ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 751/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 18 decembrie 2009,

reclamanta Ț.D. a chemat în judecată Statul Român prin M.F.P. pentru ca prin

hotărârea ce o va pronunța să îl oblige pe acesta la plata sumei de 24.000

euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către soțul

ei, T.R., ca urmare a condamnării penale cu caracter politic la pedeapsa de 7

ani închisoare.

Prin sentința civilă nr.

1273 din 24 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a fost admisă acțiunea și a fost obligat pârâtul la despăgubiri în cuantum de

24.000 euro.

Împotriva sentinței a

declarat apel pârâtul, care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată

deoarece, pe de o parte, reclamata a fost despăgubită pentru prejudiciul

suferit de către soțul ei în baza Decretului-lege nr. 118/1990, iar pe de altă

parte, decesul soțului reclamantei a intervenit după data intrării în vigoare a

Decretului-lege nr. 118/1990. Or, atâta timp cât soțul reclamantei nu a înțeles

să se folosească de prevederile respectivului decret, soția supraviețuitoare a

acestuia nu este îndrituită să beneficieze de dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin decizia civilă nr.

294/ A din 17 martie 2001, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelul declarat și în consecință, a schimbat în tot sentința, în sensul

respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut că, în etapa dezbaterilor, apelantul-pârât a invocat

decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, solicitând respingerea acțiunii,

întrucât temeiul în baza căruia a fost admisă, a fost declarat

neconstituțional.

Cu referire la

aceasta, Curtea de apel a constatat că într-adevăr, decizia organului

jurisdicțional constituțional a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, text care fundamentase juridic pretențiile

reclamantei.

Având în vedere că

actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, nici

pentru condamnări politice, nici pentru măsuri administrative cu caracter

politic, instanța a constatat că despăgubirile acordate nu pot fi menținute în

apel.

Aceasta, întrucât

atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională, ea nu

mai există și prin urmare, nu se mai poate pune problema înlăturării sau

interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

S-a reținut că

actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o

normă legală declarată neconstituțională, pentru că altfel s-ar nesocoti

principiul separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza

hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în

plan juridic.

S-a apreciat că o

confirmare a acestui punct de vedere rezultă și din Hotărârea Curții Europene

pronunțată în cauza Slavov contra Bulgariei care acordă o importanță deosebită

faptului că, atunci când o normă din dreptul intern este declarată

neconstituțională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părțile

proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt rezultatul funcționării normale a

mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept.

De asemenea, Curtea

Europeană a considerat că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor

persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite

prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atâta

timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării

procesului.

Declararea

neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009

este un fapt de care nu se poate face abstracție în cadrul proceselor în curs,

indiferent de natura litigiului dedus judecății.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamanta Ț.D., aceasta susținând următoarele

aspecte de nelegalitate:

- Instanța nu a fost

alcătuită potrivit dispozițiilor legale (art. 304 pct. 1 C. proc. civ.)

întrucât la judecata pricinii nu a participat procurorul, cerință obligatorie

potrivit art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009.

- Instanța a încălcat

formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ., în sensul că pârâtul nu a solicitat admiterea apelului invocând

decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 și cu toate acestea, schimbarea în

tot a sentinței de primă instanță s-a făcut cu referire la decizia care a

declarat neconstituțional art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Tot astfel, în

decizia recurată instanța menționează că nu au fost administrate probe noi,

pentru ca în paragraful următor să reia susținerea neadevărată potrivit căreia

apelantul ar fi invocat decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.

La judecarea

pricinii, instanța a încălcat dispoz. art. 129 C. proc. civ. întrucât nu a

obligat părțile să-și probeze pretențiile și apărările, depășindu-și mandatul

prin aceea că a devenit apărătorul pârâtului.

- Hotărârea este

lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât deciziile

Curții Constituționale nu au același rol juridic ca hotărârile pronunțate de

instanțele de judecată, legiuitorul având obligația să modifice actul normativ

emis ținând seama de cele stabilite de instanța constituțională, așa cum

rezultă din art. 147 Constituție.

Analizând criticile

formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit

următoarelor considerente:

- Susținerea

reclamantei-recurente potrivit căreia instanța nu ar fi fost legal alcătuită și

astfel, ar fi fost încălcate norme de organizare judecătorească, prin

neparticiparea procurorului la soluționarea cauzei în apel, este neîntemeiată.

Potrivit art. 4 alin.

(1) și alin. (5) din Legea nr. 221/2009, participarea procurorului este

obligatorie în situația persoanelor condamnate penal în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2),

când se solicită instanței constatarea caracterului politic al condamnării.

În speță însă, nu s-a

solicitat constatarea caracterului politic al condamnării (ci, direct,

obligarea la plata despăgubirilor morale), având în vedere că infracțiunea

pentru care a fost condamnat soțul reclamantei era cea prevăzută de art. 209 C.

pen., care apare menționată la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, ca

reprezentând de drept condamnare cu caracter politic.

Ca atare, din

alcătuirea instanței nu trebuia să facă parte și procurorul, nefiind astfel

incident motivul de recurs invocat, prev. de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

- Este de asemenea,

neîntemeiată, critica referitoare la încălcarea formelor de procedură în

desfășurarea judecății, prin aceea că soluționarea apelului s-ar fi realizat pe

alte aspecte - referitoare la incidența deciziei Curții Constituționale - decât

cele deduse judecății prin cererea scrisă de apel.

În realitate,

incidența și efectele pe care le produce asupra proceselor în curs, decizia

Curții Constituționale, au fost puse în dezbaterea judiciară a părților, așa

cum rezultă din practicaua deciziei, care a consemnat concluziile părților

prezente.

Faptul că referirea

la decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu apare în cererea scrisă de

apel, nu constituie, contrar susținerii recurentei, un impediment în examinarea

consecințelor acesteia la speță.

Aceasta, întrucât

potrivit art. 295 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. „motivele de ordine

publică pot fi invocate și din oficiu”.

Or, modalitatea în

care a fost modificat cadrul normativ, ca urmare a pronunțării Curții

Constituționale în cadrul controlului a posteriori de constituționalitate (a

textului care reprezentase tocmai temeiul juridic al pretențiilor părții) se

constituia într-adevăr, într-un aspect care viza ordinea publică și care nu

putea fi ignorat cu ocazia soluționării apelului.

Sub acest aspect,

instanța de apel a reținut corect că ordinea constituțională nu permite

judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională altfel decât

nesocotind principiul separației puterilor în stat.

De aceea, este total

lipsită de fundament juridic afirmația recurentei conform căreia instanța

„și-ar fi depășit mandatul” devenind apărătorul pârâtului, în condițiile în

care judecătorul cauzei nu a făcut decât ca, în limitele funcției sale

jurisdicționale, să verifice cadrul normativ în care se desfășura judecata, ca

urmare a scoaterii în afara acestuia a unui text declarat neconstituțional.

Sunt lipsite de

suport și susținerile recurentei potrivit cărora instanța de apel ar fi

nesocotit prevederile art. 129 C. proc. civ., întrucât, „nu a obligat părțile

să-și probeze pretențiile și apărările”, având în vedere că în faza devolutivă

a apelului nu s-a pus problema existenței unei probațiuni insuficiente care să

nu permită stabilirea stării de fapt.

Elementele de fapt

ale pricinii nu au fost contestate în cauză, iar problema de drept care s-a

impus analizei prioritare, fiind corect rezolvată de instanță, a fost cea

legată de efectele deciziei Curții Constituționale asupra procedurilor

judiciare în curs (în măsura în care nu exista o hotărâre definitivă care să fi

validat dreptul de creanță pretins).

Ca atare, toate

aspectele relevate, vizând încălcarea unor forme de procedură în desfășurarea

judecății, sancționate cu nulitatea, sunt lipsite de temei, în cauză

neregăsindu-se nici motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

- Este, de asemenea,

neîntemeiată critica referitoare la pronunțarea hotărârii cu aplicarea greșită

a legii și la incidența dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În cadrul acestui

motiv de recurs, reclamanta face referire la efectele deciziilor pronunțate de

Curtea Constituțională, arătând că acestea nu sunt asemănătoare cu efectele

unei hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele de drept comun, întrucât

în cazul primelor, legiuitorul are obligația să modifice actul normativ, ținând

cont de decizia organului jurisdicțional constituțional.

Or, așa cum s-a

arătat anterior, dezlegând problema efectelor deciziilor Curții

Constituționale, instanța de apel a relevat importanța pe care acestea o au

pentru ordinea juridică internă.

Într-adevăr, asemenea

decizii nu produc efecte doar sub semnul relativității, ci au, așa cum

statuează art. 147 alin. (4) din Constituție, o opozabilitate erga omnes, fiind

general obligatorii de la momentul publicării lor în M. Of.

Împrejurarea că nu a

avut loc o intervenție ulterioară a puterii legiuitoare, care să pună de acord

cadrul normativ cu decizia Curții Constituționale, nu înseamnă că ar supraviețui

textul declarat neconstituțional și că acesta ar fundamenta juridic, în

continuare, pretențiile reclamantei.

Având în vedere că

norma cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituție („deciziile Curții

Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”)

este una imperativă, de ordine publică și că aplicarea ei generală și imediată

nu poate fi tăgăduită, rezultă că un text de lege declarat neconstituțional nu

poate continua să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element nou în ordinea juridică.

Această problemă de

drept a fost corect rezolvată de către instanța de apel, a cărei decizie a fost

fundamentată pe cadrul normativ existent, astfel încât și critica de

nelegalitate formulată cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este

neîntemeiată.

Față de toate

considerentele expuse, reținând caracterul nefondat al tuturor criticilor

deduse judecății, recursul va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta Ț.D. prin tutore M.G. împotriva deciziei nr. 294/

A din 17 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2012.