ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1593/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1593/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Caraș - Severin la 16 martie 2010, M.I. a solicitat, în temeiul

Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.240.000 lei

(echivalentul a 300.000 euro) reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit de el și părinții săi, prin măsurile administrative cu caracter politic

constând în dislocarea și stabilirea domiciliului și locului de muncă

obligatoriu în Raionul Călărași.

Tribunalul Caraș

Severin, prin sentința civilă nr. 1290 din 30 iunie 2010 a admis în parte

acțiunea civilă formulată și precizată împotriva Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de

70.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune

morale.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că reclamantul a precizat în concluziile pe

fond că a înțeles a formula acțiune în nume propriu și în calitate de

moștenitor al tatălui său, M.I.

S-a constatat că în ziua

de 18 iunie 1951, părinții reclamantului, M.I. și M.C. au suferit măsuri

administrative, asimilate condamnărilor cu caracter politic, prin dislocarea

forțată și mutarea abuzivă, în condiții greu de descris, în Bărăgan – Raionul

Călărași, unde împreună cu ceilalți condamnați au ridicat localitatea Pelican

și unde au avut domiciliu obligatoriu până în ziua de 27 iulie 1955, iar în

aceste condiții s-a născut reclamantul la 16 martie 1953.

S-a reținut de către

tribunal că prin stabilirea domiciliului obligatoriu au fost cauzate familiei

prejudicii atât materiale cât și morale, afectându-le membrilor acesteia viața

ulterioară și încălcându-se dreptul personal nepatrimonial la libertate, fiind

afectate onoarea și reputația celor strămutați și având impact și asupra vieții

private a familiei.

Pornind de la

dispozițiile art. 3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și în raport de

probele administrate, a rezultat că reclamantul întrunește condițiile prevăzute

de respectivele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de el și de familia sa, care a fost privată de

libertate pe o perioadă de aproximativ 4 ani prin măsura strămutării impusă de

autorități.

Prin deportare,

dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat,

aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la

educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat

fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei deportate și a membrilor

familiei în societate sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica

progresul ființei umane.

S-a constatat că deși

este adevărat că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale

constând în dureri fizice și psihice, în materia aceasta, principiul reparării

integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt

explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de

a fi echivalate material. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este

despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul și nu prejudiciul ca atare.

Recunoașterea unui

drept de despăgubire nu se aplică decât prin voința de a oferi o satisfacție

care poate contrabalansa efectul vătămării și fără ca această satisfacție să aibă

o reală corespondență cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei,

accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului, din punctul de vedere al

victimei.

În aceste condiții,

tribunalul a apreciat că acțiunea reclamantului de acordare a daunelor morale

este întemeiată, iar la stabilirea întinderii acestora a avut în vedere

consecințele negative suferite de acesta, atât pe plan fizic cât și psihic,

importanța valorii morale lezate, intensitatea cu care reclamantul a perceput

consecințele vătămării.

S-a reținut că

indemnizația de care a beneficiat reclamantul în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990

nu poate constitui în niciun caz o reparație îndestulătoare a suferințelor

îndurate, astfel cum s-a susținut prin întâmpinare.

Față de dispozițiile art.

3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6 și 8 C.E.D.O.,

jurisprudența C.E.D.O. (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din

Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenție, instanța a

considerat că atâta timp cât reclamantul a făcut dovada gravului prejudiciu

moral suferit are dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă și

nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr.

221/2009.

Prin decizia nr. 107

din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția generală a finanțelor publice Caraș Severin împotriva sentinței

tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în tot

cererea de chemare în judecată formulată de reclamant.

Instanța de apel a

constatat că solicitând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare

a deportării antecesorilor săi în Bărăgan, măsură dispusă prin decizia nr. 200/1951

a M.A.I., reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

S-a reținut că prin

decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009,

respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.

Decizia a fost

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenind, astfel,

obligatorie, conform dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție.

Cum, în termen de 45

de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus

prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste

norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31

alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată și ale art. 147 alin. (1) din

Constituție.

În consecință, norma

legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale

formulată de reclamant și-a încetat efectele juridice.

Este adevărat că

această încetare s-a produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei

hotărâri și că art. 147 alin. (4) din Constituție dispune că deciziile Curții

Constituționale au putere numai pentru viitor.

S-a observat însă, că

încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor

juridice dintre stat - cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul

reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul

acestui beneficiu.

Pe de altă parte,

constatarea neconstituționalității respectivelor norme are efect de la data

adoptării legii și, după cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu

au adoptat vreun act normativ în concordanță cu Constituția (în această

materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării

neconstituționalității normelor asupra raporturilor juridice deja legate între

părți.

În fine, un alt

argument în favoarea reținerii incidenței în cauză a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 îl reprezintă introducerea prin Legea nr. 177/2010

a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv

admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situația în care

Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și

a declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

ordonanță.

S-a concluzionat că

în cauză sunt respectate dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție

potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamantul M.I., întemeiat pe motivul de

nelegalitate cuprins la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea

acestuia și modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii cererii

introductive.

A solicitat a se

constata că în cauză operează principiul neretroactivității legii civile asupra

unor raporturi juridice deja născute, chestiune tranșată de Înalta Curte de

Casație și Justiție prin decizia nr. LII/2007 dată în recursul în interesul

legii și de Curtea Constituțională prin decizia nr. 830/2008.

A invocat în

susținere prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora

deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor, precum și pe

cele ale art. 15 alin. (2) din legea fundamentală, apreciind că efectele

respectivelor decizii nu se pot aplica și situațiilor în care există o hotărâre

judecătorească în primă instanță care, deși nedefinitivă, poate fi legală și

temeinică prin raportare la legislația în vigoare la data pronunțării acesteia.

În acest sens, a

arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, acțiune

formulată în baza art. 5 alin. (1) lit. a), sub imperiul Legii nr. 221/2009

nemodificată, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita daune morale

neplafonate sub aspectul întinderii, întrucât O.U.G. nr. 62/2010 nu conține

norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate ci

este un act normativ care conține dispoziții de drept material, astfel încât

legea în vigoare la data cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot

parcursul procesului.

A considerat că prin

neraportare la legea aplicabilă în momentul introducerii acțiunii i se încalcă

dreptul la un proces echitabil în condițiile unei profunde instabilități

legislative, generatoare de insecuritate a circuitului civil în general, în

sensul aplicării principiului neretroactivității fiind și jurisprudența C.E.D.O.

(Hotărârea din 8 martie 2006 în cauza Blecic contra Croației, paragraful 81).

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Problema de drept

care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010,

aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului

juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a

devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. (4)

C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit

că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul acestuia.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva deciziei nr. 107 din

26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 martie 2012.