ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1593/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș - Severin la 16 martie 2010, M.I. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.240.000 lei (echivalentul a 300.000 euro) reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de el și părinții săi, prin măsurile administrative cu caracter politic constând în dislocarea și stabilirea domiciliului și locului de muncă obligatoriu în Raionul Călărași. Tribunalul Caraș Severin, prin sentința civilă nr. 1290 din 30 iunie 2010 a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 70.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că reclamantul a precizat în concluziile pe fond că a înțeles a formula acțiune în nume propriu și în calitate de moștenitor al tatălui său, M.I. S-a constatat că în ziua de 18 iunie 1951, părinții reclamantului, M.I. și M.C.

au suferit măsuri administrative, asimilate condamnărilor cu caracter politic, prin dislocarea forțată și mutarea abuzivă, în condiții greu de descris, în Bărăgan – Raionul Călărași, unde împreună cu ceilalți condamnați au ridicat localitatea Pelican și unde au avut domiciliu obligatoriu până în ziua de 27 iulie 1955, iar în aceste condiții s-a născut reclamantul la 16 martie 1953. S-a reținut de către tribunal că prin stabilirea domiciliului obligatoriu au fost cauzate familiei prejudicii atât materiale cât și morale, afectându-le membrilor acesteia viața ulterioară și încălcându-se dreptul personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate onoarea și reputația celor strămutați și având impact și asupra vieții private a familiei.

Pornind de la dispozițiile art. 3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și în raport de probele administrate, a rezultat că reclamantul întrunește condițiile prevăzute de respectivele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de el și de familia sa, care a fost privată de libertate pe o perioadă de aproximativ 4 ani prin măsura strămutării impusă de autorități. Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat, aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei deportate și a membrilor familiei în societate sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica progresul ființei umane.

S-a constatat că deși este adevărat că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice și psihice, în materia aceasta, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul și nu prejudiciul ca atare. Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se aplică decât prin voința de a oferi o satisfacție care poate contrabalansa efectul vătămării și fără ca această satisfacție să aibă o reală corespondență cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei, accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului, din punctul de vedere al victimei.

În aceste condiții, tribunalul a apreciat că acțiunea reclamantului de acordare a daunelor morale este întemeiată, iar la stabilirea întinderii acestora a avut în vedere consecințele negative suferite de acesta, atât pe plan fizic cât și psihic, importanța valorii morale lezate, intensitatea cu care reclamantul a perceput consecințele vătămării. S-a reținut că indemnizația de care a beneficiat reclamantul în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu poate constitui în niciun caz o reparație îndestulătoare a suferințelor îndurate, astfel cum s-a susținut prin întâmpinare. Față de dispozițiile art. 3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6 și 8 C.E.D.O., jurisprudența C.E.D.O.

(cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenție, instanța a considerat că atâta timp cât reclamantul a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit are dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009. Prin decizia nr. 107 din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Caraș Severin împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamant.

Instanța de apel a constatat că solicitând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării antecesorilor săi în Bărăgan, măsură dispusă prin decizia nr. 200/1951 a M.A.I., reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. S-a reținut că prin decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri. Decizia a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenind, astfel, obligatorie, conform dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție.

Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată și ale art. 147 alin. (1) din Constituție. În consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamant și-a încetat efectele juridice. Este adevărat că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei hotărâri și că art. 147 alin. (4) din Constituție dispune că deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor.

S-a observat însă, că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat - cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu. Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității respectivelor norme are efect de la data adoptării legii și, după cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu Constituția (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituționalității normelor asupra raporturilor juridice deja legate între părți. În fine, un alt argument în favoarea reținerii incidenței în cauză a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 îl reprezintă introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc.

civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situația în care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și a declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță. S-a concluzionat că în cauză sunt respectate dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul M.I., întemeiat pe motivul de nelegalitate cuprins la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia și modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii cererii introductive.

A solicitat a se constata că în cauză operează principiul neretroactivității legii civile asupra unor raporturi juridice deja născute, chestiune tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. LII/2007 dată în recursul în interesul legii și de Curtea Constituțională prin decizia nr. 830/2008. A invocat în susținere prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor, precum și pe cele ale art. 15 alin. (2) din legea fundamentală, apreciind că efectele respectivelor decizii nu se pot aplica și situațiilor în care există o hotărâre judecătorească în primă instanță care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația în vigoare la data pronunțării acesteia.

În acest sens, a arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, acțiune formulată în baza art. 5 alin. (1) lit. a), sub imperiul Legii nr. 221/2009 nemodificată, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita daune morale neplafonate sub aspectul întinderii, întrucât O.U.G. nr. 62/2010 nu conține norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate ci este un act normativ care conține dispoziții de drept material, astfel încât legea în vigoare la data cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. A considerat că prin neraportare la legea aplicabilă în momentul introducerii acțiunii i se încalcă dreptul la un proces echitabil în condițiile unei profunde instabilități legislative, generatoare de insecuritate a circuitului civil în general, în sensul aplicării principiului neretroactivității fiind și jurisprudența C.E.D.O.

(Hotărârea din 8 martie 2006 în cauza Blecic contra Croației, paragraful 81). Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva deciziei nr. 107 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2012.