ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2761/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2267 din 23 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a-VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC P. SA in contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice-Comisia Pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate și Autoritatea Națională A Vămilor, și a dispus anularea Deciziei nr. 030 din 25 ianuarie 2008 a Ministerului Finanțelor –Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate precum și a Deciziei nr. 123 din 27 august 2008 a Autorității Naționale a Vămilor.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele: Prin decizia nr. 030 din 25 ianuarie 2008 s-a dispus revocarea autorizației de antrepozit fiscal din 23 decembrie 2003 emisă reclamantei, pentru depozitul situat în Arad, pentru nerespectarea prevederilor art. 183 alin. (1) lit. i) și j) din Legea 571/2003. S-a reținut că la data controlului capacitatea maximă de depozitare nu mai corespundea cu cea înscrisă în autorizație ci era de 23.814 tone în loc de 20.699 tone, conform tabelului din octombrie 2007 al antrepozitului fiscal de depozitare iar această capacitate poate fi mărită prin repunerea în circuitul de depozitare a rezervoarelor stoc care pot fi reparate și reutilizate iar reclamanta nu a adus la cunoștința autorităților modificarea datelor avute în vedere la momentul emiterii autorizației.

Ulterior, prin decizia 123/2008 a fost respinsă contestația formulată de reclamantă. Textul invocat de emitentă vorbește de o determinare de comun acord a capacității de depozitare și de interdicția de a depăși maximul stabilit în autorizație. În speță, s-a procedat la o astfel de determinare de comun acord a capacității de depozitare și nu s-a reținut că prin faptele sale ulterioare reclamata ar fi majorat această capacitate de depozitare sau ar fi depozitat o cantitate mai mare decât cea stabilită în autorizație. Ceea ce i se impută reclamantei este faptul că ulterior autorizării a procedat la efectuarea unor calcule diferite care duc la concluzia că in fapt capacitatea de depozitare este superioară celei autorizate.

Aceste calcule sunt materializate în adresa din 27 octombrie 2007 care în opinia instanței de fond, conține niște calcule ale capacității de depozitare existente încă de la momentul autorizării iar faptul că aceste calcule sunt diferite de cele propuse cu ocazia autorizării nu prezintă relevanță cât timp diferența nu este rezultatul unor modificări faptice la capacitatea de depozitare existentă, fie prin modificarea rezervoarelor existente fie prin adăugarea unor noi rezervoare. Cât timp reclamanta nu a depozitat în rezervoarele existente o cantitate mai mare decât cea autorizată ea nu poate fi sancționată pentru faptul că in urma unor calcule diferite se poate ajunge la concluzia că rezervoarele au o capacitate de depozitare mai mare.

Articolul invocat de intimați presupune aducerea la cunoștința autorităților a depășirii capacității maxime autorizate in termen de 15 zile de la “modificarea capacității de depozitare inițială”. Din această formulare rezultă in mod clar faptul că pentru a deveni incident acest articol este necesară o modificare a capacității de depozitare nu o recalculare a capacității de depozitare existente în momentul autorizării. Față de aceste considerente, Curtea a constatat că recalcularea capacității de depozitare existente în momentul autorizării nu reprezintă, prin ea însăși o „depășire” a capacității maxime autorizate și nu justifică decizia de revocare a autorizației.

În ceea ce privește posibilitatea reclamantei de a majora capacitatea de depozitare prin repunerea în funcțiune a rezervoarelor, Curtea a apreciat că nici acest fapt nu poate justifica soluția de revocare a autorizației întrucât este vorba de o simplă posibilitate nu de un fapt consumat așa încât nu se încadrează in ipoteza textului care vorbește de o depășire actuală a capacității de stocare și nu de o posibilitate incertă de a depăși în viitor această capacitate. În termen legal au formulat recurs Autoritatea Națională a Vămilor și Ministerul Finanțelor Publice. Prin recursul formulat recurenta Autoritatea Națională a Vămilor a solicitat modificarea sentinței atacate in sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate având în vedere că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În motivarea recursului se susțin în esență, următoarele: Ca urmare a verificării respectării condițiilor de autorizare și funcționare la antrepozitul fiscal de depozitare produse energetice situat in Arad, Autoritatea Națională a Vămilor –Direcția Generală pentru Accize și Operațiuni Vamale Arad-a întocmit nota de constatare din 29 octombrie 2007. La data efectuării controlului, așa cum rezultă din tabelul din 27 octombrie 2007 emis de Depozitul Arad, capacitatea maximă de depozitare nu mai corespundea cu cea înscrisă în autorizația de antrepozit fiscal-20.699-tone, aceasta fiind de 23.814 tone. Instanța de fond, în mod greșit, a reținut că ceea ce i se impută reclamantei este faptul că ulterior autorizării a procedat la efectuarea unor calcule diferite care duc la concluzia că în fapt capacitatea de depozitare este superioară celei autorizate.

O astfel de susținere este de neacceptat, având în vedere faptul că, dacă în momentul autorizării, s-ar utiliza un anumit mod de calcul pentru determinarea capacității maxime de depozitare, iar ulterior s-ar folosi un alt mod de calcul, s-ar ajunge la situația în care nu ar mai fi utilă și necesară înscrierea în autorizație a capacității maxime de depozitare. Instanța de fond in mod greșit a reținut susținerile reclamantei privind modul de calcul, noțiunile de capacitate construită, capacitate geometrică, capacitate calibrată precum și faptul că în același rezervor se pot depozita produse energetice cu diferite densități, și care nu pot scuza intimata-reclamantă pentru faptul că au o capacitate maximă de depozitare mi mare decât cea declarată în autorizația inițială.

Reclamanta putea și trebuia să cunoască la momentul autorizării toate detaliile produselor ce urmau să fie depozitate în respectivele rezervoare, și astfel, să solicite autorizarea pentru o capacitate superioară. Nu se poate accepta ipoteza utilizării unui mod de calcul pentru capacitatea de depozitare la momentul autorizării, și a unui alt mod de calcul ulterior, având în vedere faptul că în momentul autorizării, reclamanta, și-a declarat capacitatea maximă de depozitare de 20.699 tone la data de 23 decembrie 2003, iar autoritatea fiscală competentă de la aceea dată a acceptat și nu a impus nici o restricție. Nimic nu a împiedicat reclamanta să utilizeze, de la început, modul de calcul pe care îl considera potrivit necesităților sale, numai că nu era în interesul reclamantei să stabilească o capacitate mai mare, având în vedere faptul că stabilind o capacitate maximă superioară ar fi dus și la stabilirea unei garanții direct proporționale.

De asemenea, instanța de fond în mod eronat a reținut că utilizarea unor metode de calcul diferite față de cele de la momentul autorizării nu au relevanță atâta timp cât diferența nu este rezultatul unor modificări faptice la capacitatea de depozitare existentă. Această susținere a instanței de fond este profund greșită pentru motivele mai sus arătate, cât și pentru faptul că nivelul garanției de 1.989.965 euro a fost stabilit având în vedere cantitatea maximă de depozitare. Mărind capacitatea maximă de depozitare ar duce inevitabil atât la stabilirea unui nivel al garanției superior, cât și la stabilirea unui nivel al accizei plătite-datorate, de asemenea, superior, în condițiile art. 7 și art. 8 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Secțiunii a 2 a referitoare la sistemul de antrepozitare fiscală, din O.G.

nr. 86/2003 privind reglementarea unor măsuri în materie financiar-fiscală. Prin recursul promovat recurentul Ministerul Finanțelor a solicitat admiterea recursului, casarea cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond, in principal și reținerea cauzei spre rejudecare și modificarea în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiate, invocând următoarele motive de recurs: - prin hotărârea dată, instanța a încălcat normele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.civ, în condițiile în care în cuprinsul hotărârii recurate nu se găsesc motivele de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate apărările formulate, fiind astfel, incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ.; -hotărârea atacată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; în dezvoltarea acestui motiv de recurs sunt expuse în esență, aceleași argumente invocate și de recurenta Autoritatea Națională a Vămilor. -recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel este limitată la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele - art. 304 1 C. proc. civ. Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 și art. 304 1 C. proc.

civ., având în vedere cadrul legal aplicabil, Înalta Curte va constata că recursurile sunt fondate, în sensul celor ce se vor arăta: În ceea ce privește critica de recurs referitoare la faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturot apărărilor formulate pe fondul cauzei de către pârâțul Ministerul Finanțelor Publice, Inalta Curte reține că, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă.motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Motivele de fapt și de drept la care se referă textul citat, C. proc. civ. reprezintă elementele silogismului judiciar, premizele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta nu înseamnă însă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților car pot fi sistemetizate în funcție de legătura lor logică, iar hotărârea pronunțată trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată ți cele pentru care au fost admise sau respinse cererile părților, iar nu susținerile acestora. Or, în cauză, rezultă din motivarea sentinței civile recurate că instanța de fond, în adoptarea soluției pronunțate, a avut în vedere apărările formulate în cauză pe care le-a apreciat în raport cu dispozițiile legale incidente, hotărârea cuprinzând expunerea situației de fapt, precum și argumentele pentru care instanța a dispus admiterea acțiunii formulate de intimata SC P. SA.

În consecință Înalta Curte constată că nu poate fi primit motivul de recurs circumscris dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește criticile de recurs referitoare la netemeinicia și nelegalitatea soluției pronunțate de Curtea de Apel, critici care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.civ și în raport cu dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin nota de constatare înregistrată din 29 octombrie 2007, încheiată la SC P. SA, ca urmare a verificării respectării condițiilor de autorizare și funcționare la antrepozitul fiscal de depozitare produse energetice situat în Municipiul Arad, Autoritatea Națională a Vămilor, Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale, a propus revocarea autorizației de antrepozit fiscal din 23 decembrie 2003, pentru nerespectarea prevederilor art. 181 alin. (3) și art. 183 alin. (1) lit. i) și j) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile pct. 8 alin. (5) din Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal.

Din cuprinsul notei de constatare mai sus menționate, însușită și acceptată fără obiecțiuni, prin semnare, de către reprezentantul SC P. SA-director depozit d-nul T.F.-, a rezultat că la data efectuării controlului capacitatea totală de depozitare în rezervoarele utilizate și declarate nu mai corespundea cu cea înscrisă în autorizația de antrepozit fiscal-20.699 tone-, aceasta fiind de 23.814 tone, în funcție de tipul combustibilului depozitat ; la nota de constatare menționată este anexat tabelul din 27 octombrie 2007, semnat de același reprezentant al intimatei, care atestă capacitatea maximă de depozitare de 23.814 tone la antrepozitului fiscal de depozitare Arad.

Decizia de revocare nr. 030 din 25 ianuarie 2008 a fost luată de către Ministerul Economiei și Finanțelor-Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate-, pentru următoarele motive: la data efectuării controlului capacitatea maximă de depozitare nu mai corespundea cu cea înscrisă în autorizația de antrepozit fiscal; capacitatea maximă de depozitare la data controlului putea fi mărită prin repunerea în circuitul de depozitare a rezervoarelor stoc, care pot fi reparate și reutilizate, crescând, astfel, capacitatea de depozitare cu 17.000 tone, capacitatea maximă de depozitare ajungând în acest caz la 40.814 tone ; modificarea datelor avute în vedere la autorizare nu a fost comunicată autorității competente la data efectuării modificării.

Prin decizia nr. 123 din 27 august 2008 emisă de recurenta Autoritatea Națională a Vămilor a fost respinsă contestația formulată de SC P. SA împotriva deciziei nr. 030 din 25 ianuarie 2008, ca fiind netemeinică și nelegală. Potrivit art. 181 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal: În cazul antrepozitelor fiscale autorizate pentru depozitare, capacitatea maximă de depozitare a antrepozitului fiscal propus va fi determinată de comun acord cu autoritatea fiscală competentă, în conformitate cu precizările din norme. Odată determinată, aceasta nu va putea fi depășită în condițiile autorizării existente. Dacă această capacitate de depozitare depășește maximul stabilit în autorizație, va fi necesar, ca în termen de 15 zile de la modificarea capacității de depozitare inițiale, să se solicite o aprobare pentru circumstanțele schimbate.

Dispozițiile art. 183 alin. (1) lit. i) și j din Codul fiscal prevăd că:”orice antrepozitar autorizat are obligația de a îndeplini următoarele cerințe; să înștiințeze autoritățile fiscale competente cu privire la orice extindere sau modificare propusă a structurii antrepozitului fiscal, precum și a modului de operare în acesta, care poate afecta cuantumul garanției constituite potrivit prevederilor lit. a) ; să înștiințeze autoritatea fiscală competentă despre orice modificare adusă datelor inițiale în baza cărora a fost emisă autorizația de antrepozitar, în termen de 30 de zile de la data înregistrării modificării”.

Este de necontestat faptul că la data efectuării controlului, respectiv 29 octombrie 2007, capacitatea totală de depozitare a antrepozitului fiscal autorizat pentru depozitarea produselor energetice situat în Municipiul Arad, nu mai corespundea cu cea înscrisă în Autorizația de antrepozit fiscal din 23 decembrie 2003. Prin urmare SC P. SA, în calitate de antrepozitar autorizat, avea obligația de a se conforma dispozițiilor legale mai sus citate, indiferent care a fost motivul care a determinat depășirea capacității maxime de depozitare autorizate și indiferent dacă a beneficiat sau nu de această depășire, în condițiile în care, odată determinată, această capacitate nu putea fi depășită în condițiile autorizației existente.

În acest sens Înalta Curte consideră lipsite de temei susținerile reclamantei, însușite de instanța de fond, potrivit cărora pentru a deveni incidente dispozițiile art. 183 alin. (3) din Codul fiscal este necesară o modificare a capacității de depozitare ca rezultat al unor modificări faptice precum și depozitarea efectivă a unei cantități superioare celei autorizate. De asemenea, Înalta Curte nu poate să rețină aprecierile instanței de fond potrivit cărora adresa din 27 octombrie 2007 nu are semnificația unei depășiri a capacității maxime de depozitare ci atestă doar calculele făcute de reclamantă ulterior autorizării în condițiile în care capacitatea de depozitare, aprobată inițial s-a stabilit de către antrepozitar, SC P. SA, pe baza propunerilor făcute de acesta și acceptate de autoritatea fiscală, care a procedat și la stabilirea unei garanții pentru antrepozitul fiscal menționat, în cuantum de 1.989.965 euro, în raport și de capacitatea maximă de depozitare.

Prin urmare intimata nu putea să invoce un alt mod de calcul al capacității de depozitare decât cel avut în vedere la data emiterii autorizației pentru a justifica depășirea constatată în urma controlului; în situația în care antrepozitarul avea de făcut corecturi sau propuneri privind noțiunea de capacitate calibrată, capacitatea geometrică sau capacitatea utilă și care să fie exprimată în unități de măsură aferente trebuia să o facă la momentul stabilirii, de comun acord, cu autoritatea fiscală, în condițiile art. 183 alin. (3), a capacității maxime de depozitare autorizate. Orice calcule ulterioare autorizării care ar conduce la modificarea capacității maxime de depozitare, trebuie să fie acceptate de autoritatea fiscală competentă și să conducă la emiterea unei noi autorizații cu implicații asupra stabilirii nivelului garanției și al accizei plătite/datorate.

Faptul că ulterior revocării autorizației de antrepozit fiscal, intimata-recurentă, prin adresa din 28 ianuarie 2008, a solicitat emiterea unei noi autorizații pentru antrepozitul fiscal Arad, motivat de intenția de a mări capacitatea de depozitare a antrepozitului fiscal de depozitare cu 3.115 tone, de la 20.699, cât figura în autorizația revocată, la 23.814 tone, cât era înscris în nota de control, nu este de natură a conduce la reținerea altei situații de fapt decât cea expusă în motivele de recurs. Prin urmare Înalta Curte, în raport de cele mai sus reținute, consideră întemeiate criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În consecință, față de dispozițiile art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate în cauză și va modifica hotărârea atacată în sensul respingerii cererii reclamantei O. – SC P. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de recurentele Autoritatea Națională a Vămilor și de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Accizelor Armonizate împotriva sentinței civile nr. 2667 din 23 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și pe fond respinge acțiunea formulată de reclamanta O. – SC P. SA-București, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2010.