ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 503/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 503/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei penale

de față;

În baza actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală

nr. 125 din 19 noiembrie 2010, Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru

cauze cu minori, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc.

pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul S.M., împotriva

rezoluțiilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava nr. 346/P/2009 din

data de 05 august 2010 și nr. 381/II/2/2010 din data de 02 septembrie 2010,

intimat fiind M.V.

Au fost menținute

rezoluțiile mai sus arătate.

În temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., a fost obligat petentul să plătească statului suma de 150

lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Prin rezoluția nr. 346/P/2009

din 05 august 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava s-a dispus,

în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.,

neînceperea urmăririi penale față de numitul M.D., pentru infracțiunile de

supunere la rele tratamente și tortură, prevăzute de art. 267 și art. 267

1

C. pen., întrucât faptele nu există.

Pentru a dispune

astfel, a reținut parchetul că, prin încheierea din 15 octombrie 2008,

pronunțată în dosarul nr. 2807/193/2008 al Judecătoriei Botoșani, în temeiul

dispozițiilor art. 222 alin. (7) C. proc. pen., s-a dispus scoaterea de pe rol

a cauzei privind plângerea formulată de numitul S.M. și înaintarea acesteia

spre competentă soluționare la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Cauza a fost

înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție –

Secția de urmărire penală și criminalistică sub nr. 1469/P/2008, dosarul având

ca obiect efectuarea de cercetări fată de:

- C.D. și M.I.,

procurori în cadrul D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea, sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 247, art. 267 și art. 267

1

C. pen., constând în aceea că au emis adresa nr. 172/P/2003 din 11 aprilie 2003,

prin care s-au încălcat și îngrădit drepturile procesuale, precum și unele

drepturi constituționale.

- chestor A.T.J. și

cms. șef D.E. pentru infracțiunile prevăzute de art. 267 și art. 267

1

C. pen., constând în aceea că, în calitate de comandanți ai Arestului din

cadrul Direcției Cercetări Penale a I.G.P.R., în perioada mai-iunie 2003, când

petentul a stat în arest preventiv, „nu au creat condiții omenești de

încarcerare, adică fără fumători și cu aer”;

- M.D. - comandant al

Penitenciarului Botoșani, pentru infracțiunile prevăzute de art. 267 și art. 267

1

C. pen., constând în aceea că, în perioada 10 aprilie 2003 – 03 septembrie 2003,

„petentul a fost încarcerat într-o celulă cu fumători și nu i s-a asigurat

minimul de protecție, fiind expus deținuților care l-au lovit, l-au înjurat și

scuipat, fiind amenințat cu acte de violență, inclusiv infectarea cu virusul

HIV”;

- S.G. – comandantul

Penitenciarului Târgu Mureș, pentru infracțiunile prevăzute de art. 267 și art.

267

1

C. pen., constând în aceea că, în perioada 08 septembrie 2003 –

13 iulie 2004, „petentul a fost ținut 11 luni în fum de țigară, într-o celulă

cu 32 deținuți, dintre care 27 erau fumători înrăiți”;

- C.A.,

vicepreședinte al Curții de Apel Suceava, pentru infracțiunile prevăzute de

art. 267 și art. 267

1

C. pen., constând în aceea că, „deși

administra camerele de arest de la subsolul clădirii, l-a ținut pe petent în

condiții degradante și inumane, respectiv, la fiecare escortă la instanță,

introducea într-o cameră de arest de 2/3 m aproximativ 20-30 deținuți, toți

fumători, fără aerisire și lumină naturală, fără bănci sau scaune”.

Pe timpul

cercetărilor efectuate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, a fost audiat petentul S.M., precum și o parte din persoanele

reclamate, la dosar administrându-se și alte probe referitoare la faptele

sesizate.

Prin Ordonanța nr. 1469/P/2008

din 20 august 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit.

a) și b) C. proc. pen., art. 38 C. proc. pen., art. 42, art. 45 C. proc. pen.,

s-a dispus:

urmăririi penale față de:

- C.D., procuror în

cadrul Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea, pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 247, art. 267, art. 267

1

C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, magistratul procuror

fiind deja sancționat pentru fapta reclamată;

- M.I., procuror în

cadrul Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Oradea, pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 247, art. 267, art. 267

1

C. pen., întrucât faptele reclamate nu există;

- A.T.J., chestor de

poliție în cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 267, art. 267

1

C. pen., întrucât

faptele reclamate nu există;

- C.A., fost

judecător în cadrul Curții de Apel Suceava, în prezent pensionar, pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 267, art. 267

1

C. pen.,

întrucât faptele reclamate nu există.

declinarea cauzei spre competentă soluționare la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, cu privire la comisarul șef D.E., în prezent

pensionar, împreună cu un exemplar al ordonanței.

declinarea cauzei spre competentă soluționare la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, cu privire la colonelul M.D., împreună cu un

exemplar al ordonanței.

declinarea cauzei spre competentă soluționare la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș, cu privire la colonelul S.G., împreună cu

un exemplar al ordonanței.

În aceste condiții,

prin adresa nr. 1166/P/2009 din 28 august 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dosarul cauzei, împreună cu un

exemplar al ordonanței nr. 1469/P/2008, a fost trimis spre competentă

soluționare la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, pentru cercetări

față de M.D. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 267 și art.

267

1

C. pen.

Din analiza

aspectelor sesizate în plângere de către S.M. împotriva numitului M.D., s-a

constatat că acestea se referă la unele măsuri administrative ce au fost luate

sau trebuiau luate de către administrația locului de deținere, în speță de

către M.D., în calitate de comandant al Penitenciarului Botoșani. Astfel, s-a

reclamat faptul că administrația locului de deținere nu i-a asigurat petentului

protecție împotriva agresiunilor din partea celorlalți deținuți, precum și

faptul că nu i s-au asigurat condiții corespunzătoare de detenție, fiind cazat

în camere cu alte persoane fumătoare.

În cauză, obiectul

plângerii formulată de S.M. l-a constituit unele acte ale administrației

penitenciarului, iar pentru soluționarea nemulțumirilor sale, în conformitate

cu dispozițiile legale în vigoare la acea dată (Legea nr. 23/1969), acesta avea

posibilitatea să sesizeze forurile competente.

În ce privește

infracțiunile de supunere la rele tratamente și tortură, prevăzute de art. 267,

art. 267

1

C. pen., pentru care s-a formulat plângere, s-a constatat

că pentru întrunirea elementelor constitutive sub aspectul laturii obiective

sunt necesare anumite constrângeri și presiuni, exercitate în afara cadrului

legal asupra subiectului pasiv, în vederea modificării echilibrului bio-psiho-fiziologic

al acestuia. Totodată, elementul material al acestor infracțiuni, în toate

ipostazele sale normative, trebuie să se exteriorizeze în acțiuni sau măsuri

apte să producă anumite consecințe, cum ar fi „periclitarea sănătății,

integrității corporale ori o atingere adusă demnității persoanei vătămate”.

Mai mult decât atât,

pentru infracțiunea de tortură, prevăzută de art. 267

1

C. pen.,

textul de lege incriminator prevede și existența unor scopuri pentru care se

săvârșește fapta. Ori, din cuprinsul plângerii formulate de petentul S.M. nu

rezultă existența acestor elemente esențiale ale infracțiunii.

S-a mai avut în

vedere faptul că pentru infracțiunea de supunerea la rele tratamente, prevăzută

de art. 267 C. pen., în conformitate cu dispozițiile art. 122 alin. (1) lit. d)

C. pen., a intervenit și prescripția răspunderii penale.

În aceste condiții,

în cauză nu s-a putut reține în sarcina numitului M.D. săvârșirea

infracțiunilor de supunere la rele tratamente și tortură, prevăzute de art. 267

și art.267

1

C. pen., întrucât, așa cum rezultă și din probe, aceste

fapte nu au fost comise.

Împotriva acestei

soluții a formulat plângere petentul, respinsă ca neîntemeiată, în baza

prevederilor art. 278 alin. (3) C. proc. pen., de către procurorul șef de

secție de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava prin rezoluția nr. 381/II/2/2010

din data de 02 septembrie 2010.

În considerentele

acestui act procesual se arată că în cauză nu sunt întrunite sub nicio formă

elementele constitutive ale celor două infracțiuni, atât sub aspectul laturii

obiective cât și sub aspectul laturii subiective, care presupune exclusiv forma

de vinovăție a intenției.

Mai mult decât atât,

pentru infracțiunea prevăzută de art. 267 C. pen., având în vedere perioada

comiterii acestei fapte, și anume mai – iunie 2003, s-a împlinit termenul

general de prescripție a răspunderii penale (5 ani), calculat conform dispozițiilor

art. 122 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. și, prin urmare, orice cercetare a

fondului cauzei este interzisă prin lege.

În ceea ce privește

infracțiunea prevăzută de art. 267

1

C. pen., pe lângă lipsa

elementelor la care s-a făcut referire anterior, din verificările efectuate a

rezultat că nu este dată nici condiția esențială cerută de legiuitor, referitoare

la scopul săvârșirii faptei, atâta vreme cât conducerea locului de detenție nu

are nicio competență în efectuarea actelor de urmărire într-o cauză penală.

Aspectele sesizate de

către petent puteau face obiectul unei plângeri către Judecătoria Botoșani,

conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 56/2003 (în vigoare la acea dată, în

prezent abrogată prin Legea nr. 275/2006).

Împotriva acestor

rezoluții, petentul s-a adresat în condițiile art. 278

1

C. proc.

pen. instanței de judecată, arătând că intimatul M.V., în calitate de director la Penitenciarul Botoșani, i-a asigurat condiții necorespunzătoare de detenție, respectiv:

- a fost încarcerat

în zeghe și tuns zero (perioada 10 aprilie - 3 septembrie 2003, în timp ce se

afla în arest preventiv);

- a fost expus

public, încătușat în zeghe, respectiv scos din dubă în zona pieții centrale și

condus în acest fel până la sediul D.N.A.;

- a fost repartizat

în camere cu deținuți violenți și fumători, pe care el îi arestase cu numai

două luni înainte; începând cu data de 1 octombrie 2004, urmare a cererilor

repetate adresate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

a fost repartizat într-o cameră de nefumători;

- în ziua de 27

aprilie 2003, li s-a interzis celor doi apărători aleși ai săi să ia legătura

cu el, fiind ținuți în poarta penitenciarului timp de 6 ore; ulterior a aflat

că exista o Ordonanță a Parchetului Național Anticorupție prin care i se

interzicea să ia legătura cu orice persoană din exterior;

- nu a primit

aprobare să poarte corespondență cu familia, cu apărătorii și cu autoritățile

statului;

- a fost introdus în

camera sa un informator, acesta fiind instruit pentru a afla ce judecători de la Curtea de Apel Suceava cunoaște;

- în perioada 20

august 2004 - 8 august 2006 nu i s-a asigurat medicația prescrisă afecțiunilor

sale, când a intrat având două afecțiuni, iar când a ieșit din penitenciar avea

7 afecțiuni grave, sens în care arată că va atașa înscrisuri doveditoare.

În drept, a invocat

art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 56/2003 și art. 267 și art. 267

1

C.

pen.

Instanța de fond a

constatat că, din analiza actelor premergătoare efectuate în cauză, nu a

rezultat că intimatul ar fi comis cu intenție acte sau fapte care să se fi

circumscris sub aspectul laturii obiective conținutului constitutiv al

infracțiunilor prevăzute de art. 267 și art. 267

1

C. pen. Mai mult,

pentru infracțiunea prevăzută de art. 267 C. pen. s-a împlinit termenul de

prescripție a răspunderii penale, începerea urmăririi penale fiind astfel

împiedicată.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs, în termen legal, petentul S.M., pe care o apreciază

„nelegală și nefondată”.

Pentru termenul de

judecată din 10 februarie 2011, petentul S.M. a depus un memoriu pentru

susținerea recursului formulat. Astfel, petentul critică sentința pentru faptul

că nu a luat în considerare Ordinul nr. 172/P/2003 din 10 aprilie 2003 prin

care s-a dispus ca „pe toată durata urmăririi penale să i se interzică orice

contact direct, telefonic sau corespondență cu familia, autoritățile statului

și apărătorii aleși sau din oficiu ”și astfel a fost lipsit de dreptul de a lua

legătura cu avocații săi și a-și pregăti apărarea.

De asemenea, în mod

abuziv a fost îmbrăcat în ținută de zeghe, deși nu era condamnat, nu i s-au

asigurat condiții de securitate și protecție, fiind agresat de deținuți (M.),

nu i s-a administrat medicația indicată de medicii spitalului Mavromati din

Botoșani, s-a încercat infestarea sa cu HIV, aspecte ce conturează săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 267 și, respectiv, art. 267

1

de

către intimatul M.V., motiv pentru care a solicitat desființarea celor două

rezoluții și trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi

penale.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând hotărârea instanței de fond prin prisma

criticilor petentului, cât și din oficiu, conform art. 385

6

alin. (3)

C. proc. pen., o consideră legală și temeinică, iar recursul petentului

nefondat, pentru următoarele considerente:

Plângerea petentului S.M.,

încarcerat în Penitenciarul Botoșani începând cu 10 aprilie 2003 îl vizează pe

intimatul M.V., comandantul penitenciarului până în octombrie 2003, acuzat de

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 267 și art. 267

1

C. pen.

față de petent.

Începerea urmăririi

penale pentru săvârșirea unei infracțiuni este condiționată de existența unor

temeiuri suficiente care să confirme că o anumită persoană se face culpabilă de

săvârșirea unei infracțiuni. Totodată, trebuie să se constate că nu există nici

unul din cazurile prevăzute de art. 10 C. proc. pen. în care punerea în mișcare

sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

Înalta Curte constată

că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava cât și instanța de fond (Curtea

de Apel Suceava) au dispus o soluție legală și temeinică.

În ceea ce privește

infracțiunea prevăzută de art. 267 C. pen., termenul de prescripție al

răspunderii penale s-a împlinit, începerea urmăriri penale fiind astfel

împiedicată, motiv pentru care analiza faptelor presupus a fi săvârșite de

intimat și care s-ar circumscrie conținutului constitutiv ala cestei

infracțiuni nu se mai justifică.

Infracțiunea de

tortură în art. 267

1

C. pen. este „fapta prin care se provoacă unei

persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice ori psihice,

îndeosebi cu scopul de a obține de la această persoană sau de la o terță

persoană informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care

aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o

intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni

asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de

discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de

suferințe sunt aplicate de către un agent al autorității publice sau de orice

altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu

consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane.”

Din analiza

conținutului actelor existente la dosar rezultă că nu se poate reține că

intimatul ar fi comis cu intenție acte/fapte care să se circumscrie sub

aspectul laturii obiective conținutului constitutiv al infracțiunii prevăzute

de art. 267

1

C. pen.

Intimatul a respectat

dispozițiile legislației în vigoare, respectiv Legea nr. 23 din 18 noiembrie

1969 privind executarea pedepselor, O.U.G. nr. 56 din 25 iunie 2003 privind

unele drepturi ale persoanelor aflate în exercitarea pedepselor privative de

libertate.

Într-adevăr, există o

adresă nr. 34849 din 11 aprilie 2003 emisă de către P.N.A. în dosarul nr. 172/P/2003

prin care i s-au interzis „convorbirile telefonice, vizitele și efectuarea de

corespondență pe toată durata desfășurării urmăririi penale”, dar această

adresă nu a emanat de la intimat ci de la procurorul D.C. Astfel, se poate

aprecia că nu i se poate reține vreo culpă comandantului penitenciarului în

interzicerea unor drepturi ale petentului pe perioada detenției, atâta timp cât

această dispoziție nu a fost dată de acesta și a provenit (din rațiuni pe care

doar procurorul care instrumenta urmărirea penală le poate justifica) de la

procurorul anchetator.

Din corespondența

primită de la Penitenciarul Bacău (fila 41 dosar instanță) a rezultat că

petentul a purtat haine civile personale, iar din fotografia anexată dosarului

său de penitenciar acesta nu apare ca fiind tuns zero, astfel încât afirmațiile

petentului sunt combătute de actele depuse la dosar.

Petentul S.M. a

susținut o stare de fapt (a fost îmbrăcat în zeghe și tuns zero), dar nu a

probat aceste susțineri. Până la înscrierea în fals a celor existente în conținutul

adresei emise de Penitenciarul Botoșani, acestea fac dovada contrariului celor

învederate de petent.

Mai mult, din adresa

nr. T/55548/PBBT din 01 noiembrie 2010 emisă de Penitenciarul Botoșani, a

reieșit că acesta a fost cazat în camera 16, alături de alte persoane private

de libertate de aceeași categorie penală, a primit țigări de la familie prin

sectorul de acordare a vizitelor chiar la 20 aprilie 2003, pe perioada

desfășurării penale a beneficiat de dreptul de a primi pachete și vizita cu

membrii familiei conform „fișei de evidență a măsurilor disciplinare,

recompenselor și drepturilor”, a uzat de dreptul de a efectua convorbiri

telefonice în 11 iulie 2003, 06 august 2003 și 3 septembrie 2003.

Deși petentul a

susținut că nu i-au fost asigurate condiții de securitate, acest aspect este

infirmat de modul în care administrația penitenciarului a reacționat atunci

când petentul a fost victima unui act de violență avut din partea deținutului M.L.,

sesizând parchetul despre acest eveniment, iar în urma soluționării cauzei în

instanță, numitul M.L. a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru infracțiune

de lovire.

Asemenea acte de

violență sunt frecvent întâlnite în mediul penitenciar, însă în cazul de față

nu se poate reproșa reprezentanților administrației Penitenciarului Botoșani

vreo atitudine pasivă și lipsa unor măsuri corespunzătoare.

Susținerile

petentului S.M. în legătură cu alte acte de violență sau amenințări de

infectare cu virusul HIV nu au fost semnalate, așa cum rezultă din informațiile

primite de la Penitenciar.

Simpla afirmație a

unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu

poate fi acceptată ca adevăr. Mai mult, în cadrul Penitenciarului Botoșani a

fost cazat în camera 95 din cadrul Secției a IV-a deținere, destinate

persoanelor inapte vârstă și boală, în cameră fiind repartizate persoane care

nu fumau, fiind ales și responsabil de cameră de celelalte persoane private de

libertate, fiind recompensat de mai multe ori pentru activitățile desfășurate

și menținerea unei stări administrativ gospodărești corespunzătoare.

Condițiile improprii

de detenție (spațiul de cazare și prezența fumătorilor), așa cum rezultă din

declarațiile și memoriile petentului, cât și ale numitului B.M., au vizat

perioada din cadrul Arestului Direcției Cercetări Penale București, cu privire

la care intimatul M.V. nu avea niciun fel de atribuții.

Aspectele privind

neasigurarea medicației pe perioada de arest preventiv ori introducerea în

camera sa a unui informator nu au fost probate.

Neregulile sesizate

de petent a fi săvârșite după octombrie 2003 și care îl vizează pe intimatul M.V.

nu prezintă relevanță, atât timp cât acesta a fost eliberat din funcția de

director al Penitenciarului Botoșani la 17 octombrie 2003, nemaiavând putere

decizională.

În consecință,

respingând plângerea, menținând rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o

hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

Pe de altă parte,

plângerea prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., având rolul unei căi

de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în

judecată.

Acest control

privește exclusiv temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale,

confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările

efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de

urmărire penală, în condițiile determinate de legea procesual-penală.

În concluzie,

nepropunând și, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă

situație de fapt și vinovăția intimatului, instanța de fond a respins legal

plângerea cu care a fost sesizată în condițiile art. 278

1

C. proc.

pen.

Nici în această etapă

procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire

penală și instanța de fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunilor

prevăzute de art. 267 și art. 267

1

C. pen. de către persoana

nominalizată de către petent, așa încât simplele afirmații ale acestuia, în

sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 267

și art. 267

1

C. pen., nesusținute de materialul probator

administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și

pronunțarea altei soluții.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza

art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul petent va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

petentul

S.M.

împotriva

sentinței penale nr. 125 din 19 noiembrie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția

penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul petent la plata sumei de

100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 10

februarie 2011.