ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2761/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2761/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2267 din 23 iunie 2009,

Curtea de Apel București, secția a-VIII-a de contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC P. SA in

contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice-Comisia Pentru

Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate și

Autoritatea Națională A Vămilor, și a dispus anularea

Deciziei nr. 030 din 25 ianuarie 2008 a Ministerului Finanțelor –Comisia

pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate precum

și a Deciziei nr. 123 din 27 august 2008 a Autorității

Naționale a Vămilor.

Pentru a se pronunța astfel,

Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin decizia nr. 030 din 25 ianuarie

2008 s-a dispus revocarea autorizației de antrepozit fiscal din 23

decembrie 2003 emisă reclamantei, pentru depozitul situat în Arad, pentru

nerespectarea prevederilor art. 183 alin. (1) lit. i) și j) din Legea

571/2003.

S-a reținut că la data

controlului capacitatea maximă de depozitare nu mai corespundea cu cea

înscrisă în autorizație ci era de 23.814 tone în loc de 20.699 tone,

conform tabelului din octombrie 2007 al antrepozitului fiscal de depozitare iar

această capacitate poate fi mărită prin repunerea în circuitul

de depozitare a rezervoarelor stoc care pot fi reparate și reutilizate iar

reclamanta nu a adus la cunoștința autorităților

modificarea datelor avute în vedere la momentul emiterii autorizației.

Ulterior, prin decizia 123/2008 a

fost respinsă contestația formulată de reclamantă.

Textul invocat de emitentă

vorbește de o determinare de comun acord a capacității de

depozitare și de interdicția de a depăși maximul stabilit

în autorizație.

În speță, s-a procedat la

o astfel de determinare de comun acord a capacității de depozitare

și nu s-a reținut că prin faptele sale ulterioare reclamata ar

fi majorat această capacitate de depozitare sau ar fi depozitat o

cantitate mai mare decât cea stabilită în autorizație.

Ceea ce i se impută reclamantei

este faptul că ulterior autorizării a procedat la efectuarea unor

calcule diferite care duc la concluzia că in fapt capacitatea de

depozitare este superioară celei autorizate. Aceste calcule sunt

materializate în adresa din 27 octombrie 2007 care în opinia instanței de

fond, conține niște calcule ale capacității de depozitare

existente încă de la momentul autorizării iar faptul că aceste

calcule sunt diferite de cele propuse cu ocazia autorizării nu

prezintă relevanță cât timp diferența nu este rezultatul

unor modificări faptice la capacitatea de depozitare existentă, fie

prin modificarea rezervoarelor existente fie prin adăugarea unor noi

rezervoare.

Cât timp reclamanta nu a depozitat

în rezervoarele existente o cantitate mai mare decât cea autorizată ea nu

poate fi sancționată pentru faptul că in urma unor calcule

diferite se poate ajunge la concluzia că rezervoarele au o capacitate de

depozitare mai mare.

Articolul invocat de intimați

presupune aducerea la cunoștința autorităților a

depășirii capacității maxime autorizate in termen de 15

zile de la “modificarea capacității de depozitare

inițială”. Din această formulare rezultă in mod clar faptul

că pentru a deveni incident acest articol este necesară o modificare

a capacității de depozitare nu o recalculare a capacității

de depozitare existente în momentul autorizării.

Față de aceste

considerente, Curtea a constatat că recalcularea capacității de

depozitare existente în momentul autorizării nu reprezintă, prin ea

însăși o „depășire” a capacității maxime

autorizate și nu justifică decizia de revocare a autorizației.

În ceea ce privește

posibilitatea reclamantei de a majora capacitatea de depozitare prin repunerea

în funcțiune a rezervoarelor, Curtea a apreciat că nici acest fapt nu

poate justifica soluția de revocare a autorizației întrucât este

vorba de o simplă posibilitate nu de un fapt consumat așa încât nu se

încadrează in ipoteza textului care vorbește de o depășire

actuală a capacității de stocare și nu de o posibilitate

incertă de a depăși în viitor această capacitate.

În termen legal au formulat recurs

Autoritatea Națională a Vămilor și Ministerul

Finanțelor Publice.

Prin recursul formulat recurenta

Autoritatea Națională a Vămilor a solicitat modificarea

sentinței atacate in sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate

având în vedere că hotărârea pronunțată este lipsită

de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului se

susțin în esență, următoarele:

Ca urmare a verificării

respectării condițiilor de autorizare și funcționare la

antrepozitul fiscal de depozitare produse energetice situat in Arad,

Autoritatea Națională a Vămilor –Direcția Generală

pentru Accize și Operațiuni Vamale Arad-a întocmit nota de constatare

din 29 octombrie 2007.

La data efectuării controlului,

așa cum rezultă din tabelul din 27 octombrie 2007 emis de Depozitul

Arad, capacitatea maximă de depozitare nu mai corespundea cu cea

înscrisă în autorizația de antrepozit fiscal-20.699-tone, aceasta

fiind de 23.814 tone.

Instanța de fond, în mod

greșit, a reținut că ceea ce i se impută reclamantei este

faptul că ulterior autorizării a procedat la efectuarea unor calcule

diferite care duc la concluzia că în fapt capacitatea de depozitare este

superioară celei autorizate. O astfel de susținere este de

neacceptat, având în vedere faptul că, dacă în momentul

autorizării, s-ar utiliza un anumit mod de calcul pentru determinarea

capacității maxime de depozitare, iar ulterior s-ar folosi un alt mod

de calcul, s-ar ajunge la situația în care nu ar mai fi utilă și

necesară înscrierea în autorizație a capacității maxime de

depozitare.

Instanța de fond in mod

greșit a reținut susținerile reclamantei privind modul de

calcul, noțiunile de capacitate construită, capacitate

geometrică, capacitate calibrată precum și faptul că în

același rezervor se pot depozita produse energetice cu diferite

densități, și care nu pot scuza intimata-reclamantă pentru

faptul că au o capacitate maximă de depozitare mi mare decât cea declarată

în autorizația inițială.

Reclamanta putea și trebuia

să cunoască la momentul autorizării toate detaliile produselor

ce urmau să fie depozitate în respectivele rezervoare, și astfel,

să solicite autorizarea pentru o capacitate superioară.

Nu se poate accepta ipoteza

utilizării unui mod de calcul pentru capacitatea de depozitare la momentul

autorizării, și a unui alt mod de calcul ulterior, având în vedere

faptul că în momentul autorizării, reclamanta, și-a declarat

capacitatea maximă de depozitare de 20.699 tone la data de 23 decembrie 2003,

iar autoritatea fiscală competentă de la aceea dată a acceptat

și nu a impus nici o restricție.

Nimic nu a împiedicat reclamanta

să utilizeze, de la început, modul de calcul pe care îl considera potrivit

necesităților sale, numai că nu era în interesul reclamantei

să stabilească o capacitate mai mare, având în vedere faptul că

stabilind o capacitate maximă superioară ar fi dus și la

stabilirea unei garanții direct proporționale.

De asemenea, instanța de fond

în mod eronat a reținut că utilizarea unor metode de calcul diferite

față de cele de la momentul autorizării nu au

relevanță atâta timp cât diferența nu este rezultatul unor

modificări faptice la capacitatea de depozitare existentă.

Această susținere a

instanței de fond este profund greșită pentru motivele mai sus

arătate, cât și pentru faptul că nivelul garanției de

1.989.965 euro a fost stabilit având în vedere cantitatea maximă de

depozitare. Mărind capacitatea maximă de depozitare ar duce

inevitabil atât la stabilirea unui nivel al garanției superior, cât

și la stabilirea unui nivel al accizei plătite-datorate, de asemenea,

superior, în condițiile art. 7 și art. 8 din Normele metodologice de

aplicare a prevederilor Secțiunii a 2 a referitoare la sistemul de

antrepozitare fiscală, din O.G. nr. 86/2003 privind reglementarea unor

măsuri în materie financiar-fiscală.

Prin recursul promovat recurentul Ministerul

Finanțelor a solicitat admiterea recursului, casarea cu trimitere spre

rejudecare la instanța de fond, in principal și reținerea cauzei

spre rejudecare și modificarea în sensul respingerii acțiunii

reclamantei ca neîntemeiate, invocând următoarele motive de recurs:

- prin hotărârea dată,

instanța a încălcat normele de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.civ, în condițiile

în care în cuprinsul hotărârii recurate nu se găsesc motivele de fapt

și de drept pentru care au fost înlăturate apărările

formulate, fiind astfel, incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

5 C. proc. civ.;

-hotărârea atacată este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;

în dezvoltarea acestui motiv de recurs sunt expuse în esență,

aceleași argumente invocate și de recurenta Autoritatea

Națională a Vămilor.

-recursul declarat împotriva unei

hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel este

limitată la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța

putând să examineze cauza sub toate aspectele - art. 304

1

C.

proc. civ.

Analizând cauza, prin prisma

motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9

și art. 304

1

C. proc. civ., având în vedere cadrul legal

aplicabil, Înalta Curte va constata că recursurile sunt fondate, în sensul

celor ce se vor arăta:

În ceea ce privește critica de

recurs referitoare la faptul că instanța de fond nu s-a

pronunțat asupra tuturot apărărilor formulate pe fondul cauzei de

către pârâțul Ministerul Finanțelor Publice, Inalta Curte

reține că, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă.motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum

și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Motivele de fapt și de drept la

care se referă textul citat, C. proc. civ. reprezintă elementele

silogismului judiciar, premizele de fapt și de drept care au condus

instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta nu

înseamnă însă că instanța este obligată să

răspundă punctual tuturor susținerilor părților car

pot fi sistemetizate în funcție de legătura lor logică, iar

hotărârea pronunțată trebuie să cuprindă motivele pe

care se sprijină soluția adoptată ți cele pentru care au

fost admise sau respinse cererile părților, iar nu susținerile

acestora.

Or, în cauză, rezultă din

motivarea sentinței civile recurate că instanța de fond, în

adoptarea soluției pronunțate, a avut în vedere apărările

formulate în cauză pe care le-a apreciat în raport cu dispozițiile

legale incidente, hotărârea cuprinzând expunerea situației de fapt,

precum și argumentele pentru care instanța a dispus admiterea

acțiunii formulate de intimata SC P. SA.

În consecință Înalta Curte

constată că nu poate fi primit motivul de recurs circumscris

dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile

de recurs referitoare la netemeinicia și nelegalitatea soluției

pronunțate de Curtea de Apel, critici care se circumscriu motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.civ și în raport cu

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține

următoarele:

Prin nota de constatare

înregistrată din 29 octombrie 2007, încheiată la SC P. SA, ca urmare

a verificării respectării condițiilor de autorizare și

funcționare la antrepozitul fiscal de depozitare produse energetice situat

în Municipiul Arad, Autoritatea Națională a Vămilor, Direcția

Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale, a propus

revocarea autorizației de antrepozit fiscal din 23 decembrie 2003, pentru

nerespectarea prevederilor art. 181 alin. (3) și art. 183 alin. (1) lit.

i) și j) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările

și completările ulterioare, coroborate cu prevederile pct. 8 alin.

(5) din Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal.

Din cuprinsul notei de constatare

mai sus menționate, însușită și acceptată fără

obiecțiuni, prin semnare, de către reprezentantul SC P. SA-director

depozit d-nul T.F.-, a rezultat că la data efectuării controlului

capacitatea totală de depozitare în rezervoarele utilizate și

declarate nu mai corespundea cu cea înscrisă în autorizația de

antrepozit fiscal-20.699 tone-, aceasta fiind de 23.814 tone, în funcție

de tipul combustibilului depozitat ; la nota de constatare menționată

este anexat tabelul din 27 octombrie 2007, semnat de același reprezentant

al intimatei, care atestă capacitatea maximă de depozitare de 23.814

tone la antrepozitului fiscal de depozitare Arad.

Decizia de revocare nr. 030 din 25

ianuarie 2008 a fost luată de către Ministerul Economiei și

Finanțelor-Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor

Armonizate-, pentru următoarele motive: la data efectuării

controlului capacitatea maximă de depozitare nu mai corespundea cu cea

înscrisă în autorizația de antrepozit fiscal; capacitatea maximă

de depozitare la data controlului putea fi mărită prin repunerea în

circuitul de depozitare a rezervoarelor stoc, care pot fi reparate și

reutilizate, crescând, astfel, capacitatea de depozitare cu 17.000 tone,

capacitatea maximă de depozitare ajungând în acest caz la 40.814 tone ;

modificarea datelor avute în vedere la autorizare nu a fost comunicată

autorității competente la data efectuării modificării.

Prin decizia nr. 123 din 27 august 2008

emisă de recurenta Autoritatea Națională a Vămilor a fost

respinsă contestația formulată de SC P. SA împotriva deciziei nr.

030 din 25 ianuarie 2008, ca fiind netemeinică și nelegală.

Potrivit art. 181 alin. (3) din

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal: În cazul antrepozitelor fiscale

autorizate pentru depozitare, capacitatea maximă de depozitare a

antrepozitului fiscal propus va fi determinată de comun acord cu

autoritatea fiscală competentă, în conformitate cu precizările

din norme. Odată determinată, aceasta nu va putea fi

depășită în condițiile autorizării existente.

Dacă această capacitate de depozitare depășește maximul

stabilit în autorizație, va fi necesar, ca în termen de 15 zile de la

modificarea capacității de depozitare inițiale, să se

solicite o aprobare pentru circumstanțele schimbate.

Dispozițiile art. 183 alin. (1)

lit. i) și j din Codul fiscal prevăd că:”orice antrepozitar

autorizat are obligația de a îndeplini următoarele cerințe;

să înștiințeze autoritățile fiscale competente cu

privire la orice extindere sau modificare propusă a structurii

antrepozitului fiscal, precum și a modului de operare în acesta, care

poate afecta cuantumul garanției constituite potrivit prevederilor lit. a)

; să înștiințeze autoritatea fiscală competentă despre

orice modificare adusă datelor inițiale în baza cărora a fost

emisă autorizația de antrepozitar, în termen de 30 de zile de la data

înregistrării modificării”.

Este de necontestat faptul că

la data efectuării controlului, respectiv 29 octombrie 2007, capacitatea

totală de depozitare a antrepozitului fiscal autorizat pentru depozitarea

produselor energetice situat în Municipiul Arad, nu mai corespundea cu cea

înscrisă în Autorizația de antrepozit fiscal din 23 decembrie 2003.

Prin urmare SC P. SA, în calitate de

antrepozitar autorizat, avea obligația de a se conforma dispozițiilor

legale mai sus citate, indiferent care a fost motivul care a determinat

depășirea capacității maxime de depozitare autorizate

și indiferent dacă a beneficiat sau nu de această

depășire, în condițiile în care, odată determinată,

această capacitate nu putea fi depășită în condițiile

autorizației existente. În acest sens Înalta Curte consideră lipsite

de temei susținerile reclamantei, însușite de instanța de fond,

potrivit cărora pentru a deveni incidente dispozițiile art. 183 alin.

(3) din Codul fiscal este necesară o modificare a capacității de

depozitare ca rezultat al unor modificări faptice precum și

depozitarea efectivă a unei cantități superioare celei

autorizate.

De asemenea, Înalta Curte nu poate

să rețină aprecierile instanței de fond potrivit

cărora adresa din 27 octombrie 2007 nu are semnificația unei

depășiri a capacității maxime de depozitare ci atestă

doar calculele făcute de reclamantă ulterior autorizării în

condițiile în care capacitatea de depozitare, aprobată inițial

s-a stabilit de către antrepozitar, SC P. SA, pe baza propunerilor

făcute de acesta și acceptate de autoritatea fiscală, care a

procedat și la stabilirea unei garanții pentru antrepozitul fiscal

menționat, în cuantum de 1.989.965 euro, în raport și de capacitatea

maximă de depozitare.

Prin urmare intimata nu putea

să invoce un alt mod de calcul al capacității de depozitare

decât cel avut în vedere la data emiterii autorizației pentru a justifica

depășirea constatată în urma controlului; în situația în

care antrepozitarul avea de făcut corecturi sau propuneri privind

noțiunea de capacitate calibrată, capacitatea geometrică sau

capacitatea utilă și care să fie exprimată în

unități de măsură aferente trebuia să o facă la

momentul stabilirii, de comun acord, cu autoritatea fiscală, în

condițiile art. 183 alin. (3), a capacității maxime de

depozitare autorizate. Orice calcule ulterioare autorizării care ar

conduce la modificarea capacității maxime de depozitare, trebuie

să fie acceptate de autoritatea fiscală competentă și

să conducă la emiterea unei noi autorizații cu implicații

asupra stabilirii nivelului garanției și al accizei

plătite/datorate.

Faptul că ulterior

revocării autorizației de antrepozit fiscal, intimata-recurentă,

prin adresa din 28 ianuarie 2008, a solicitat emiterea unei noi

autorizații pentru antrepozitul fiscal Arad, motivat de intenția de a

mări capacitatea de depozitare a antrepozitului fiscal de depozitare cu

3.115 tone, de la 20.699, cât figura în autorizația revocată, la

23.814 tone, cât era înscris în nota de control, nu este de natură a

conduce la reținerea altei situații de fapt decât cea expusă în

motivele de recurs.

Prin urmare Înalta

Curte, în raport de cele mai sus reținute, consideră întemeiate

criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În consecință, față

de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile

formulate în cauză și va modifica hotărârea atacată în

sensul respingerii cererii reclamantei O. – SC P. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentele

Autoritatea Națională a Vămilor și de Ministerul

Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse

Accizelor Armonizate împotriva sentinței civile nr. 2667 din 23 iunie 2009

a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și pe fond respinge acțiunea formulată de

reclamanta O. – SC P. SA-București, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 26 mai 2010.