ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3810/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 204/ F-C din 24 noiembrie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul K.V.V., împotriva pârâtelor D.G.F.P. Vâlcea și A.F.P. Râmnicu Vâlcea, a anulat decizia de impunere nr. 48292 din 05 septembrie 2008 a A.F.P. Rm. Vâlcea și decizia nr. 22 din 06 martie 2009 a A.N.A.F. - D.G.F.P. Vâlcea, pentru sumele reprezentând impozit pe venit de 169.619 lei și majorări de întârziere de 554.793 lei și a obligat pârâtele la plata sumei de 1.288 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către reclamant. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că r eclamantul, cetățean german, a desfășurat activitate salarială în cadrul societăților J.B.D.E.

G.M.B.H. și B. – D.P.G.M.B.H., la SC O. SA Rm. Vâlcea, între 1998 - 2000, în temeiul contractelor 96-840-0050-9 și 95-840-0036-9. Potrivit adresei din 30 iulie 2009 emisă de A.F.E.N., NRW 45116 Essen, reclamantul a avut rezidența fiscală în Germania la adresa menționată. În cauză, reclamantul a desfășurat activitatea în România pe o perioadă mai mare de 183 de zile (punct de vedere exprimat cu ocazia întocmirii notei de constatare la 28 februarie 2001), astfel că impunerea sumelor se face în statul în care s-a desfășurat activitatea, respectiv România. Același aspect rezultă și din adresele transmise între Ministerul de Finanțe german și omologul său român.

Față de aceste prevederi, rezultă că reclamantul avea obligația depunerii declarațiilor pentru stabilirea impozitului pe venitul din salarii, în termen de 15 zile de la expirarea lunii pentru care s-a prestat activitatea, angajatorul putând fi solicitat de către autoritățile fiscale pentru furnizarea de informații necesare stabilirii impozitului. Cu privire la controlul efectuat de autoritățile fiscale, pentru perioada în discuție, s-a constatat că acesta trebuia să se realizeze în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 70/1997 inclusiv după adoptarea Codului de procedură fiscală, potrivit art. 237 din acest act normativ, dacă a fost început anterior intrării în vigoare a codului . Pentru nota de constatare din 28 februarie 2001 la sediul SC O. SA organele fiscale nu au întocmit avizul pentru reclamant, acesta răspunzând chestiunilor ridicate la fața locului, pentru a nu impieta desfășurarea verificării.

Ulterior, cu adresa nr. 18813 din 30 septembrie 2001, trimisă și primită de reclamant la 03 septembrie 2001, pârâta l-a invitat pe acesta la sediul D.G.F.P. Vâlcea, pentru clarificarea situației privind evitarea dublei impuneri pentru veniturile obținute la SC O. SA. Instanța de fond a reținut că nu a fost depus un proces verbal din care să rezulte ce anume s-a întâmplat, dacă reclamantul s-a prezentat sau nu, dacă a anunțat autoritățile fiscale despre imposibilitatea de a se prezenta. Din susținerile pârâtei (decizia 22 din 06 martie 2009, cu trimitere la adresa 53735 din 17 mai 2002), necontestate de către reclamant, rezultă că acesta a răspuns solicitărilor autorității fiscale dar a refuzat să dea notă explicativă motivând necunoașterea legislației în domeniu și a limbii române.

Potrivit susținerii reclamantului, acesta a arătat că este necesară prezența unui reprezentant al angajatorului pentru lămurirea situației. Reclamantul a părăsit țara la 20 octombrie 2001, după finalizarea activității sale la SC O. SA și încheierea atribuțiilor încredințate de firma B.D. În aceste condiții, pentru nota de constatare întocmită la 14 mai 2002, de asemenea, la sediul SC O. SA, nu a fost întocmit și nici transmis către reclamant un aviz cu privire la efectuarea unui control fiscal. Cum aceleași dispoziții legale erau în vigoare și la data acestui control, se constată că au fost încălcate prevederile art. 11 indice 1 din O.G. nr. 70/1997. De asemenea, potrivit mențiunilor notei de constatare, niciunul dintre cele trei exemplare în care s-a întocmit nota de constatare nu a fost comunicat reclamantului, unul fiind lăsat la SC O. SA și două luate de către organul de control.

În nota de constatare de la 14 mai 2002 s-a reținut că impozitul este datorat de către firma germană pentru salariații săi și că potrivit art. 8 din actul adițional la contractul încheiat între angajatorul german și SC O. SA, această din urmă societate nu s-a angajat să rețină impozitele pentru salariații germani, care au desfășurat activitate în România. Diligențele efectuate de către autoritățile române și corespondența purtată cu autoritatea germană nu îndreptățește autoritatea română să nu efectueze controlul fiscal cu anunțarea contribuabilului. Nu se poate reține că,în ceea ce-l privește pe reclamant, a fost efectuat un act de control fiscal la data de 14 mai 2002, cu toate efectele recunoscute de lege unui asemenea act.

Nici la întocmirea notei de constatare din 02 septembrie 2008 nu s-a emis un aviz și nu a fost contactat reclamantul. Practic întreaga activitate de control s-a realizat fără anunțarea acestuia, deși se cunoștea domiciliul acestuia precum și sediul angajatorului său. Asupra prescripției dreptului organelor de control fiscal de a stabili impozite datorate bugetului de stat, instanța de fond a apreciat că se impun a fi lămurite următoarele: pe de o parte eventuala suspendare a termenului de prescripție în temeiul art. 23 lit. b) și c) din O.G. nr. 70/1997, determinat de atitudinea reclamantului, iar pe de altă parte eventuala suspendare a termenului de prescripție, în temeiul art. 92 alin (2) C. proc.

fisc., pe perioada cuprinsă între momentul începerii inspecției fiscale și momentul emiterii deciziei de impunere. Față de durata pentru care se calculează impozitul în discuție rezultă că termenul de prescripție curge pentru fiecare sumă care trebuia reținută cu titlu de impozit lunar, de la jumătatea lunii următoare celei pentru care se datorează [ (art. 9 alin. (3) și (4) din Legea nr. 32/1991 și art. 28 din O.G. nr. 73/1999)], astfel că pentru activitatea din anul 2000 prescripția începea să curgă cel mai târziu din ianuarie 2001. Fără suspendare termenul s-ar fi împlinit în ianuarie 2006, pentru ultima lună a anului 2000. Reclamantul nu a părăsit țara pentru a se sustrage controlului fiscal, după cum rezultă din adresa SC O. SA, sau din adresele din 11 mai 2009, și respectiv 18 mai 2009. Activitatea sa la firma angajatoare a fost finalizată astfel că rămânerea pe teritoriul României nu se justifica în continuare.

În temeiul art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 70/1997, nu se poate reține că motivul necunoașterii limbii române și a legislației în domeniu, precum și necesitatea prezenței unui reprezentant al angajatorului său, nu era unul rezonabil pentru ca reclamantul să nu dea notă explicativă, deși se prezentase la solicitarea autorității fiscale. De asemenea, la întoarcerea în Germania, reclamantul a făcut demersuri pentru lămurirea aspectelor legate de plata impozitului pe salariul primit, adresându-se în scris angajatorului în acest sens. Pe de altă parte, ipoteza prevăzută de art. 23 lit. c) nu este incidență în cauză, devreme ce nu a fost întocmită o dispoziție a organelor fiscale în sensul remedierii deficiențelor.

Ca atare, nu se poate reține suspendarea termenului de prescripție prin sustragerea reclamantului de la efectuarea controlului fiscal. Așadar, chiar dacă se apreciază că nota de constatare întocmită la 14 mai 2002 reprezintă un act fiscal legal întocmit potrivit normelor în vigoare la data întocmirii sale, nu se poate face aplicarea art. 92 alin. (2) C. proc. fisc., deoarece acesta a intrat în vigoare în timp ce termenul de prescripție era în curs, iar potrivit art. 231 C. proc. fisc., termenele în curs se calculează după normele în vigoare la data când au început să curgă. Pe de altă parte, art. 92 alin. (2) C. proc. fisc., instituie un caz de suspendare nou (începerea inspecției fiscale), față de cele menționate în art. 23 din O.G.

nr. 70/1997. Acest caz, în speța de față, ar fi situat anterior intrării în vigoare a Codului de procedură fiscală, or, legea nouă nu poate să retroactiveze. Nefiind incidente cauze de suspendare a termenului de prescripție a dreptului de a stabili impozitele datorate bugetului de stat, acesta a curs continuu, împlinindu-se în anul 2006, astfel că actele de control fiscal efectuate în anul 2008 (nota de constatare din 02 septembrie 2008, decizia de impunere nr. 48292 din 05 septembrie 2008) au fost întocmite în afara termenului de prescripție. Împotriva hotărârii instanței de fond, pârâta D.G.F.P. Vâlcea în nume propriu și în numele A.F.P.M. Râmnicu Vâlcea, a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că ceea ce nu a reținut corect instanța de fond este comportamentul intimatului reclamant în sensul că nu a depus declarațiile pentru stabilirea impozitului pe venitul din salarii, s-a sustras controlului fiscal și a refuzat colaborarea cu organele fiscale române în sensul stabilirii impozitului pe venitul din salarii datorat de acesta așa cum rezultă din cele ce vom arăta în continuare. Cu adresa nr. 360884 din 10 ianuarie 2001, Ministerul Finanțelor Publice a solicitat D.G.F.P. a Județului Vâlcea să ia măsuri pentru identificarea veniturilor de natură salarială obținute în anul 1999 de d-l. K.V.V. O altă reținere greșită a instanței de fond este aceea că, în ceea ce îl privește pe reclamant nu a fost efectuat un control fiscal cu toate efectele recunoscute de lege unui asemenea act, făcându-se trimitere expresă la faptul că nu a fost emis un aviz pentru reclamant.

Numai că, în cauza de față,așa cum rezultă din nota de constatare din 28 februarie 2001 controlul fiscal a fost efectuat la SC O. SA, iar cu această ocazie s-a constat că SC O. SA nu a reținut impozitul datorat organelor fiscale române de intimatul reclamant și totodată s-a precizat că, aceste constatări vor fi utilizate de organele fiscale pentru o determinare a impozitului pe salarii datorat de intimatul reclamant autorităților fiscale române. Recurentele precizează că intimatul reclamant K.V.V. avea cunoștință despre controlul efectuat la SC O. SA întrucât a dat notă explicativă organelor de inspecție fiscală și, în aceste condiții, nu era nevoie de transmiterea unui aviz de control către intimatul reclamant.

Deoarece intimatul reclamant nu a dat curs solicitărilor D.G.F.P. Vâlcea conform adresei nr. 18831 din 30 august 2001 nu a putut fi prezentat un proces verbal din care să rezulte ce s-a întâmplat, aspect la care face trimitere instanța de fond în hotărârea atacată. Tot în sensul prezentării reclamantului în vederea clarificării situației sale privind impozitul datorat statului român prin D.G.F.P. Vâlcea a solicitat sprijinul SC O. SA cu adresa nr. 16312 din 22 mai 2009. Ca răspuns la solicitările D.G.F.P. Vâlcea, cu adresa nr. 7117 din 24 mai 2002 SC O. SA a precizat că intimatul reclamant K.V.V. nu mai este prezent la sediul acesteia din data din 20 octombrie 2001 și nu au cunoștință despre domiciliul ulterior.

Ca atare nici pentru încheierea notei de constatare 14 mai 2002 nu era nevoie de transmiterea unui aviz către intimatul reclamant K.V.V. întrucât controlul s-a efectuat la SC O. SA și din investigațiile efectuate rezulta că intimatul reclamant nu se mai afla la sediul SC O. SA. Având în vedere că de la data întocmirii actului de control și până la intrarea în vigoare a O.G. nr. 92/2003 privind codul de procedură fiscală au trecut 19 luni, ca efect al suspendării prescripției, recurentele consideră că, în cauză, suntem în prezenta joncțiunii dispozițiilor actelor normative în vigoare la data întocmirii acestui act de control cu codul de procedură fiscală. Astfel fiind, A.F.P.M. Râmnicu Vâlcea a emis în termen decizia de impunere.

Pe de altă parte, reținerea instanței de fond în sensul prescrierii dreptului organelor fiscale de a stabili impozitul datorat de cetățeanul german și prin care face trimitere la dispozițiile O.G. nr. 70/1997 care reglementează controlul fiscal nu poate fi reținută, deoarece, intimatul - reclamant a fost invitat la sediul D.G.F.P. Vâlcea în vederea clarificării situației privind impozitul datorat statului român și s-a solicitat totodată și sprijinul O. SA în sensul prezentării intimatului reclamant. Întrucât reclamantul nu s-a prezentat la organele fiscale și a părăsit România direcțiile abilitate din cadrul Ministerului Finanțelor Publice au solicitat obținerea de informații și contactarea acestuia prin intermediul Ministerului Federal de Finanțe German.

În cursul anului 2008, datorită informațiilor furnizate de Ministerul Federal de Finanțe German, a fost posibilă definitivarea impunerii și au fost comunicate reclamantului obligațiile datorate bugetului general consolidat al statului român. Cum între timp au intrat în vigoare dispozițiile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, titlul de creanță pentru obligațiile datorate de reclamant s-a emis în conformitate cu dispozițiile art. 85 alin. (1) lit. b) C. proc. fisc., respectiv decizie de impunere pentru impozitul pe venit suplimentar de plată pentru persoane fizice care desfășoară activități independente în mod individual sau într-o formă de asociere. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Reclamantul, cetățean german, a desfășurat activitate salarială în cadrul societăților J.B.D.E. G.M.B.H. și B. – D.P. G.M.B.H., la SC O. SA Rm. Vâlcea, între 1998 - 2000, în temeiul contractelor 96-840-0050-9 și 95-840-0036-9.

Potrivit art. 13 alin. (2) din D. nr. 625/1973 pentru ratificarea Convenției dintre Republica Socialistă România și Republica Federală Germania privind evitarea dublei impuneri asupra veniturilor și averii, în vigoare pentru perioada în discuție, remunerațiile pe care o persoană care își are reședința într-un stat contractant le primește pentru o muncă prestată ca angajat în celălalt stat contractant pot fi impuse numai în primul stat contractant, dacă: a) beneficiarul nu locuiește, în total, în celălalt stat mai mult de 183 zile în cursul anului calendaristic respectiv; b) remunerațiile sunt plătite de o persoană care angajează sau pentru o persoană care angajează și care nu își are reședința în celălalt stat; c) remunerațiile nu sunt plătite de către un sediu stabil sau de un centru stabil pe care cel care angajează îl are în celălalt stat.

Impunerea sumelor se face în statul în care s-a desfășurat activitatea, respectiv România. Același aspect rezultă și din adresele transmise între Ministerul de Finanțe german și omologul său român. Deci, și normele procedurale care se vor aplica sunt determinate tot în raport de statul care are dreptul să impună suma în discuție. Pe de altă parte este important de stabilit în sarcina cui se afla obligația de a plăti impozitul pe salariu. In contractul încheiat între reclamant și angajatorul său s-a statuat că predarea declarației fiscale necesare și prelucrarea tuturor problemelor fiscale precum și plata impozitelor în țara în care se desfășoară activitatea se vor face de către angajator. De asemenea, în nota de constatare din 14 mai 2002 s-a reținut că impozitele sunt datorate de firma B.D.

și puteau fi achitate pentru acesta și de către societatea beneficiară, SC O. SA. La momentul la care reclamantul a primit sumele de bani cu titlu de remunerație pentru munca prestată în cadrul proiectului desfășurat la societatea română, în România erau în vigoare prevederile Legii nr. 32/1991. Potrivit art. 9 alin. (3) și (4) din Legea nr. 32/1991, pentru salariile primite din străinătate de către persoanele care își desfășoară activitatea pe teritoriul României, impozitul pe salarii se calculează de către organul fiscal în raza căruia își are sediul sau domiciliul persoana juridică sau fizică la care se desfășoară activitatea, pe baza declarațiilor depuse, în termen de 15 zile de la expirarea lunii pentru care s-a prestat activitatea, de persoanele beneficiare de venituri, precum și a informațiilor pe care persoana juridică sau fizică la care se desfășoară activitatea este obligată să le aducă la cunoștință acestuia în același termen.

Termenul de depunere a declarației constituie și termen de plată a impozitului. Impozitul aferent tuturor drepturilor salariale se reține la data plății acestora și se varsă lunar la bugetul de stat o dată cu ridicarea sumelor pentru plata celei de-a doua chenzine sau la data plății salariului, în cazul în care plata acestuia se face o dată pe lună. De asemenea, potrivit art. 28 din O.G. nr. 73/1999 contribuabilii care își desfășoară activitatea în România și obțin venituri sub formă de salarii din străinătate, au obligația ca, personal sau printr-un reprezentant fiscal, să calculeze impozitul conform art. 24, să îl declare și să îl plătească în termen de 15 zile de la expirarea lunii pentru care s-a realizat venitul.

Față de aceste prevederi, rezultă că reclamantul avea obligația depunerii declarațiilor pentru stabilirea impozitului pe venitul din salarii, în termen de 15 zile de la expirarea lunii pentru care s-a prestat activitatea, angajatorul putând fi solicitat de către autoritățile fiscale pentru furnizarea de informații necesare stabilirii impozitului. Potrivit art. 11 indice 1 din O.G. nr. 70/1997, înaintea desfășurării unei acțiuni de control fiscal la sediul, domiciliul sau reședința contribuabilului, acesta are dreptul: a) să fie informat în legătură cu acțiunea care urmează să se desfășoare, prin transmiterea unui aviz de verificare; b) să fie înștiințat în legătură cu drepturile și obligațiile sale, care rezultă din prezenta ordonanță.

De asemenea, se prevede că avizul de verificare va cuprinde: baza legală a transmiterii lui și a desfășurării controlului fiscal; perioada în care este programată să se desfășoare acțiunea de control fiscal; impozitele și perioadele impozabile care vor fi cuprinse în verificare. Avizul de verificare se transmite contribuabilului cu cel puțin 15 zile înainte de data începerii efective a acțiunii de control fiscal. Potrivit art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 70/1997, pentru motive întemeiate, contribuabilii pot solicita modificarea datei de începere a controlului fiscal, solicitare care se comunică în scris, conducerii organului de control fiscal.

Lipsind o dovadă scrisă cu privire la discuțiile care au avut loc în perioada prevăzută în invitație 03 - 07 septembrie 2001, rezultă chiar din cele reținute de autoritatea fiscală, că s-a solicitat o amânare a controlului, din motive temeinice, anume necunoașterea legislației în domeniu și a limbii române, care nu pot fi contestate. Nefiind întocmit un înscris nu rezultă că s-ar fi stabilit un termen ulterior la care să se efectueze controlul, astfel că pentru întocmirea ulterioară a unui nou act de control se impunea reluarea avizării prevăzută de textul menționat. Și reglementarea actuală se referă la această cerință, art. 101 C. proc. fisc., arată că înaintea desfășurării inspecției fiscale, organul fiscal are obligația să înștiințeze contribuabilul în legătură cu acțiunea care urmează să se desfășoare, prin transmiterea unui aviz de inspecție fiscală.

Art. 102 arată modurile de comunicare a avizului, cazurile în care acesta nu ar fi necesar nefiind incidente ipotezele prevăzute la lit. b) - în cazul unor acțiuni îndeplinite ca urmare a solicitării unor autorități, potrivit legii sau la lit. c) - în cazul controlului inopinat și al controlului încrucișat. În cauză, întreaga activitate de control s-a realizat fără anunțarea acestuia, deși se cunoștea domiciliul acestuia precum și sediul angajatorului său. Nu se poate reține reaua credință sau sustragerea de la efectuarea controlului fiscal atât timp cât, la data plecării reclamantului din România, un astfel de control nici măcar nu începuse.

În decizia nr. 22 din 06 martie 2009 se menționează că prin scrisoarea nr. 53735 din 17 mai 2002 „a refuzat să dea o notă explicativă, motivând amânarea discuțiilor/audierilor și solicitând reluarea acestora în prezența unui avocat” întrucât la discuțiile/audierile de la Administrația Financiară Râmnicu - Vâlcea nu a fost pus la dispoziție nici un interpret, am cerut prezența unui traducător și al unui reprezentant al firmei mele și/sau un specialist. Or, până la plecarea reclamantului din România acesta nu a fost rechemat la audieri nici la adresa cunoscută de autoritățile fiscale române și nici la firma unde lucra respectiv B.D. Așa cum a reținut și instanța de fond, notele de constatare încheiate în anii 2001 și 2002 de către D.G.F.P.

Vâlcea nu sunt de natură a stabili diferențe suplimentare de impozite și taxe și nu reprezintă „veritabile acte de inspecție fiscala” sau de control fiscal și nu cuprind elementele de formă sau de fond ale acestor acte, deoarece acestea au fost încheiate în urma unei verificări efectuate la SC O. SA și nu la reclamant, aceste acte nefiindu-i opozabile și mai mult decât atât, acestea nu au fost comunicate decât odată cu decizia de impunere contestată la data de 15 decembrie 2008. Prin urmare, notele de constatare nu fac decât, să constate o situație de fapt și nu să stabilească impozite și taxe. Este eronată și susținerea că nu mai era necesară transmiterea avizului deoarece la data efectuării controlului la SC O. SA reclamantul nu se mai afla în România.

Atât timp cât se cunoștea adresa din Germania, nu exista niciun impediment pentru pârâte de a-și îndeplini obligația legală și de a transmite avizul de începere a controlului. Asupra prescripției dreptului organelor de control fiscal de a stabili impozite datorate bugetului de stat, instanța de fond, în mod corect a apreciat că se impune a fi lămurite: pe de o parte eventuala suspendare a termenului de prescripție în temeiul art. 23 lit. b) și c) din O.G. nr. 70/1997, determinat de atitudinea reclamantului, iar, pe de altă parte, eventuala suspendare a termenului de prescripție, în temeiul art. 92 alin (2) C. proc. fisc., pe perioada cuprinsă între momentul începerii inspecției fiscale și momentul emiterii deciziei de impunere.

Potrivit art. 21 din O.G. nr. 70/1997, aplicabilă în cauză, dreptul organelor de control fiscal de a stabili diferențe de impozite și majorări de întârziere pentru neplata în termen a acestora, pentru o perioadă impozabilă, se prescrie după cum urmează: a) în termen de 5 ani de la data la care a expirat termenul de depunere a declarației pentru perioada respectivă; b) în termen de 5 ani de la data ultimului termen legal de plată a impozitului, în cazul în care legea nu prevede obligația depunerii declarației; c) în termen de 5 ani de la data comunicării, către contribuabil, a impozitului stabilit de organele fiscale sau, după caz, de serviciile de specialitate ale autorităților administrației publice locale în condițiile prevăzute de lege.

Totodată, potrivit art. 23 din O.G. nr. 70/1997 termenele de prescripție prevăzute la art. 21 se suspendă: b) pe timpul cât contribuabilul se sustrage, cu rea-credință, de la efectuarea controlului fiscal sau c) cât timp contribuabilul, ca urmare a dispozițiilor organelor fiscale sau, după caz, a serviciilor de specialitate ale autorităților administrației publice locale, remediază deficiențele sau îndepărtează cauzele care împiedică desfășurarea controlului fiscal. Chiar dacă se apreciază, așa cum susține pârâta, că nota de constatare nr. 53672 din 15 mai 2002, sub care a fost înregistrată nota din 14 mai 2002, este un veritabil act de inspecție fiscală, nu se poate face aplicarea art. 92 alin. (2) din O.G.

nr. 92/2003. Potrivit acestui text, termenul de prescripție a dreptului de stabilire a obligației fiscale se suspendă pe perioada cuprinsă între momentul începerii inspecției fiscale și momentul emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecției fiscale. În primul rând în cauză nu se poate face aplicarea art. 92 alin (2) C. proc. fisc., deoarece potrivit art. 231 din același act normativ, termenele în curs la data intrării în vigoare a prezentului cod se calculează după normele legale în vigoare la data când au început să curgă. De asemenea, art. 237 C. proc. fisc., prevede că inspecțiile fiscale începute înainte de data intrării în vigoare a prezentului cod se vor continua potrivit procedurii existente la data când au fost începute.

Or, în cazul reclamantului, nu a fost comunicată niciodată intenția și, mai mult decât atât, nu a fost comunicată nicio „dispoziție în sensul art. 23 lit. c) din O.G. nr. 70/1997”. În acest sens sunt și prevederile pct. 2.4 din Instrucțiunile de aplicare a prevederilor O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal, conform cărora, in cazul în care, cu ocazia efectuării controlului fiscal, inspectorul constată deficiențe sau alte cauze care împiedică desfășurarea controlului și dispune măsuri pentru remedierea acestora, prescripția se suspendă pe timpul cât contribuabilul îndeplinește măsurile dispuse de acesta.

În cazul reclamantului, nu a fost demarat un control fiscal în termenul de prescripție, în cursul căruia inspectorii să fi constatat deficiente, pentru care să emită dispoziții de remediere Mai mult, conform pct. 3.5 din aceleași Instrucțiuni, suspendarea termenului de prescripție se face în baza documentului (proces - verbal de control, notă de constatare) prin care organul fiscal constată existența unuia dintre cazurile prevăzute de lege pentru suspendare. În cauză, nu s-a emis niciun proces - verbal de control sau notă de constatare, care să constate deficiențe sau cauze care împiedică desfășurarea controlului și pe care, printr-o dispoziție a organelor de control, urma să fie remediată de reclamant.

Prim urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentelor sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Vâlcea în nume propriu și în numele A.F.P.M. Râmnicu-Vâlcea, împotriva sentinței civile nr. 204/ F-C din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2010.