ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4705/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4705/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

de fond

Prin Sentința nr. 251 din 28 septembrie 2011,

Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta SC P.C.

SA, prin administrator judiciar E.I. I.P.U.R.L., în contradictoriu cu pârâta C.A.O.P.A.A.,

din cadrul M.F.P., prin care solicita anularea Deciziilor nr. 008 din 4

ianuarie 2011 și nr. 055 din 25 februarie 2011 emise de către pârâtă.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Prin cererea

înregistrată sub nr. 64599 din 27 noiembrie 2009, reclamanta a solicitat

eliberarea autorizației de antrepozit fiscal pentru activitățile desfășurate la

punctul de lucru situat în Ploiești, Jud. Prahova, cerere la care a anexat

documentația necesară, astfel că la data de 12 martie 2010 i s-a eliberat

autorizația de antrepozit fiscal, valabilă începând cu data de 1 aprilie 2010.

Ulterior, a fost

adoptată O.U.G. nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii

fiscale, care la dispozițiile art. 4 art. 6 și 7 a prevăzut că „antrepozitarii autorizați care dețin autorizații valabile la data intrării în

vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, a căror valabilitate, până la data de

31 august 2010, nu depășește 3 ani în cazul contribuabililor mari și mijlocii

și, respectiv, un an în cazul contribuabililor mici de la data de începere a

valabilității autorizației, au obligația de a se conforma prevederilor art. 1 pct.

13, 15 și 17 până la data de 31 august 2010 inclusiv. Nerespectarea

prevederilor alin. (5) și (6) atrage revocarea autorizațiilor de antrepozit

fiscal”.

Dispozițiile art. 1 pct.

13, 15 și 17 din O.U.G. 54/2010 prevedeau că:

26

alin. (1), litera a) se modifică și va avea următorul cuprins: "a) să

constituie în favoarea autorității competente o garanție pentru producția,

transformarea și deținerea de produse accizabile în regim suspensiv de accize,

precum și o garanție pentru circulația acestor produse în regim suspensiv de

accize, în conformitate cu prevederile art. 206

54

și în condițiile

stabilite prin normele metodologice",

15.

La articolul 206

28

alin. (2), lit. f) se modifică și va avea

următorul cuprins: "f) antrepozitarul autorizat înregistrează obligații

fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 de zile față de

termenul legal de plată."

54

, alin. (1), (4) și (5) se

modifică și vor avea următorul cuprins: "Art. 206

54

- alin. (1)

Antrepozitarul autorizat, destinatarul înregistrat și expeditorul înregistrat

au obligația depunerii la autoritatea competentă a unei garanții, conform

prevederilor din normele metodologice, care să asigure plata accizelor care pot

deveni exigibile. În situația în care antrepozitarul autorizat, destinatarul

înregistrat și expeditorul înregistrat înregistrează obligații fiscale restante

cu mai mult de 30 de zile, administrate de A.N.A.F., garanția se extinde și

asupra acestora de drept și fără nicio altă formalitate. (4) Garanția

reprezintă 6% din valoarea accizelor aferente produselor ce ar rezulta la

nivelul unui an, potrivit capacităților tehnologice de producție pentru

antrepozitul nou-înființat. Pentru antrepozitarii autorizați, valoarea

garanției se va calcula prin aplicarea procentului de 6% la valoarea accizelor aferente

ieșirilor de produse accizabile din ultimul an, dar nu mai puțin de 6% din

valoarea accizelor aferente produselor ce ar rezulta potrivit capacităților

tehnologice de producție. Tipul, modul de calcul, valoarea și durata garanției

vor fi prevăzute în normele metodologice. (5) Valoarea garanției va fi

analizată periodic, pentru a reflecta orice schimbări în volumul afacerii sau

în nivelul de accize datorat”.

Așadar, obligațiile

prevăzute de textele legale citate anterior se refereau, în esență, la necesitatea

constituirii unei garanții pentru activitățile expres precizate, în

conformitate cu prevederile art. 206

54

și în condițiile normelor

metodologice, interdicția de a înregistra obligații fiscale restante la bugetul

general consolidat mai vechi de 60 de zile față de termenul legal de plată,

precum și obligația depunerii unei garanții care să asigure plata accizelor ce

vor deveni exigibile, în cuantum de 6% din valoarea accizelor aferente

produselor ce ar rezulta la nivelul unui an sau din valoarea accizelor aferente

ieșirilor de produse accizabile din ultimul an, tipul, modul de calcul,

valoarea și durata garanției urmând a fi prevăzute în nomele metodologice.

Ulterior, Guvernul

României a adoptat hotărârea nr. 768/2010, care la art. 3 pct. 14 prevedea că

„în vederea respectării prevederilor art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 54/2010,

antrepozitarii autorizați au obligația de a depune la autoritatea fiscală

centrală - direcția de specialitate care asigură secretariatul Comisiei, până

la data de 31 august 2010 inclusiv, documentele necesare pentru conformarea

prevederilor respective.”

Or, a reținut

instanța de fond că este neîndoielnic faptul că până la data limită prevăzută

anterior, reclamanta a depus doar declarația privind capacitatea de producție,

întocmită potrivit prevederilor art. 1 lit. b) pct. 10 alin. (21) din H.G. nr. 768/2010

și înregistrată sub nr. 47925 din 31 august 2010, fără însă să depună dovada

depunerii cauțiunii menționate anterior și dovada inexistenței debitelor

restante la bugetul consolidat al statului – situație de fapt ce a fost

recunoscută, practic, de către ambele părți.

În ce privește dovada

inexistenței obligațiilor fiscale restante, se reține că, în esență, reclamanta

a susținut inexistența unei astfel de obligații legale în sarcina

antrepozitarului autorizat, precum și că sarcina verificării acestui aspect

revenea pârâtei.

Însă, s-a considerat

că susținerile reclamantei sunt doar rodul unei interpretări eronate a

prevederilor legale citate anterior.

Astfel, s-a spus că este

neîndoielnic faptul că prin art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 54/2010 și art. 3 pct.

14 din H.G. nr. 768/2010, legiuitorul a prevăzut în sarcina antrepozitarilor

autorizați, două obligații de rezultat, constând în îndeplinirea obligațiilor

legale, precizate anterior, precum și depunerea de documente din care să

rezulte această conformare.

Concluzia precizată

rezultă din interpretarea gramaticală și logică a dispozițiilor legale citate,

în care se face referire expresă la obligarea conformării față de anumite prevederi

legale, precum și obligația depunerii la autoritatea fiscală centrală -

direcția de specialitate care asigură secretariatul Comisiei de documente din

care să rezulte îndeplinirea tuturor cerințelor legale.

Așadar, de vreme ce

legiuitorul a obligat antrepozitarii autorizați ca până la 31 august 2010 să nu

înregistreze obligații fiscale restante la bugetul consolidat de stat, mai

vechi de 60 de zile față de termenul legal de plată, precum și să depună

documente din care să rezulte această împrejurare, se consideră că în mod

corect pârâta a apreciat că reclamantei îi revenea obligația de a depune până

la data precizată dovezi în sensul menționat, respectiv un certificat de

atestare fiscală, în care se menționau sarcinile și obligațiile fiscale ale acesteia.

Nu a fost reținută

apărarea reclamantei conform căreia nu există nici un text legal care să impună

obligația depunerii acestui certificat. Aceasta întrucât textele analizate o

obligau practic pe reclamantă să facă dovada că nu înregistrează obligații fiscale

restante, de genul celor precizate, dovadă pe care aceasta trebuia și putea să

o facă doar prin depunerea unui certificat de atestare fiscală, conform

dispozițiilor art. 1 din Ordinul M.F.P. nr. 752/2006.

De asemenea, s-a

apreciat că este lipsită de suport juridic afirmația reclamantei – în sensul că

antrepozitarul trebuia doar să nu înregistreze obligații fiscale restante, iar

nu să facă această dovadă, sarcina verificării și constatării lipsei debitelor

fiscale revenind pârâtei -, întrucât, așa cum s-a arătat, legiuitorul a

prevăzut expres obligația antrepozitarului de a depune dovezi din care să

rezulte conformarea față de prevederile art. 4 pct. 6 din O.U.G. nr. 54/2010,

deci de a dovedi lipsa obligațiilor fiscale restante, probă care se putea face

exclusiv prin intermediul certificatului de atestare fiscală.

Este corect că pârâta

avea competența constatării îndeplinirii acestei obligații de către

antrepozitar, însă această împrejurare nu exclude în vreun fel obligația

antrepozitarului de a dovedi lipsa debitelor fiscale mai vechi de 60 de zile.

În plus, reclamanta

nu a făcut în vreun fel această dovadă, nici la pârâtă și nici în fața

instanței – la dosar neexistând vreo probă (certificat de atestare fiscală, așa

cum s-a menționat) din care să rezulte că la data de 31 august 2010 reclamanta

nu înregistra datorii fiscale restante la bugetul consolidat de stat, mai vechi

de 60 de zile.

Referitor la

susținerea reclamantei – privind, în esență, faptul că nu era necesară

depunerea unui nou certificat de atestare fiscală, atât timp cât depusese deja

unul la data depunerii cererii de autorizare -, s-a considerat că această

afirmație este nejustificată, fiind contrară intenției legiuitorului, care a

obligat expres antrepozitarii autorizați să facă dovada lipsei debitelor

restante la bugetul de stat, mai vechi de 60 de zile de la data scadenței, până

la data de 31 august 2010.

Așadar, legiuitorul a

dat posibilitatea antrepozitarilor autorizați ca, începând cu data publicării O.U.G.

nr. 54/2010 în M. Of. al României – 23 iunie 2010 – și până la data limită 31

august 2010, să își achite obligațiile fiscale restante la bugetul general

consolidat de stat, urmând ca până la ultima dată precizată să facă dovada

inexistenței debitelor restante, mai vechi de 60 de zile, sub sancțiunea

revocării autorizației de antrepozit fiscal, potrivit art. 4 alin. (7) din O.U.G.

nr. 54/2010.

Or, certificatul de

atestare fiscală depus în luna noiembrie 2009 făcea dovada stării fiscale a

reclamantei la acel moment, astfel că era imperios necesară depunerea unui nou

certificat de atestare fiscală, din care să rezulte inexistența debitelor

fiscale ale reclamantei mai vechi de 60 de zile, la data limită fixată de

legiuitor, 31 august 2010.

Totodată, din actele

depuse la dosar, mai rezultă că în luna martie 2010 reclamanta a înregistrat

debite fiscale la bugetul consolidat de stat, precum și faptul că reclamanta nu

a făcut dovada în fața instanței că la data de 31 august 2010 nu înregistra

debite restante mai vechi de 60 de zile, pentru ca prezenta instanță să

considere că, chiar daca SC P.C. SA nu s-a conformat obligației legale de a

face dovada inexistenței de astfel de debite restante, totuși ea a îndeplinit

prima condiție legală de rezultat - respectiv de a nu avea astfel de debite

restante.

În ce privește

obligația depunerii garanției, s-a reținut că dispozițiile legale citate

anterior stabilesc imperativ faptul că garanția trebuie să respecte condițiile

din normele metodologice ale codului fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Or, după intrarea în

vigoare a O.U.G. nr. 54/2004 și în vederea corelării cu dispozițiile acesteia,

Normele metodologice ale c. fisc. au fost și ele modificate, astfel că potrivit

normelor metodologice ale art. 206

54

, respectiv pct. 108 alin. (2)

„garanția poate fi sub formă de depozit în numerar și garanție personală”.

S-a mai reținut că în

cadrul documentației de obținere a autorizației de antrepozit fiscal,

reclamanta a făcut dovada, prin procesul - verbal de sechestru nr. 1053802 din 4

iunie 2010, constituirii unei garanții reale imobiliare asupra unui imobil din

localitatea Murtfatlar, jud. Constanța.

Ca urmare, este

evident că garanția constituită de către reclamantă nu îndeplinea cerințele

legale impuse prin O.U.G. 54/2010, câtă vreme garanția trebuia constituită

exclusiv sub forma de depozit în numerar sau garanție personală.

Astfel, s-a reținut

că la data constituirii garanției (4 iunie 2010), dispozițiile normelor

metodologice ale art. 206

54

, respectiv pct. 108 alin. (2) prevedeau

expres că garanția poate fi sub formă de depozit în numerar, garanții personale

sau ipotecă asupra unor bunuri imobile din țară.

Așadar, la data

constituirii, garanția reclamantei îmbrăca una din formele legale prevăzute la

acel moment, însă, așa cum s-a arătat anterior, prin intrarea în vigoare a H.G.

nr. 768/2010, formele garanției au fost restrânse doar la depozit în numerar și

garanție personală, reclamanta având obligația să se conformeze la aceste

norme.

S-a considerat că

este lipsită de relevanță susținerea reclamantei privind valabilitatea

garanției sale și incidența dispozițiilor pct. 108 alin. (2) pct. 2 din Normele

metodologice ale art. 206

54

din c. fisc., care prevăd valabilitatea

garanției, atât timp cât aceasta nu a fost executată de către autoritatea

fiscală competentă.

Aceasta, întrucât

textul precizat trebuie coroborat cu obligația antrepozitarilor de a constitui

garanția în cele două forme precizate anterior.

În plus, dispozițiile

legale precizate trebuie interpretate sistematic, prin raportare la toate

dispozițiile pct. 108 menționat, deci ca referindu-se doar la garanția

reglementată de acesta, respectiv garanția sub formă de depozit în numerar și

garanția personală.

S-a apreciat, așadar,

că garanția ipotecară a reclamantei a fost valabilă la data constituirii sale,

fiind conformă normelor metodologice al C. fisc. de la acel moment, însă

ulterior, ca urmare a modificării tipului și condițiilor de garanție prin O.U.G.

nr. 54/2010 și H.G. nr. 768/ 2010, reclamanta era obligată să se conformeze

noilor prevederi (obligație expres stipulată de dispozițiile art. 4 alin. (6)

din O.U.G. nr. 54/2010), mai ales că garanția sa nu se mai încadra în categoria

celor prevăzute de noile dispoziții legale, obligație pe care însă nu a

respectat-o.

Practic, s-a considerat

că intenția legiuitorului – de a acorda un interval de timp, cuprins între data

intrării în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010 și data de 31 august 2010 – a avut

rolul de a da posibilitatea antrepozitarilor autorizați să se conformeze

dispozițiilor acestei ordonanțe de urgență, ca urmare a modificărilor aduse c.

fisc. și normelor metodologice de aplicare a acestuia.

S-a mai reținut că

argumentul reclamantei privind faptul că neîndeplinirea fiecărei din cele două

obligații precizate atrăgea sancțiunea revocării conf. art. 206

28

alin.

(2) pct. 2 lit. b) și f), sancțiune neluată de către pârâtă până la momentul

emiterii Deciziei nr. 008/2011 – nu este relevant în ce privește legalitatea și

temeinicia deciziilor contestate.

Astfel, în principiu

este corectă susținerea reclamantei, însă neanularea/ nerevocarea autorizației

de antrepozit fiscal în perioada 1 septembrie 2010 (după expirarea termenului

limită, 31 august 2010 și 4 ianuarie 2011 (când a fost emisă Decizia nr. 008)

nu poate constitui vreo cauză de nelegalitate sau netemienicie a măsurii

revocării autorizației de antrepozit fiscal a reclamantei, mai ales că nu

există vreo mențiune legală care să dispună că nerevocarea autorizației de

antrepozit fiscal într-o anumită perioadă de timp decade pârâta din dreptul de

a lua această măsură.

Altfel spus, trecerea

unei perioade de timp de aproximativ 4 luni de la expirarea termenului limită

stabilit de legiuitor nu a stins dreptul Comisiei de a dispune revocarea

autorizației de antrepozit fiscal a reclamantei și nici nu a acoperit/ înlăturat

nerespectarea obligațiilor legale de către aceasta.

exercitată

Împotriva acestei

soluții, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta,

solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în sensul

admiterii acțiunii și anulării Deciziilor nr. 008 din 4 ianuarie 2011 și nr. 055

din 25 februarie 2011, emise de Comisia pentru autorizarea operatorilor de

produse supuse accizelor armonizate, ca netemeinice și nelegale.

A fost criticată soluția

instanței de fond ca fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii,

motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta a

considerat că este nelegală interpretarea dată de Comisia pentru autorizare și

care a dus la revocarea autorității de antrepozit fiscal pentru că cele două

documente – certificatul de atestare fiscală și dovada constituirii garanției,

nu era necesar a fi depuse potrivit legii ci ca urmare a interpretării

dispozițiilor legale.

Societatea a depus în

termenul legal, cu adresa din 31 august 2010, documentul la care dispozițiile

legale invocate de către comisie făceau referire în mod expres, declarația pe

propria răspundere privind capacitatea de producție, dar a fost considerată

insuficientă.

O.U.G. nr. 54/2010 se

referă la un singur document pe care îl prevede în mod expres: declarația pe

propria răspundere privind capacitatea de producție, declarație prevăzută de pct.

108 alin. (1), (5) și (19), iar pct. 13 și 17 ale art. 1 din O.U.G. nr. 54/2010

referitoare la obligația constituirii unei garanții fac trimitere la normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, în ceea ce privește condițiile

constituirii garanției.

Prin această

trimitere se impunea obligația din partea autorității competente la actualizarea

garanției potrivit noului mod de calcul și comunicarea cuantumului acestuia

antrepozitarului autorizat.

Depunerea

concomitentă a dovezii de constituire a garanției și a informațiilor necesare

pentru actualizarea cuantumului garanției potrivit noului mod de calcul prin

comunicare către organul competent a declarației pe propria răspundere se

exclud dacă se analizează procedura reglementată de pct. 108 din Normele

metodologice.

S-a arătat că

actualul nivel al garanției de 985.000 euro nu a fost stabilit de recurentă, ci

a fost determinat prin Decizia nr. 064/2010 emisă de Comisie, iar în anul 2011 a fost reactualizată prin Decizia nr. 9 din 3 mai 2011 emisă de D.J.A.O.V. Buzău, ceea ce

dovedește că nivelul garanției se determină de către organul vamal și nu de

antrepozitar și de aceea, nu se poate imputa societății neconstituirea unei noi

garanții dacă nu a fost stabilit cuantumul de către autoritatea competentă ca

urmare a schimbării modului de calcul a garanției prin raportare la capacitatea

tehnologică de producție.

Această interpretare

a fost împărtășită chiar și de D.G.M.D.R.S. în Nota nr. 721156 din 23 noiembrie

2010 ce a stat la baza deciziei de revocare a autorității de antrepozit fiscal

și care se referă la „o eventuală diferență de garanție”, iar recurenta a

arătat că în lipsa unei decizii de actualizare a nivelului garanției nu se

poate constitui „o eventuală diferență de garanție”.

S-a considerat că

susținerile instanței de fond privind nedepunerea garanției sunt în

contradicție cu dispozițiile pct. 108 alin. (2) din Normele metodologice de

aplicare a C. fisc.

Pe de altă parte,

recurenta a arătat că prin procesul-verbal de sechestru asigurator pentru

bunurile imobile din data de 4 iunie 2010 înregistrat la D.G.A.M.C. sub nr. 1053002

s-a procedat la aplicarea sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile ale

acesteia pentru a se asigura plata accizelor care pot deveni exigibile pentru

suma de 985.000 euro, iar conform pct. 108 alin. (2) pct. 2 din Normele

metodologice de aplicare a C. fisc. „garanțiile constituite sunt valabile atâta

timp cât nu sunt executate de autoritatea fiscală teritorială la care sunt

înregistrați ca plătitori de impozite și taxe antrepozitarul autorizat,

deținătorul înregistrat și expeditorul înregistrat”.

Cu toate acestea, Comisia

a emis decizia de revocare fără a ține seama de garanția depusă inițial care a

fost recunoscută de reprezentanții M.F.P. ca valabilă.

Comisia nu a luat în

seamă procesul - verbal de sechestru asigurător atunci când a examinat decizia

de revocare pentru că ar fi fost depus prea târziu, cu ocazia soluționării

contestației, iar instanța de fond, prin înlăturarea susținerilor reclamantei

în privința acestui aspect, a interpretat greșit dispozițiile legii și a

încălcat și principiul aplicării în timp a normei juridice deoarece a lipsit de

efecte garanțiile imobiliare constituite anterior intrării în vigoare a H.G. nr.

768/2010.

Mai mult, instanța de

fond s-a substituit organului emitent al deciziei de revocare în motivarea

măsurii luate pentru că acesta nu a susținut că procesul-verbal de sechestru ca

și garanție imobiliară și-a încetat valabilitatea ca efect al intrării în

vigoare a H.G. nr. 768/2010.

S-a criticat soluția

instanței de fond și pentru că a făcut o greșită apreciere a probelor

administrate în cauză dar și prin aplicarea greșită a dispozițiilor legale.

Dacă s-ar urma

raționamentul Comisiei și al instanței de fond în sensul că ar fi necesară

depunerea, pe lângă declarația pe propria răspundere și a dovezii constituirii

garanției și a unui certificat de atestare fiscală, s-ar face abstracție,

susține recurenta, de prevederile pct. 108 alin. (1) pct. 4 și 15 din

Normele metodologice de aplicare a C. fisc.

Și în privința

necesității depunerii certificatului de atestare fiscală, raționamentul este greșit

deoarece nu este posibil ca prin „documente necesare pentru conformare”

legiuitorul să aplice un raționament în privința documentelor ce ar rezulta la pct.

13 și 17 și un alt raționament în cazul pct. 15.

Din punctul de vedere

al recurentei, legiuitorul a urmărit furnizarea unor informații pe care Comisia

nu le avea la dispoziție fără depunerea declarației privind capacitățile de

producție, sub sancțiunea revocării autorizației, dat fiind faptul că pentru

cele două situații există posibilitatea sancționării antrepozitarului potrivit art.

206

28

alin. (2) lit. c) și f) iar nesancționarea acesteia este un

indiciu că nu se află în ipoteza reglementată de cele două prevederi.

S-a arătat și faptul

că depunerea de către antrepozitar a unui certificat de atestare fiscală nu ar

avea nicio finalitate de vreme ce situația obligațiilor fiscale ale

antrepozitarului este recunoscută de către comisie, iar pe de altă parte, pe

tot parcursul deținerii autorizației de antrepozit fiscal se verifică de către

Comisie dacă societatea are obligații fiscale restante mai vechi de 60 de zile

în vederea revocării autorizației sau suspendării ei.

S-a invocat și faptul

că în situații identice, organele competente nu au procedat la revocarea

autorizației deși societățile comerciale au depus declarații pe proprie

răspundere privind capacitățile de producție fără a depune certificatul de

atestare fiscală sau dovada de constituire a garanției, iar din procesul-verbal

al ședinței a rezultat că 3 membrii ai comisiei au solicitat amânarea soluționării

contestației în vederea primirii unor clarificări suplimentare.

de recurs

După examinarea

motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va

admite recursul declarat pentru următoarele considerente:

În fața instanței de

fond reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 008 din 4 ianuarie 2011 a

Comisiei pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate

prin care s-a dispus revocarea autorizației de antrepozit fiscal nr. RO/0129829/PP01

din 12 martie 2010 și a Deciziei nr. 055 din 25 februarie 2011 emisă de aceeași

Comisie, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă formulată împotriva Deciziei

nr. 008 din 4 ianuarie 2011.

Revocarea

autorizației de antrepozit fiscal deținută de reclamantă a fost dispusă pentru

că nu s-a conformat prevederilor alin. (6) al art. 4 din O.U.G. nr. 54/2010,

respectiv nu a depus documente care să dovedească faptul că nu înregistrează

datorii la bugetul general consolidat și faptul că a constituit garanția

potrivit noilor prevederi legale cu adresa înregistrată la M.F.P. sub nr. 119772

din 31 august 2010, depunând doar declarația pe propria răspundere privind

capacitatea maximă de producție a utilajelor și instalațiilor aparținând

antrepozitului fiscal.

Potrivit art. 4 alin.

(6) și alin. (7) din O.U.G. nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea

evaziunii fiscale, „(6)

Antrepozitarii autorizați care dețin autorizații valabile la data intrării în

vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, a căror valabilitate, până la data de

31 august 2010, nu depășește 3 ani în cazul contribuabililor mari și mijlocii

și, respectiv, un an în cazul contribuabililor mici de la data de începere a

valabilității autorizației, au obligația de a se conforma prevederilor art. 1 pct.

13, 15 și 17 până la data de 31 august 2010 inclusiv. (7) Nerespectarea prevederilor alin. (5) și (6) atrage

revocarea autorizațiilor de antrepozit fiscal”.

Art. 1 pct. 13, 15 și

17 din O.U.G. nr. 54/2010 prevedeau că: „pct. 13 - să

constituie în favoarea autorității competente o garanție pentru producția,

transformarea și deținerea de produse accizabile în regim suspensiv de accize,

precum și o garanție pentru circulația acestor produse în regim suspensiv de

accize, în conformitate cu prevederile art. 206

54

și în condițiile

stabilite prin normele metodologice; pct. 15 - antrepozitarul autorizat

înregistrează obligații fiscale restante la bugetul general consolidat mai

vechi de 60 de zile față de termenul legal de plată și pct. 17 - antrepozitarul

autorizat, destinatarul înregistrat și expeditorul înregistrat au obligația

depunerii la autoritatea competentă a unei garanții, conform prevederilor din

normele metodologice, care să asigure plata accizelor care pot deveni

exigibile. În situația în care antrepozitarul autorizat, destinatarul

înregistrat și expeditorul înregistrat înregistrează obligații fiscale restante

cu mai mult de 30 de zile, administrate de A.N.A.F., garanția se extinde și

asupra acestora de drept și fără nicio altă formalitate”.

Cu privire la

obligația de depunere a dovezilor privind obligațiile fiscale restante,

instanța de fond a reținut că în luna martie 2010 reclamanta înregistra debite

fiscale la bugetul consolidat de stat și că nu a făcut dovada în fața instanței

că la 31 august 2010 nu înregistra debite restante mai vechi de 60 de zile.

În legătură cu aceste

susțineri, în concluziile scrise, depuse în fața instanței de fond, reclamanta

a invocat faptul că societatea SC P.C. SA a intrat în insolvență la data de 30

iunie 2010, iar creanțele anterioare acestei date au făcut obiectul înscrierii

la masa credală și conform dispozițiilor Legii nr. 85/2006, ele se vor achita

în conformitate cu prevederile planului de reorganizare.

Totuși, instanța de

fond nu a făcut nicio referire la această apărare a reclamantei.

La dosarul instanței

de fond nu s-au depus însă dovezi cu privire la aceste aspecte privind

declararea stării de insolvabilitate, a creanțelor fiscale ce s-au înscris în

planul de reorganizare.

În lipsa acestor

probe, instanța de recurs nu poate verifica apărările reclamantei.

Potrivit art. 314 C.

proc. civ. „Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului

pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul

aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite”.

Cum în cauză situația

de fapt nu a fost pe deplin stabilită, nu se poate proceda la judecarea

fondului pricinii și este necesară trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

La rejudecare,

instanța de fond va solicita reclamantei să depună înscrisuri referitoare la

declararea stării de insolvență sau faliment a acesteia, planul de reorganizare

și să analizeze obligația recurentei-reclamante de a face dovada că nu

înregistra debite fiscale restante la bugetul consolidat al statului, în raport

de aceste înscrisuri.

În privința

obligației de a constitui garanția potrivit noilor prevederi legale, cel de-al

doilea motiv de revocare a autorizației de antrepozit fiscal, la rejudecare

instanța de fond va analiza apărările reclamantei în raport de faptul că

aceasta a depus declarația privind capacitatea de producție și de faptul că art.

206

26

alin. (1) lit. a) C. fisc., modificat prin art. 1 pct. 13 din

O.U.G. nr. 54/2010, face referire la prevederile art. 206

54

și la

condițiile stabilite prin Normele metodologice, iar în aceste norme procedura

de constituire a garanției este reglementată în mai multe etape și dacă

organele fiscale aveau obligația de a comunica cuantumul garanției.

Se vor solicita

reclamantei și dovezi în legătură cu interpretarea diferită a dispozițiilor

legale în baza cărora a fost revocată autorizația de antrepozit fiscal în cazul

altor societăți comerciale aflate într-o situație identică cu a acesteia.

În baza art. 312 C. proc.

civ. raportat la art. 314 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va

fi admis recursul declarat, va fi casată sentința atacată și trimisă cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC P.C. SA, prin administrator judiciar E.I. I.P.U.R.L.

împotriva Sentinței nr. 251 din 28 septembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 noiembrie 2012.