ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2022/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2022/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1459 din 14 noiembrie 2006, Tribunalul București, secția a

IV a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantul M.E. în contradictoriu

cu pârâții S.E., S.I., Consiliul General al Municipiului București -

Administrația Fondului Imobiliar și Municipiul București prin Primarul General;

a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 14

octombrie 2003 încheiat între părți, având ca obiect imobilul situat în

București, compus din 4 camere, vestibul, hol, culoar, bucătărie, wc, baie, cămară,

vestibul, cămară, pivniță și terenul situat sub construcție și a au fost

obligați pârâții în solidar la plata către reclamant a sumei de 1.500 RON

cheltuieli de judecată.

Tribunalul a reținut următoarele:

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de

Tribunalul Ilfov - Secția Notariat din 20 mai 1937 și transcris de grefa

Tribunalului Ilfov - Secția Notariat sub nr. 10488/1937, N.M. și C. au dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București.

De pe urma defuncților M.M. și N.E. a rămas ca unic

moștenitor reclamantul N.E., în calitate de fiu, așa cum rezultă din

certificatele de moștenitor nr. 28 din 11 februarie 2002 și nr. 37 din 11

februarie 2002 eliberate de B.N.P. Asociați B.E. și B.S.C.

Conform certificatului de despărțenie nr. 511999, în

urma divorțului intervenit între N.M. și C., mama reclamantului a purtat numele

avut anterior căsătoriei, respectiv M.M.

Imobilul a fost preluat de către stat, în baza

Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 4639, de la M.M., mama reclamantului.

Din actele de la dosar rezultă că str. P.I., nr. 56

este în prezent denumită str. L. nr. 59.

Reclamantul a depus prin intermediul executorului

judecătoresc I.R. notificarea nr. 1759/2001, întemeiată în baza Legii nr. 10/2001,

cu privire la acest imobil, adresată Prefecturii Municipiului București,

solicitând despăgubiri bănești.

La data de 14 octombrie 2003, între Consiliul General

al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar și pârâții S.E. și

I. s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate, având ca

obiect imobilul situat în București, str. L., nr. 56, sector 4.

Potrivit art. III din Legea nr. 247/2005: „Actele

juridice de înstrăinare având ca obiect imobile cu destinația de locuință,

încheiate după 14 ianuarie 2001 cu nerespectarea interdicției prevăzute de art.

44 din O.U.G. nr. 40/1999, privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei

pentru spațiile cu destinația de locuințe, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, și care nu au fost atacate

în instanță în condițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată

(art. 45 alin. l în forma republicată n.n.), pot fi atacate la secția civilă a

tribunalului în a cărui rază teritorială se află imobilul notificat în termen

de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentului titlu, sau după caz, de

la data luării la cunoștință a încheierii contractului”.

Potrivit art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999: „sunt

interzise sub sancțiunea nulității absolute, înstrăinare sub orice formă,

concesionarea, ipotecarea, contractul de leasing, precum și orice închiriere

sau subînchiriere, în beneficiul unui nou chiriaș, a bunurilor imobile -

terenuri și construcții cu destinația de locuință, care fac obiectul unei

încunoștințări scrise, notificări sau cereri în constatarea sau realizarea

dreptului de proprietate din partea persoanelor fizice sau juridice deposedate

de aceste bunuri”.

Reclamantul a introdus în termenul prevăzut de art. III

din Legea nr. 247/2005 o acțiune în constarea nulității absolute a contractului

de vânzare cumpărare din 14 octombrie 2003.

Față de data încheierii contractului de vânzare

cumpărare mai sus amintit, tribunalul a reținut că sunt incidente în speță

dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și dispozițiile art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999.

Pentru constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare având ca obiect un imobil preluat în mod abuziv de către

stat, dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (art. 45 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, republicată la data de 2 septembrie 2005), impun

îndeplinirea a două condiții, respectiv preluarea imobilului fără titlu valabil

și încheierea actului de înstrăinare cu rea-credință.

Analizând valabilitatea titlului statului cu privire

la acest imobil, în virtutea prerogativelor conferite de art. 6 din Legea nr. 213/1998,

tribunalul a apreciat că dispozițiile Decretului nr. 92/1950 contravin

Constituției din anul 1965, art. 481 C. civ. și art. 17 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului, la care România aderase anterior,care asigurau

protecția specială a dreptului de „proprietate privată și interziceau

exproprierea pentru alte cauze decât cele de utilitate publică și fără o

dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită prin justiție.

În raport de dispozițiile Constituției din anul 1948,

sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950 și care în art. ll

prevedea ca mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare,

proprietate particulară, pot deveni proprietate de stat, bunuri ale întregului

popor - doar pct. 3 din art. 1 al Decretului nr. 92/1950 apare ca fiind

constituțional.

În celelalte ipoteze, respectiv punctele 1, 2, 4 și 5

ale art. 1 din decret, întrucât imobilele în discuție aveau calitatea de

locuință, iar locuințele, chiar închiriate nu sunt mijloace de producție,

naționalizarea acestora a fost făcută cu încălcarea constituției atunci în

vigoare, astfel că imobilul s-a preluat fără titlu valabil.

De altfel, prin Legea nr. 10/2001, art. 2 alin. (1) lit.

a) se arată că prin imobile preluate abuziv se înțelege și naționalizarea

imobilelor prin Decretul nr. 92/1950.

Dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998

conferă în mod expres instanțelor de judecată competența analizării

valabilității titlului statului, relevant sub acest aspect fiind momentul

preluării imobilului de către stat și nu momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.

Prevederile art. 46 pct. 3 din Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498 din 14 mai 2003, nu

înlătură norma legală înscrisă în art. 6 din Legea nr. 213/1998, ci doar acordă

beneficiul protecției Legii nr. 10/2001 actelor de înstrăinare încheiate în

temeiul Legii nr. 112/1995 și cu deplina respectare a condițiilor legii până la

apariția Legii nr. 213/1998, impunând dovedirea bunei credințe a dobânditorului

la momentul înstrăinării, pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate

după intrarea în vigoare a acestei legi.

Aceasta nu înseamnă că Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001 stabilesc de plano că pentru imobilele ce fac

obiectul actelor de înstrăinare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995,

anterior apariției Legii nr. 213/1998, statul are titlu valabil, iar examinarea

titlului statului este permisă numai în cazul contractelor încheiate după

intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998, deoarece s-ar crea regimuri

discriminatorii cu privire la proprietarii imobilelor aflate în aceeași

situație juridică.

Întrucât statul a preluat imobilul fără titlu

valabil, rezultă că dreptul de proprietate al autorului apelanților nu s-a

stins în patrimoniul acestuia prin preluarea lui de către stat.

În ceea ce privește buna-credință a părților

contractante la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ca o cauză

de salvgardare a actului de înstrăinare a unui imobil preluat de stat fără

titlu valabil, prevăzută de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (art. 45 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, republicată la data de 2 septembrie 2005), astfel

cum a statuat Curtea Constituțională în decizia nr. 191/2002, este suficient ca

aceasta să existe doar în persoana subdobânditorului, dar trebuie să fie

perfectă, lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.

Conform textului normativ mai sus invocat sarcina

înlăturării prezumției de bună credință prevăzută de art. 1899 C. civ. cade în

sarcina reclamantului.

Buna credință în speță este reprezentată de credința

cumpărătorului, în baza Legii nr. 112/1995, că cel de la care a dobândit

imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i înstrăina

proprietatea.

Pârâții S. au încheiat contractul de vânzare

cumpărare la data de 14 octombrie 2003.

Din adresa nr. 5665 din 13 octombrie 2003 rezultă că

Primăria Municipiului București a comunicat către Administrația Fondului

Imobiliar că pentru imobilul situat în București str. L. nu figurează cereri de

restituire în natură. Totodată, se arată că pentru informații suplimentare

privitoare la existența vreunei notificări cu privire la imobil se pot solicita

informații de la Prefectura Municipiului București, însă pârâții au înțeles să

procedeze la încheierea contractului de vânzare cumpărare fără a mai proceda la

verificările suplimentare.

Cu minime diligente, doar simple verificări

suplimentare ar fi putut afla ca la Prefectura Municipiului București faptul că

exista notificare.

Totodată, raportat la data încheierii contractului de

vânzare cumpărare, tribunalul a apreciat că pârâții nu mai pot invoca buna

credință sub aspectul că statul este adevăratul proprietar al imobilului, fiind

de notorietate numeroasele litigii generate de dreptul de proprietate al

foștilor proprietari, astfel că și sub acest aspect, cu minime diligente ar fi

putut să se edifice cu privire la modul în care a fost preluat de către stat.

Tribunalul a apreciat că în speță nu este vorba de

bună credință în forma ei perfectă, ce nu poate atrage nici o imputare

comportamentului pârâților, astfel cum este cerut de prevederile art. 45 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 și art. 1899 C. civ.

Nu poate fi reținută nici apărare pârâților în sensul

că notificare formulată de reclamant avea ca obiect plata unor despăgubire

bănești, atâta timp cât prin art. 7, încă din prima formă a Legii nr. 10/2001

se instituia principiul restituirii în natură a imobilelor, iar prin alin. (2)

al aceluiași text de lege se arată că dacă restituirea în natură este posibilă,

persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent

decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege.

De altfel, astfel cum a statuat Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în cauza

Brumărescu împotriva României, dreptul consacrat autorului apelanților prin

sentința civilă nr. 8086 din 20 septembrie 1994 a Judecătoriei Sectorului 2

București, irevocabilă și investită cu formulă executorie încă din anul 1995,

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, reprezenta un „bun" în

sensul art. l din Protocolul adițional nr. l la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România prin

Legea nr. 30/1994, dreptul astfel recunoscut nefiind revocabil, iar anularea

acestei sentințe în urma admiterii recursului în anulare, constituie o

ingerință nejustificată în dreptul de proprietate al autorului apelanților.

O asemenea lipsire de proprietate, care subzistă și

în prezent, constituie o încălcare a art. l din Protocolul adițional nr. l la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În raport de Hotărârea din 01 decembrie 2005,

pronunțată în cauza P. contra României, Hotărârea din 21 iulie 2005, pronunțată

în cauza S. contra României, Hotărârea din 16 februarie 2006, pronunțată în

cauza P. contra României de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, vânzarea de

către stat a imobilului proprietatea autorului apelanților către chiriaș în

temeiul Legii nr. 112/1995, reprezintă o încălcare a art. l din Protocolul

adițional nr. l la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, deoarece procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu ar putea

avea ca efect restituirea în natură a imobilului dacă nu este anulat contractul

de vânzare - cumpărare.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a stabilit că vânzarea de către stat, în temeiul Legii nr. 112/1995, a unui

imobil preluat fără titlu valabil, reprezintă vânzarea lucrului altuia unui

terț și urmare a acestei vânzări, cel interesat nu a mai avut posibilitatea de

a intra în posesia bunului, de a-l vinde sau de a-l lăsa moștenire, de a

consimți o donație sau de a dispune de acesta într-un alt fel, care a avut ca

efect privarea reclamantului de proprietatea sa în sensul celei de a doua teze

a primului alineat al art. l din Protocolul nr. 1.

O privare de proprietate rezultând din această a doua

normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în

condițiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu

respectarea principiului proporționalității, iar întrucât la momentul vânzării

statul nu avea titlu valabil asupra apartamentului, ingerința litigioasă era

lipsită de bază legală din moment ce Legea nr. 112/1995 nu permite decât

vânzarea bunurilor dobândite cu titlu și nici o altă dispoziție internă nu

acorda statului dreptul de a vinde un bun preluat fără titlu.

Pentru considerentele expuse, reținând că în speță

sunt îndeplinite ambele condiții impuse de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

(art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată la data de 2 septembrie

2005), respectiv preluarea imobilului fără titlu valabil și încheierea actului

de înstrăinare cu rea-credință, având în vedere și dispozițiile art. l din

Protocolul adițional nr. l la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și jurisprudența C.E.D.O. incidență în cauză,

tribunalul a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare cumpărare din 14 octombrie 2003 încheiat între părți, având ca obiect

imobilul situat în București, str. L., compus din 4 camere, vestibul, hol,

culoar, bucătărie, wc, baie, cămară, vestibul, cămară, pivniță și terenul

situat sub construcție.

În baza art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat

pe pârâți în solidar la plata către reclamant a sumei de 1.500 Ron, cheltuieli

de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel S.I., S.E.

și Municipiul București prin Primarul General - Administrația Fondului

Imobiliar.

Apelul pârâților S.I. și S.E. a privit critici

privind greșita reținere a nevalabilității titlului statului, și a relei

credințe la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare.

În argumentarea acestei critici s-a susținut că

instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 45 din

Legea nr. 10/2001 și a art. 6 din Legea nr. 213/1998. S-a arătat că imobilul nu

a fost revendicat pe dreptul comun, în intervalul 1990-1995 iar faptul că

notificarea din 2001, adresată Prefecturii București, nu a fost soluționată

timp de 4 ani și prin care s-au solicitat doar despăgubiri bănești, nu le poate

fi imputate, aceștia fiind de bună credință la data încheierii contractului de

vânzare - cumpărare.

Alte critici au privit greșita analiză a

valabilitățiții titlului statului, din perspectiva Decretului nr. 92/1950, a

legalității titlului reclamantului raportat la dispozițiile art. 2 din Legea nr.

10/2001 și interpretarea eronată a noțiunilor de preluare abuzivă și preluare

fără titlu, raportat la situația de fapt.

Apelul Municipiul București, prin Primar General - Administrația

Fondului Imobiliar a privit greșita reținere a relei-credințe la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în condițiile în care s-a făcut

dovada că s-au exercitat toate demersurile pentru a afla dacă s-au depus

notificări pentru imobil.

Prin decizia nr. 138/ A din 28 februarie 2008, Curtea

de Apel București a respins apelurile ca nefondate.

În motivarea deciziei s-a reținut că în mod legal s-a

analizat titlul statului din perspectiva Decretului nr. 92/1950, a Constituției

din anul 1948, a Legii nr. 213/1998, a Legii nr. 10/2001, cât și a art. 481 C.

civ., coroborat cu art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Caracterul abuziv al preluărilor de către stat, prin

Decretul nr. 92/1950 a fost prevăzut în mod expres prin art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Oi privire la buna-credință a apelanților la data

încheierii contractului s-a reținut că aceasta nu a existat, întrucât la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare există o notificare formulată

privind imobilul iar pârâții cu minime diligente puteau afla de existența

litigiului.

În ce privește apelul Municipiului București s-a

apreciat ca nefondat raportat la faptul că demersurile efectuate pentru

lămurirea situației juridice a imobilului au fost insuficiente.

împotriva acestei decizii în termen legal au declarat

recurs Consiliul General al Municipiului București-Administrația Fondului

Imobiliar, pârâții S.I. și S.E. și pârâtul Municipiul prin Primar General.

Consiliul general al municipiului București -

Administrația Fondului Imobiliar a criticat decizia ca nelegală invocând în

drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că

instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ. raportat la dispozițiile art. 21-22 din Legea nr. 10/2001,

susținându-se că în mod greșit s-a reținut că are culpă procesuală, întrucât a

produs dovezi din care rezultă că anterior încheierii contractului de

vânzare-cumpărare a făcut toate demersurile necesare pentru aflarea situației

juridice a imobilului.

Municipiul București, prin Primar general a criticat

decizia ca nelegală invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că în

mod greșit a reținut instanța de apel că anterior încheierii contractului de

vânzare-cumpărare reclamantul a depus notificare privind imobilul în litigiu și

că la momentul încheierii contractului se impunea a se face verificări în plus

pentru lămurirea situației juridice a imobilului.

Că la data încheierii contractului în evidențele

instituției nu figura nici o cerere formulată în temeiul Legii nr. 112/1995,

chiar dacă reclamantul depusese notificare prin executorul judecătoresc.

Susține recurenta că raportat la situația de fapt

invocată, contractul încheiat cu chiriașii a fost încheiat cu respectarea

dispozițiilor Codului civil și ale Legii nr. 112/1995.

Pârâții S.I. și S.E. au criticat hotărârea ca

nelegală - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

In dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că

instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, în interpretarea bunei-credințe la încheierea contractului,

situația de fapt nefiind pe deplin lămurită.

Susțin recurenții că înscrisurile depuse la dosar fac

dovada că au fost cumpărători de bună-credință la data încheierii contractului

instituțiile implicate în aplicarea Legii nr. 112/1995 comunicând că nu există

cerere pentru restituirea în natură.

Buna-credință prevăzută de dispozițiile art. 45 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 a fost prevăzută de legiuitor în asigurarea

respectării principiului securității raporturilor juridice, sarcina răsturnării

probei revenindu-i reclamantului.

Arată recurenții că în mod greșit a reținut instanța

că la data vânzării se purtau litigii cu fostul proprietar, pe rolul

instanțelor, neexistând niciun litigiu, existând o notificare adresată

Prefecturii București prin care s-au solicitat despăgubiri.

Prin încheierea din 8 mai 2009 Înalta Curte a respins

cererea de intervenție accesorie formulată de Asociația Proprietarilor pe Legea

nr. 112/1995.

Prin încheierea din 19 iunie 2009 Înalta Curte a

admis cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurenții S.I.

și S.E., s-a suspendat soluționarea cauzei și s-a înaintat dosarul Curții

Constituționalepentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. III

din Legea nr. 247/2005.

Prin decizia nr. 1032 din 14 septembrie 2010 Curtea

Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate.

Analizând decizia civilă recurată, în raport de

criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru

următoarele considerente:

Cu privire la recursul declarat de Consiliul general

al municipiului București, acesta este nefondat pentru următoarele:

De remarcat este în primul rând că urmează a nu se

analiza cererea de recurs din prisma motivului de recurs prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - interpretarea greșită a actului

juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic

al acestuia, întrucât motivele de recurs dezvoltate nu se subsumează acestei

critici, hotărârea fiind criticată numai în ce privește obligarea la plata

cheltuielilor de judecată.

Nefondată este și critica privind greșita aplicare a

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Se constată că în raport de obiectul judecății -

constatare nulitate absolută contract de vânzare-cumpărare - și de soluția pe

fond a instanței care a admis acțiunea și a dispus constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2003 în care recurenta a

figurat în calitate de parte, este evident că aceasta a căzut în pretenții,

urmând să suporte cheltuieli de judecată.

Invocarea de către recurentă a dispozițiilor art. 21-22

din Legea nr. 10/2001 în susținerea acestui motiv de recurs este străină de

natura cauzei și fără relevanță juridică.

Recursurile declarate de Municipiul București prin

Primar general și de pârâții S.I. și S.E. sunt nefondate pentru următoarele

argumente comune:

Este de remarcat în primul rând că reținerile instanței

privind existența notificării depuse de reclamant, a unei stări litigioase cu

privire la bun anterior încheierii contractului, precum și aprecierea asupra

bunei-credințe a părților la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, constituie chestiuni de fapt ce se bazează pe interpretarea

și aprecierea probelor administrate și care nu mai pot fi supuse cenzurii

instanței de recurs, după abrogarea expresă a pct. 10 și 11 din vechea

reglementare a art. 304 C. proc. civ.

O nouă reevaluare a situației de fapt ar fi fost

posibilă în condițiile art. 305 C. proc. civ., când s-ar fi administrat proba

cu noi înscrisuri, care să contrazică situația de fapt reținută în etapele

procesuale anterioare, ceea ce nu este cazul în speță.

Se constată raportat la situația de fapt reținută că

instanța a făcut o bună interpretare și aplicare a legii.

În speță contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2003

este ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și respectiv ulterior

formulării notificării și mai înainte de rezolvarea acesteia, fiind încheiat cu

nerespectarea dispozițiilor art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, reluat în legea

specială prin art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și introdus prin art. 3

din Titlul I al Legii nr. 247/2005, care interziceau, în mod expres, efectuarea

unei asemenea operațiuni juridice până la soluționarea procedurii

administrative și, dacă este cazul, și a celei judiciare în legăturile cu

bunurile pretinse în temeiul legii.

Sancțiunea nulității absolute nu poate fi înlăturată

de poziția subiectivă a pârâților sau a uneia dintre aceștia, respectiv a

cumpărătorului la încheierea contractului, nulitatea absolută operând

necondiționat de pretinsa bună-credință, invocată de partea respectivă.

Instanțele au analizat poziția subiectivă a părților

la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din perspectiva

apărărilor formulate de părți care au invocat incidența în cauză a

dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dar au soluționat cauza

în baza temeiului juridic invocat de reclamant respectiv art. 21 alin. (5) al

Legii nr. 10/2001, art. III al Legii nr. 247/2005 și Legii nr. 112/1995, care

nu mai condiționează aplicarea sancțiunii nulității actului juridic de poziția

subiectivă a părților, nulitatea operând necondiționat de pretinsa

bună-credință.

Dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

au fost analizate de către instanțe, dar care nu sunt aplicabile în speță

pentru motivele deja prezentate, astfel că analiza elementelor impuse de aceste

dispoziții devine inutilă.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca în

baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursurile ca

nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

pârâții Consiliul general al Municipiului București - Administrația Fondului

Imobiliar, de S.I., S.E. și de Municipiul București prin Primarul General

împotriva deciziei nr. 138/ A din 28 februarie 2008 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2011.