ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 503/2011

Asupra cauzei penale de față; În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 125 din 19 noiembrie 2010, Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul S.M., împotriva rezoluțiilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava nr. 346/P/2009 din data de 05 august 2010 și nr. 381/II/2/2010 din data de 02 septembrie 2010, intimat fiind M.V. Au fost menținute rezoluțiile mai sus arătate. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat petentul să plătească statului suma de 150 lei cu titlu de cheltuieli judiciare. Prin rezoluția nr. 346/P/2009 din 05 august 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava s-a dispus, în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale față de numitul M.D., pentru infracțiunile de supunere la rele tratamente și tortură, prevăzute de art. 267 și art. 267 1 C. pen., întrucât faptele nu există. Pentru a dispune astfel, a reținut parchetul că, prin încheierea din 15 octombrie 2008, pronunțată în dosarul nr. 2807/193/2008 al Judecătoriei Botoșani, în temeiul dispozițiilor art. 222 alin. (7) C. proc. pen., s-a dispus scoaterea de pe rol a cauzei privind plângerea formulată de numitul S.M. și înaintarea acesteia spre competentă soluționare la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Cauza a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală și criminalistică sub nr. 1469/P/2008, dosarul având ca obiect efectuarea de cercetări fată de: - C.D.

și M.I., procurori în cadrul D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 247, art. 267 și art. 267 1 C. pen., constând în aceea că au emis adresa nr. 172/P/2003 din 11 aprilie 2003, prin care s-au încălcat și îngrădit drepturile procesuale, precum și unele drepturi constituționale. - chestor A.T.J. și cms. șef D.E. pentru infracțiunile prevăzute de art. 267 și art. 267 1 C. pen., constând în aceea că, în calitate de comandanți ai Arestului din cadrul Direcției Cercetări Penale a I.G.P.R., în perioada mai-iunie 2003, când petentul a stat în arest preventiv, „nu au creat condiții omenești de încarcerare, adică fără fumători și cu aer”; - M.D.

- comandant al Penitenciarului Botoșani, pentru infracțiunile prevăzute de art. 267 și art. 267 1 C. pen., constând în aceea că, în perioada 10 aprilie 2003 – 03 septembrie 2003, „petentul a fost încarcerat într-o celulă cu fumători și nu i s-a asigurat minimul de protecție, fiind expus deținuților care l-au lovit, l-au înjurat și scuipat, fiind amenințat cu acte de violență, inclusiv infectarea cu virusul HIV”; - S.G.

– comandantul Penitenciarului Târgu Mureș, pentru infracțiunile prevăzute de art. 267 și art. 267 1 C. pen., constând în aceea că, în perioada 08 septembrie 2003 – 13 iulie 2004, „petentul a fost ținut 11 luni în fum de țigară, într-o celulă cu 32 deținuți, dintre care 27 erau fumători înrăiți”; - C.A., vicepreședinte al Curții de Apel Suceava, pentru infracțiunile prevăzute de art. 267 și art. 267 1 C. pen., constând în aceea că, „deși administra camerele de arest de la subsolul clădirii, l-a ținut pe petent în condiții degradante și inumane, respectiv, la fiecare escortă la instanță, introducea într-o cameră de arest de 2/3 m aproximativ 20-30 deținuți, toți fumători, fără aerisire și lumină naturală, fără bănci sau scaune”.

Pe timpul cercetărilor efectuate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost audiat petentul S.M., precum și o parte din persoanele reclamate, la dosar administrându-se și alte probe referitoare la faptele sesizate. Prin Ordonanța nr. 1469/P/2008 din 20 august 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) și b) C. proc. pen., art. 38 C. proc. pen., art. 42, art. 45 C. proc.

pen., s-a dispus: 1. Neînceperea urmăririi penale față de: - C.D., procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 247, art. 267, art. 267 1 C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, magistratul procuror fiind deja sancționat pentru fapta reclamată; - M.I., procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 247, art. 267, art. 267 1 C. pen., întrucât faptele reclamate nu există; - A.T.J., chestor de poliție în cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 267, art. 267 1 C. pen., întrucât faptele reclamate nu există; - C.A., fost judecător în cadrul Curții de Apel Suceava, în prezent pensionar, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 267, art. 267 1 C. pen., întrucât faptele reclamate nu există.

2. Disjungerea și declinarea cauzei spre competentă soluționare la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, cu privire la comisarul șef D.E., în prezent pensionar, împreună cu un exemplar al ordonanței. 3. Disjungerea și declinarea cauzei spre competentă soluționare la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, cu privire la colonelul M.D., împreună cu un exemplar al ordonanței. 4. Disjungerea și declinarea cauzei spre competentă soluționare la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș, cu privire la colonelul S.G., împreună cu un exemplar al ordonanței. În aceste condiții, prin adresa nr. 1166/P/2009 din 28 august 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dosarul cauzei, împreună cu un exemplar al ordonanței nr. 1469/P/2008, a fost trimis spre competentă soluționare la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, pentru cercetări față de M.D.

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 267 și art. 267 1 C. pen. Din analiza aspectelor sesizate în plângere de către S.M. împotriva numitului M.D., s-a constatat că acestea se referă la unele măsuri administrative ce au fost luate sau trebuiau luate de către administrația locului de deținere, în speță de către M.D., în calitate de comandant al Penitenciarului Botoșani. Astfel, s-a reclamat faptul că administrația locului de deținere nu i-a asigurat petentului protecție împotriva agresiunilor din partea celorlalți deținuți, precum și faptul că nu i s-au asigurat condiții corespunzătoare de detenție, fiind cazat în camere cu alte persoane fumătoare. În cauză, obiectul plângerii formulată de S.M.

l-a constituit unele acte ale administrației penitenciarului, iar pentru soluționarea nemulțumirilor sale, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la acea dată (Legea nr. 23/1969), acesta avea posibilitatea să sesizeze forurile competente. În ce privește infracțiunile de supunere la rele tratamente și tortură, prevăzute de art. 267, art. 267 1 C. pen., pentru care s-a formulat plângere, s-a constatat că pentru întrunirea elementelor constitutive sub aspectul laturii obiective sunt necesare anumite constrângeri și presiuni, exercitate în afara cadrului legal asupra subiectului pasiv, în vederea modificării echilibrului bio-psiho-fiziologic al acestuia. Totodată, elementul material al acestor infracțiuni, în toate ipostazele sale normative, trebuie să se exteriorizeze în acțiuni sau măsuri apte să producă anumite consecințe, cum ar fi „periclitarea sănătății, integrității corporale ori o atingere adusă demnității persoanei vătămate”.

Mai mult decât atât, pentru infracțiunea de tortură, prevăzută de art. 267 1 C. pen., textul de lege incriminator prevede și existența unor scopuri pentru care se săvârșește fapta. Ori, din cuprinsul plângerii formulate de petentul S.M. nu rezultă existența acestor elemente esențiale ale infracțiunii. S-a mai avut în vedere faptul că pentru infracțiunea de supunerea la rele tratamente, prevăzută de art. 267 C. pen., în conformitate cu dispozițiile art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., a intervenit și prescripția răspunderii penale. În aceste condiții, în cauză nu s-a putut reține în sarcina numitului M.D. săvârșirea infracțiunilor de supunere la rele tratamente și tortură, prevăzute de art. 267 și art.267 1 C. pen., întrucât, așa cum rezultă și din probe, aceste fapte nu au fost comise.

Împotriva acestei soluții a formulat plângere petentul, respinsă ca neîntemeiată, în baza prevederilor art. 278 alin. (3) C. proc. pen., de către procurorul șef de secție de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava prin rezoluția nr. 381/II/2/2010 din data de 02 septembrie 2010. În considerentele acestui act procesual se arată că în cauză nu sunt întrunite sub nicio formă elementele constitutive ale celor două infracțiuni, atât sub aspectul laturii obiective cât și sub aspectul laturii subiective, care presupune exclusiv forma de vinovăție a intenției. Mai mult decât atât, pentru infracțiunea prevăzută de art. 267 C. pen., având în vedere perioada comiterii acestei fapte, și anume mai – iunie 2003, s-a împlinit termenul general de prescripție a răspunderii penale (5 ani), calculat conform dispozițiilor art. 122 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen. și, prin urmare, orice cercetare a fondului cauzei este interzisă prin lege. În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 267 1 C. pen., pe lângă lipsa elementelor la care s-a făcut referire anterior, din verificările efectuate a rezultat că nu este dată nici condiția esențială cerută de legiuitor, referitoare la scopul săvârșirii faptei, atâta vreme cât conducerea locului de detenție nu are nicio competență în efectuarea actelor de urmărire într-o cauză penală. Aspectele sesizate de către petent puteau face obiectul unei plângeri către Judecătoria Botoșani, conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 56/2003 (în vigoare la acea dată, în prezent abrogată prin Legea nr. 275/2006). Împotriva acestor rezoluții, petentul s-a adresat în condițiile art. 278 1 C. proc.

pen.

instanței de judecată, arătând că intimatul M.V., în calitate de director la Penitenciarul Botoșani, i-a asigurat condiții necorespunzătoare de detenție, respectiv: - a fost încarcerat în zeghe și tuns zero (perioada 10 aprilie - 3 septembrie 2003, în timp ce se afla în arest preventiv); - a fost expus public, încătușat în zeghe, respectiv scos din dubă în zona pieții centrale și condus în acest fel până la sediul D.N.A.; - a fost repartizat în camere cu deținuți violenți și fumători, pe care el îi arestase cu numai două luni înainte; începând cu data de 1 octombrie 2004, urmare a cererilor repetate adresate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost repartizat într-o cameră de nefumători; - în ziua de 27 aprilie 2003, li s-a interzis celor doi apărători aleși ai săi să ia legătura cu el, fiind ținuți în poarta penitenciarului timp de 6 ore; ulterior a aflat că exista o Ordonanță a Parchetului Național Anticorupție prin care i se interzicea să ia legătura cu orice persoană din exterior; - nu a primit aprobare să poarte corespondență cu familia, cu apărătorii și cu autoritățile statului; - a fost introdus în camera sa un informator, acesta fiind instruit pentru a afla ce judecători de la Curtea de Apel Suceava cunoaște; - în perioada 20 august 2004 - 8 august 2006 nu i s-a asigurat medicația prescrisă afecțiunilor sale,

când a intrat având două afecțiuni, iar când a ieșit din penitenciar avea 7 afecțiuni grave, sens în care arată că va atașa înscrisuri doveditoare. În drept, a invocat art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 56/2003 și art. 267 și art. 267 1 C. pen. Instanța de fond a constatat că, din analiza actelor premergătoare efectuate în cauză, nu a rezultat că intimatul ar fi comis cu intenție acte sau fapte care să se fi circumscris sub aspectul laturii obiective conținutului constitutiv al infracțiunilor prevăzute de art. 267 și art. 267 1 C. pen. Mai mult, pentru infracțiunea prevăzută de art. 267 C. pen. s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, începerea urmăririi penale fiind astfel împiedicată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, petentul S.M., pe care o apreciază „nelegală și nefondată”. Pentru termenul de judecată din 10 februarie 2011, petentul S.M. a depus un memoriu pentru susținerea recursului formulat. Astfel, petentul critică sentința pentru faptul că nu a luat în considerare Ordinul nr. 172/P/2003 din 10 aprilie 2003 prin care s-a dispus ca „pe toată durata urmăririi penale să i se interzică orice contact direct, telefonic sau corespondență cu familia, autoritățile statului și apărătorii aleși sau din oficiu ”și astfel a fost lipsit de dreptul de a lua legătura cu avocații săi și a-și pregăti apărarea.

De asemenea, în mod abuziv a fost îmbrăcat în ținută de zeghe, deși nu era condamnat, nu i s-au asigurat condiții de securitate și protecție, fiind agresat de deținuți (M.), nu i s-a administrat medicația indicată de medicii spitalului Mavromati din Botoșani, s-a încercat infestarea sa cu HIV, aspecte ce conturează săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 267 și, respectiv, art. 267 1 de către intimatul M.V., motiv pentru care a solicitat desființarea celor două rezoluții și trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând hotărârea instanței de fond prin prisma criticilor petentului, cât și din oficiu, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., o consideră legală și temeinică, iar recursul petentului nefondat, pentru următoarele considerente: Plângerea petentului S.M., încarcerat în Penitenciarul Botoșani începând cu 10 aprilie 2003 îl vizează pe intimatul M.V., comandantul penitenciarului până în octombrie 2003, acuzat de săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 267 și art. 267 1 C. pen. față de petent. Începerea urmăririi penale pentru săvârșirea unei infracțiuni este condiționată de existența unor temeiuri suficiente care să confirme că o anumită persoană se face culpabilă de săvârșirea unei infracțiuni. Totodată, trebuie să se constate că nu există nici unul din cazurile prevăzute de art. 10 C. proc. pen. în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

Înalta Curte constată că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava cât și instanța de fond (Curtea de Apel Suceava) au dispus o soluție legală și temeinică. În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 267 C. pen., termenul de prescripție al răspunderii penale s-a împlinit, începerea urmăriri penale fiind astfel împiedicată, motiv pentru care analiza faptelor presupus a fi săvârșite de intimat și care s-ar circumscrie conținutului constitutiv ala cestei infracțiuni nu se mai justifică. Infracțiunea de tortură în art. 267 1 C. pen.

este „fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul de a obține de la această persoană sau de la o terță persoană informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferințe sunt aplicate de către un agent al autorității publice sau de orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane.” Din analiza conținutului actelor existente la dosar rezultă că nu se poate reține că intimatul ar fi comis cu intenție acte/fapte care să se circumscrie sub aspectul laturii obiective conținutului constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 267 1 C. pen.

Intimatul a respectat dispozițiile legislației în vigoare, respectiv Legea nr. 23 din 18 noiembrie 1969 privind executarea pedepselor, O.U.G. nr. 56 din 25 iunie 2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în exercitarea pedepselor privative de libertate. Într-adevăr, există o adresă nr. 34849 din 11 aprilie 2003 emisă de către P.N.A. în dosarul nr. 172/P/2003 prin care i s-au interzis „convorbirile telefonice, vizitele și efectuarea de corespondență pe toată durata desfășurării urmăririi penale”, dar această adresă nu a emanat de la intimat ci de la procurorul D.C. Astfel, se poate aprecia că nu i se poate reține vreo culpă comandantului penitenciarului în interzicerea unor drepturi ale petentului pe perioada detenției, atâta timp cât această dispoziție nu a fost dată de acesta și a provenit (din rațiuni pe care doar procurorul care instrumenta urmărirea penală le poate justifica) de la procurorul anchetator.

Din corespondența primită de la Penitenciarul Bacău (fila 41 dosar instanță) a rezultat că petentul a purtat haine civile personale, iar din fotografia anexată dosarului său de penitenciar acesta nu apare ca fiind tuns zero, astfel încât afirmațiile petentului sunt combătute de actele depuse la dosar. Petentul S.M. a susținut o stare de fapt (a fost îmbrăcat în zeghe și tuns zero), dar nu a probat aceste susțineri. Până la înscrierea în fals a celor existente în conținutul adresei emise de Penitenciarul Botoșani, acestea fac dovada contrariului celor învederate de petent.

Mai mult, din adresa nr. T/55548/PBBT din 01 noiembrie 2010 emisă de Penitenciarul Botoșani, a reieșit că acesta a fost cazat în camera 16, alături de alte persoane private de libertate de aceeași categorie penală, a primit țigări de la familie prin sectorul de acordare a vizitelor chiar la 20 aprilie 2003, pe perioada desfășurării penale a beneficiat de dreptul de a primi pachete și vizita cu membrii familiei conform „fișei de evidență a măsurilor disciplinare, recompenselor și drepturilor”, a uzat de dreptul de a efectua convorbiri telefonice în 11 iulie 2003, 06 august 2003 și 3 septembrie 2003. Deși petentul a susținut că nu i-au fost asigurate condiții de securitate, acest aspect este infirmat de modul în care administrația penitenciarului a reacționat atunci când petentul a fost victima unui act de violență avut din partea deținutului M.L., sesizând parchetul despre acest eveniment, iar în urma soluționării cauzei în instanță, numitul M.L.

a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru infracțiune de lovire. Asemenea acte de violență sunt frecvent întâlnite în mediul penitenciar, însă în cazul de față nu se poate reproșa reprezentanților administrației Penitenciarului Botoșani vreo atitudine pasivă și lipsa unor măsuri corespunzătoare. Susținerile petentului S.M. în legătură cu alte acte de violență sau amenințări de infectare cu virusul HIV nu au fost semnalate, așa cum rezultă din informațiile primite de la Penitenciar. Simpla afirmație a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr.

Mai mult, în cadrul Penitenciarului Botoșani a fost cazat în camera 95 din cadrul Secției a IV-a deținere, destinate persoanelor inapte vârstă și boală, în cameră fiind repartizate persoane care nu fumau, fiind ales și responsabil de cameră de celelalte persoane private de libertate, fiind recompensat de mai multe ori pentru activitățile desfășurate și menținerea unei stări administrativ gospodărești corespunzătoare. Condițiile improprii de detenție (spațiul de cazare și prezența fumătorilor), așa cum rezultă din declarațiile și memoriile petentului, cât și ale numitului B.M., au vizat perioada din cadrul Arestului Direcției Cercetări Penale București, cu privire la care intimatul M.V. nu avea niciun fel de atribuții.

Aspectele privind neasigurarea medicației pe perioada de arest preventiv ori introducerea în camera sa a unui informator nu au fost probate. Neregulile sesizate de petent a fi săvârșite după octombrie 2003 și care îl vizează pe intimatul M.V. nu prezintă relevanță, atât timp cât acesta a fost eliberat din funcția de director al Penitenciarului Botoșani la 17 octombrie 2003, nemaiavând putere decizională. În consecință, respingând plângerea, menținând rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată.

Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de legea procesual-penală. În concluzie, nepropunând și, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția intimatului, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condițiile art. 278 1 C. proc. pen. Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 267 și art. 267 1 C. pen.

de către persoana nominalizată de către petent, așa încât simplele afirmații ale acestuia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 267 și art. 267 1 C. pen., nesusținute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei soluții. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul petent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul S.M. împotriva sentinței penale nr. 125 din 19 noiembrie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul petent la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 10 februarie 2011.