ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 751/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 18 decembrie 2009, reclamanta Ț.D. a chemat în judecată Statul Român prin M.F.P. pentru ca prin hotărârea ce o va pronunța să îl oblige pe acesta la plata sumei de 24.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către soțul ei, T.R., ca urmare a condamnării penale cu caracter politic la pedeapsa de 7 ani închisoare. Prin sentința civilă nr. 1273 din 24 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea și a fost obligat pârâtul la despăgubiri în cuantum de 24.000 euro. Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul, care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată deoarece, pe de o parte, reclamata a fost despăgubită pentru prejudiciul suferit de către soțul ei în baza Decretului-lege nr. 118/1990, iar pe de altă parte, decesul soțului reclamantei a intervenit după data intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 118/1990.

Or, atâta timp cât soțul reclamantei nu a înțeles să se folosească de prevederile respectivului decret, soția supraviețuitoare a acestuia nu este îndrituită să beneficieze de dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin decizia civilă nr. 294/ A din 17 martie 2001, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat și în consecință, a schimbat în tot sentința, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate. Pentru a decide astfel, instanța a reținut că, în etapa dezbaterilor, apelantul-pârât a invocat decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, solicitând respingerea acțiunii, întrucât temeiul în baza căruia a fost admisă, a fost declarat neconstituțional. Cu referire la aceasta, Curtea de apel a constatat că într-adevăr, decizia organului jurisdicțional constituțional a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text care fundamentase juridic pretențiile reclamantei.

Având în vedere că actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, nici pentru condamnări politice, nici pentru măsuri administrative cu caracter politic, instanța a constatat că despăgubirile acordate nu pot fi menținute în apel. Aceasta, întrucât atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională, ea nu mai există și prin urmare, nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. S-a reținut că actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională, pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat.

Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic. S-a apreciat că o confirmare a acestui punct de vedere rezultă și din Hotărârea Curții Europene pronunțată în cauza Slavov contra Bulgariei care acordă o importanță deosebită faptului că, atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituțională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept. De asemenea, Curtea Europeană a considerat că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului.

Declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 este un fapt de care nu se poate face abstracție în cadrul proceselor în curs, indiferent de natura litigiului dedus judecății. Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanta Ț.D., aceasta susținând următoarele aspecte de nelegalitate: - Instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale (art. 304 pct. 1 C. proc. civ.) întrucât la judecata pricinii nu a participat procurorul, cerință obligatorie potrivit art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009. - Instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că pârâtul nu a solicitat admiterea apelului invocând decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 și cu toate acestea, schimbarea în tot a sentinței de primă instanță s-a făcut cu referire la decizia care a declarat neconstituțional art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Tot astfel, în decizia recurată instanța menționează că nu au fost administrate probe noi, pentru ca în paragraful următor să reia susținerea neadevărată potrivit căreia apelantul ar fi invocat decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010. La judecarea pricinii, instanța a încălcat dispoz. art. 129 C. proc. civ. întrucât nu a obligat părțile să-și probeze pretențiile și apărările, depășindu-și mandatul prin aceea că a devenit apărătorul pârâtului. - Hotărârea este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât deciziile Curții Constituționale nu au același rol juridic ca hotărârile pronunțate de instanțele de judecată, legiuitorul având obligația să modifice actul normativ emis ținând seama de cele stabilite de instanța constituțională, așa cum rezultă din art. 147 Constituție.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: - Susținerea reclamantei-recurente potrivit căreia instanța nu ar fi fost legal alcătuită și astfel, ar fi fost încălcate norme de organizare judecătorească, prin neparticiparea procurorului la soluționarea cauzei în apel, este neîntemeiată. Potrivit art. 4 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 221/2009, participarea procurorului este obligatorie în situația persoanelor condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2), când se solicită instanței constatarea caracterului politic al condamnării.

În speță însă, nu s-a solicitat constatarea caracterului politic al condamnării (ci, direct, obligarea la plata despăgubirilor morale), având în vedere că infracțiunea pentru care a fost condamnat soțul reclamantei era cea prevăzută de art. 209 C. pen., care apare menționată la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, ca reprezentând de drept condamnare cu caracter politic. Ca atare, din alcătuirea instanței nu trebuia să facă parte și procurorul, nefiind astfel incident motivul de recurs invocat, prev. de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. - Este de asemenea, neîntemeiată, critica referitoare la încălcarea formelor de procedură în desfășurarea judecății, prin aceea că soluționarea apelului s-ar fi realizat pe alte aspecte - referitoare la incidența deciziei Curții Constituționale - decât cele deduse judecății prin cererea scrisă de apel.

În realitate, incidența și efectele pe care le produce asupra proceselor în curs, decizia Curții Constituționale, au fost puse în dezbaterea judiciară a părților, așa cum rezultă din practicaua deciziei, care a consemnat concluziile părților prezente. Faptul că referirea la decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu apare în cererea scrisă de apel, nu constituie, contrar susținerii recurentei, un impediment în examinarea consecințelor acesteia la speță. Aceasta, întrucât potrivit art. 295 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. „motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu”. Or, modalitatea în care a fost modificat cadrul normativ, ca urmare a pronunțării Curții Constituționale în cadrul controlului a posteriori de constituționalitate (a textului care reprezentase tocmai temeiul juridic al pretențiilor părții) se constituia într-adevăr, într-un aspect care viza ordinea publică și care nu putea fi ignorat cu ocazia soluționării apelului.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut corect că ordinea constituțională nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională altfel decât nesocotind principiul separației puterilor în stat. De aceea, este total lipsită de fundament juridic afirmația recurentei conform căreia instanța „și-ar fi depășit mandatul” devenind apărătorul pârâtului, în condițiile în care judecătorul cauzei nu a făcut decât ca, în limitele funcției sale jurisdicționale, să verifice cadrul normativ în care se desfășura judecata, ca urmare a scoaterii în afara acestuia a unui text declarat neconstituțional. Sunt lipsite de suport și susținerile recurentei potrivit cărora instanța de apel ar fi nesocotit prevederile art. 129 C. proc.

civ., întrucât, „nu a obligat părțile să-și probeze pretențiile și apărările”, având în vedere că în faza devolutivă a apelului nu s-a pus problema existenței unei probațiuni insuficiente care să nu permită stabilirea stării de fapt. Elementele de fapt ale pricinii nu au fost contestate în cauză, iar problema de drept care s-a impus analizei prioritare, fiind corect rezolvată de instanță, a fost cea legată de efectele deciziei Curții Constituționale asupra procedurilor judiciare în curs (în măsura în care nu exista o hotărâre definitivă care să fi validat dreptul de creanță pretins). Ca atare, toate aspectele relevate, vizând încălcarea unor forme de procedură în desfășurarea judecății, sancționate cu nulitatea, sunt lipsite de temei, în cauză neregăsindu-se nici motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. - Este, de asemenea, neîntemeiată critica referitoare la pronunțarea hotărârii cu aplicarea greșită a legii și la incidența dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În cadrul acestui motiv de recurs, reclamanta face referire la efectele deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională, arătând că acestea nu sunt asemănătoare cu efectele unei hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele de drept comun, întrucât în cazul primelor, legiuitorul are obligația să modifice actul normativ, ținând cont de decizia organului jurisdicțional constituțional. Or, așa cum s-a arătat anterior, dezlegând problema efectelor deciziilor Curții Constituționale, instanța de apel a relevat importanța pe care acestea o au pentru ordinea juridică internă.

Într-adevăr, asemenea decizii nu produc efecte doar sub semnul relativității, ci au, așa cum statuează art. 147 alin. (4) din Constituție, o opozabilitate erga omnes, fiind general obligatorii de la momentul publicării lor în M. Of. Împrejurarea că nu a avut loc o intervenție ulterioară a puterii legiuitoare, care să pună de acord cadrul normativ cu decizia Curții Constituționale, nu înseamnă că ar supraviețui textul declarat neconstituțional și că acesta ar fundamenta juridic, în continuare, pretențiile reclamantei. Având în vedere că norma cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituție („deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”) este una imperativă, de ordine publică și că aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, rezultă că un text de lege declarat neconstituțional nu poate continua să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică.

Această problemă de drept a fost corect rezolvată de către instanța de apel, a cărei decizie a fost fundamentată pe cadrul normativ existent, astfel încât și critica de nelegalitate formulată cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este neîntemeiată. Față de toate considerentele expuse, reținând caracterul nefondat al tuturor criticilor deduse judecății, recursul va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Ț.D. prin tutore M.G. împotriva deciziei nr. 294/ A din 17 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2012.