ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 663/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 345/42/2009 reclamanta SC I.X. SRL a

solicitat ca în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Dâmbovița, suspendarea

executării deciziei de impunere nr. 166 din 8 aprilie2009 privind obligațiile

fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală în baza art. 14

din Legea nr. 554/2004, până la soluționarea de către instanța de fond a

contestației împotriva actului administrativ ce face obiectul cererii de

suspendare.

În motivarea cererii, reclamanta învederează că potrivit deciziei de

impunere

nr. 166 din 8 aprilie2009 privind

obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția

fiscală,

aparținând D.G.F.P. Dâmbovița, s-a stabilit în sarcina societății suma de

920765 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar, suma de 631548 lei

reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, suma 30267

reprezentând taxa pe valoarea adăugată suplimentară și respectiv suma de 10963

lei majorări de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată.

Pentru a dispune aceste măsuri, reclamanta a arătat că,

organul fiscal a invocat în principal împrejurarea că societatea a înregistrat

în mod eronat cheltuieli deductibile pentru care nu ar exista documente

justificative, prin care să se facă dovada efectuării operațiunilor de

achiziție de la persoanele fizice.

S-a mai considerat că aceasta a înregistrat în mod

greșit cheltuielile deductibile cu amortizarea, funcționarea, întreținerea și

reparația aferentă autoturismelor pentru care nu avea drept de deducere.

În privința dovedirii cazului bine justificat,

reclamanta precizează că pârâta a încălcat dispozițiile art. 101 și art. 102

din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Astfel, înaintea

desfășurării inspecției fiscale să înștiințeze contribuabilul în legătură cu

acțiunea ce urmează să se desfășoare, prin transmiterea unui aviz de inspecție,

în scris.

În cazul de față, se precizează că acest aviz nu a fost niciodată

transmis, iar inexistența sa duce la nulitatea raportului de inspecție fiscală.

De asemenea, reclamanta motivează că pârâta a sesizat și organele de

urmărire penală, iar în dosarul penal nr. 515/P/2008 a fost administrată și

proba cu expertiză contabilă judiciară. Această probă a evidențiat faptul că

aspectele constatate de Garda Financiară sunt eronate, stabilindu-se un impozit

pe profit total aferent anilor 2006-2007 de numai 11181 lei, la care se adaugă

majorări de întârziere de 2715 lei, obligații fiscale achitate.

Mai arată reclamanta că în plus față de cuprinsul expertizei în

discuție, decizia de impunere vizează și anul 2008, dar situația este similară,

fiind vorba tot despre stabilirea caracterului de document justificativ aferent

borderoului de achiziții. Astfel, potrivit statuărilor expertizei,

aprovizionările de marfă s-au făcut pe bază de borderouri de achiziție și

ulterior au fost întocmite facturi fiscale, acestea îndeplinind toate

condițiile legale ale unor documente justificative.

Cu privire la condiția pagubei iminente, reclamanta motivează că

stabilirea inspecției fiscale în sarcina sa a unor datorii mari, conduce la

blocarea iminentă a activității sale, pierderea clienților și beneficiarilor,

consecințele executării ar fi imposibil de remediat.

În sprijinul cererii, reclamanta a depus la dosar înscrisuri.

Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea

cererii, pe motiv că reclamanta nu a adus nicio probă concretă din care să

rezulte existența unui caz bine justificat și producerea unei pagube iminente

rezumându-se de a face doar afirmația potrivit căreia prin executarea deciziei

de impunere, societății i s-ar aduce grave prejudicii.

Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, a admis în parte

cererea pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Prin decizia de impunere nr. 166 din 8 aprilie2009 a D.G.F.P.

Dâmbovița s-a stabilit în sarcina reclamantei SC I.X. S.R.L. suma de 920.765

lei reprezentând impozit pe profit suplimentar, suma de 631548 Iei reprezentând

majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, suma 30267 reprezentând

taxa pe valoarea adăugată suplimentară și respectiv suma de 10963 lei, majorări

de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată.

Reclamanta a formulat contestație împotriva deciziei respective, iar

pârâta a sesizat și organele penale, urmare controlului efectuat.

Astfel, la Poliția Titu s-a înregistrat dosarul penal nr. 515/P/2008 și

cu ocazia efectuării unei expertize tehnice de către expert contabil G.V., s-a

stabilit în sarcina reclamantei un impozit pe profit total aferent anilor

2006-2007 în sumă de 11.181 lei și majorări de întârziere în sumă de 2,716, pe

care aceasta le-a achitat. Potrivit art. 14 din Lege nr. 554/2004 cu

modificările ulterioare, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei

pagube iminente, după sesizarea autorității care a emis actul contestat,

persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea

executării actului administrativ.

Deci, suspendarea se poate face în situația existenței unei

pagube iminente, a prevenirii sale și a unui caz bine justificat.

Cu privire la primul motiv al cererii, este evident

că pârâta potrivit art. 101, art. 102 din O.G. nr. 92/2003 și Ordinul Agenției

Naționale de Administrare Fiscală nr. 713/2004 avea obligația de a aduce la

cunoștință reclamantei efectuarea controlului, iar lipsa avizului coroborată cu

alte aspecte poate constitui un caz bine justificat. Astfel, diferențele mari

stabilite prin decizia de impunere în discuție și raportul de expertiză

contabilă efectuat în dosarul penal, reprezintă un caz bine justificat.

Cu privire la prevenirea unei pagube iminente este

evident că sumele stabilite în sarcina sa, odată achitate, ar conduce la

diminuarea fondurilor reclamantei, cu posibilitatea nerealizării obiectului de

activitate și crearea unui prejudiciu previzibil.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a formulat recurs pârâta D.G.F.P. Dâmbovița.

În motivarea recursului

pârâta a arătat , în esență, următoarele:

Deși prima instanță a

reținut că sunt întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 14 din

Legea nr. 554/2004, reclamanta nu a adus nicio probă concretă din care să

rezulte existența unui caz bine justificat și producerea unei pagube iminente,

rezumându-se a face doar afirmația potrivit căreia prin executarea deciziei de

impunere societății i s-ar produce grave prejudicii, or simpla susținere a

intimatei-reclamante nu este de natură a satisface cerințele legii în ceea ce

privește admisibilitatea cererii de suspendare a executării actului

administrativ.

Instanța a mai reținut că

inspecția fiscală a fost efectuată cu încălcarea prevederilor art. 101 și art.

102 C. proc. fisc. privind obligativitatea înștiințării contribuabilului asupra

efectuării controlului, or având în vedere că inspecția a fost solicitată de o

altă autoritate, Garda Financiară Dâmbovița, nu era necesară comunicarea

avizului de inspecție fiscală, conform art. 102 alin. (2) lit. b) și c) din

același act normativ.

Raportat la definiția

legală a pagubei iminente, conform Legii nr. 554 /2004, reclamanta nu a

justificat în mod credibil cererea sa, făcând numai simple afirmații,

nedovedite și imposibil de verificat în ceea ce privește blocarea activității

curente, pe de o parte, iar pe de altă parte, conform unei jurisprudențe

constante în materie, executarea unei decizii de impunere nu constituie motiv

de suspendare a acesteia.

Recursul nu este fondat.

Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumția de

legalitate, prezumție care, la rândul său se bazează pe prezumția de

autenticitate și de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act

administrativ emis în baza legii

echivalează

cu a nu executa legea. Pentru aceasta, suspendarea executării unui act

administrativ

nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în

situații de excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor legale,

astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Curtea constată că în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004 sunt precizate condițiile în care judecătorul cauzei

poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul

legal amintit enumerând trei condiții cumulative: a) condiția declanșării

procedurii administrative prealabile, b) condiția cazului bine justificat și c)

condiția prevenirii unei pagube iminente.

Acestor trei condiții li se adaugă în materia contenciosului fiscal și

condiția plății anticipate a unei cauțiuni, astfel cum se prevede în art. 215 alin.

(1) C. proc. fisc.

Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004 are următorul

conținut: „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după

sesizarea, în

condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității

ierarhic

superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună

suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea

instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în

anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și

fără nicio formalitate."

Art. 215 C. proc. fisc. prevede că: „Suspendarea executării actului

administrativ fiscal: (1) Introducerea contestației pe calea administrativă de

atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal. (2) Dispozițiile

prezentului articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere

suspendarea executării

actului

administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr.

554/2004. cu modificările ulterioare. Instanța competentă poate suspenda

executarea, dacă se

depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei

contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o

cauțiune de până la 2.000 lei."

În ceea ce privește condiția cazului bine

justificat, Curtea observă că, această

exigență legală trebuie interpretată în sensul descris în

art. 2 lit. t) din Legea

contenciosului

administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se precizează în

textul

legal mai sus menționat, se înțeleg „împrejurările legate de starea de fapt și

de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ".

În speță, judecătorul fondului, în consonanță cu exigența legală a

cazului bine justificat, astfel cum este definit în art. 2 lit. t), a reținut

un argument juridic aparent valabil în contestarea actului administrativ -

obligativitatea comunicării controlului precum și alte aspecte (diferențe

majore între sumele stabilite prin decizia de impunere și raportul de expertiză

contabilă efectuată în dosarul penal nr. 515/P/2008).

Prima instanță s-a rezumat la „a pipăi fondul”, ceea ce, evident,

exclude examenul pe fond al incidenței prevederilor art. 102 C. proc. fisc.,

cum face recurenta, analiza textului legal precitat, prin raportare la datele speței

de față, fiind atributul judecătorului învestit cu soluționarea acțiunii

principale.

În ceea ce privește condiția prevenirii unei pagube iminente, prima

instanță a reținut corect îndeplinirea și acestei cerințe legale având în

vedere că activitatea reclamantei ar fi în real pericol prin plata sumelor reținute

în decizia de impunere atacată, fapt ce ar putea conduce la neîndeplinirea obiectului

său de activitate și la producerea unui prejudiciu previzibil.

Pentru aceste considerente nu pot fi primite criticile din recurs

referitoare la neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 14 din Legea nr.

554/2004 pentru a se dispune suspendarea executării deciziei de impunere ce

formează obiectul cauzei.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că sentința atacată este legală

și temeinică, astfel că, potrivit art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul

declarat de D.G.F.P. Dâmbovița.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de D.G.F.P. Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 84 din 11 mai

2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 februarie 2010.