazul în speță.

Se constată raportat la situația de fapt reținută că instanța a făcut o bună interpretare și aplicare a legii. În speță contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2003 este ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și respectiv ulterior formulării notificării și mai înainte de rezolvarea acesteia, fiind încheiat cu nerespectarea dispozițiilor art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, reluat în legea specială prin art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și introdus prin art. 3 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, care interziceau, în mod expres, efectuarea unei asemenea operațiuni juridice până la soluționarea procedurii administrative și, dacă este cazul, și a celei judiciare în legăturile cu bunurile pretinse în temeiul legii.

Sancțiunea nulității absolute nu poate fi înlăturată de poziția subiectivă a pârâților sau a uneia dintre aceștia, respectiv a cumpărătorului la încheierea contractului, nulitatea absolută operând necondiționat de pretinsa bună-credință, invocată de partea respectivă. Instanțele au analizat poziția subiectivă a părților la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din perspectiva apărărilor formulate de părți care au invocat incidența în cauză a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dar au soluționat cauza în baza temeiului juridic invocat de reclamant respectiv art. 21 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, art. III al Legii nr. 247/2005 și Legii nr. 112/1995, care nu mai condiționează aplicarea sancțiunii nulității actului juridic de poziția subiectivă a părților, nulitatea operând necondiționat de pretinsa bună-credință.

Dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 au fost analizate de către instanțe, dar care nu sunt aplicabile în speță pentru motivele deja prezentate, astfel că analiza elementelor impuse de aceste dispoziții devine inutilă. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Consiliul general al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar, de S.I., S.E. și de Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 138/ A din 28 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2011.