ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1058/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din data de 2 aprilie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 378/44/2012, Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, a admis excepția invocată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Galați și, în consecință, a respins, ca inadmisibilă, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.B.A. Pentru a pronunța această încheiere, instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată la data de 29 martie 2012 sub nr. 378/44/2012, formulată de apărătorul ales, inculpatul B.B.A., arestat preventiv în Dosarul nr. 88/D/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T.- Serviciul Teritorial Galați, a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar, conform prevederilor art. 160 2 C. proc.

pen. În motivarea cererii s-a susținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile pentru liberarea provizorie, prevăzute de art. 160 2 alin. (1) și (2) C. proc. pen., deoarece pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului nu depășesc 18 ani și nu există date din care să rezulte necesitarea de a-l împiedica să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. La termenul de judecată din data de 2 aprilie 2012, inculpatul, prezent în instanță, a declarat că își însușește cererea făcută în numele său de către apărătorul ales și că are cunoștință de dispozițiile legii, privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii.

La același termen de judecată, Curtea a procedat la examinarea admisibilității în principiu a cererii, conform prevederilor art. 160 8 C. proc. pen. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T.- Serviciul Teritorial Galați a invocat excepția inadmisibilității cererii de liberare provizorie sub control judiciar, motivat de faptul că una dintre infracțiunile pentru care inculpatul este cercetat – respectiv infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. -, este sancționată de lege cu pedeapsa închisori ce depășește 18 ani.

Analizând excepția de inadmisibilitate invocată de procuror, Curtea a constatat că este fondată, pentru următoarele considerente: Prin Încheierea de ședință din 17 martie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 330/44/2012, Curtea de Apel Galați a luat măsura arestării preventive față de inculpatul B.B.A., pentru săvârșirea infracțiunilor de constituire a unui grup infracțional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 și de tentativă la înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) și b) C. pen., constând în aceea că în cursul anului 2010 a constituit un grup infracțional organizat împreună cu B.M.

și B.M.C., în scopul obținerii de foloase materiale din inducerea în eroare a organelor judiciare. În acest sens, s-a reținut că, anterior datei de 18 iunie 2010, inculpatul B.B.A. a participat la falsificarea unui contract pretins încheiat între el și partea vătămată SC A.C. SA la data de 01 noiembrie 2009, înscris fals, pe care ulterior l-a folosit în mod repetat, inclusiv în fața instanțelor de judecată. S-a mai reținut că, începând cu data de 18 iunie 2010, împreună cu membrii grupului, inculpatul a încercat să inducă în eroare instanțele de judecată în cadrul Dosarului nr. 6967/121/2010 al Tribunalului Galați, prin folosirea unui contract falsificat și a unui raport de expertiză grafică întocmit de o persoană ce nu avea calitatea de expert, în vederea obținerii unei hotărâri judecătorești definitive, prin care partea vătămată SC A.C.

SA să fie obligată la plata sumei trecute în contract – 4.000.000 RON -, rezultat care nu s-a produs din motive independente de voința sa. Potrivit prevederilor art. 160 2 alin. (1) teza ultimă C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu poate fi acordată în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce depășește 18 ani. Înțelesul noțiunii „pedeapsă prevăzută de lege” este lămurit prin textul art. 141 1 C. pen., în sensul că prin această noțiune se înțelege „pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârșită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”. În cauza de față, una dintre infracțiunile pentru care inculpatul B.B.A.

este cercetat, respectiv infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., este sancționată de lege cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani. Chiar dacă infracțiunea a rămas în stadiul tentativei, la examinarea îndeplinirii condiției de admisibilitate a cererii de liberare provizorie, prevăzută de art. 160 2 alin. (1) teza ultimă C. proc. pen., trebuie luată în considerare pedeapsa maximă prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, astfel cum prevăd dispozițiile art. 141 1 C. pen., respectiv pedeapsa de 20 de ani închisoare. În ceea ce privește infracțiunea de aderare la un grup infracțional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2000, aceasta este sancționată de lege cu pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani.

Potrivit prevederilor alin. (2) al aceluiași articol, pedeapsa pentru faptele prevăzute în alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat – în speță -, infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., pentru care limita maximă a pedepsei prevăzute de lege este de 20 de ani închisoare. Prin urmare, în cazul ambelor infracțiuni, nu este admisibilă cererea de liberare provizorie, deoarece limitele maxime ale pedepselor prevăzute de lege depășesc 18 ani. Față de aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 160 8 alin. (3), raportat la art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., Curtea a respins, ca inadmisibilă, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.B.A..

Î mpotriva încheierii a declarat recurs inculpatul B.B.A., solicitând trimiterea cauzei în vederea rejudecării la instanța de fond, întrucât aceasta s-a pronunțat doar pe excepție și nu a intrat în cercetarea fondului cererii. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susținut că fapta de care inculpatul este acuzat, tentativă la infracțiunea de înșelăciune, reprezintă o infracțiunea distinctă, cu o încriminare de sine stătătoare, aspect ce rezultă chiar din modul în care este încriminată tentativa în C. pen., redactarea textelor fiind identică în cazul tuturor infracțiunilor pentru care legiutorul a înțeles să sancționeze și tentativa: „tentativa se pedepsește”, dar și din lecturarea dispozițiilor art. 20 C. pen., care definesc tentativa ca fiind „punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care însă a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul”.

De asemenea, în art. 144 C. pen. se arată că „prin săvârșirea unei infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă”. A concluzionat inculpatul că, din interpretarea dispozițiilor legale sus-menționate, rezultă că tentativa este o formă de săvârșire a infracțiunii și nu o cauză de reducere a pedepsei și că atunci când o faptă este încriminată în forma de tentativă, ea constituie infracțiune de sine stătătoare, fiindcă prezintă pericol social generic, deși nu s-a produs urmarea prevăzută de lege pentru ca infracțiunea să se consume. În favoarea admisibilității cererii a fost invocată analizarea rațiunii cerinței prevăzute de art. 160 2 C. proc.

pen., legiuitorul urmărind să excludă de la beneficiul liberării provizorii anumite infracțiuni de o gravitate deosebită. Or, săvârșirea unei infracțiuni sub forma tentativei conferă un grad de pericol social mai redus activității infracționale, față de săvârșirea infracțiunii în formă consumată. În fine, în opinia inculpatului, o interpretare care duce la restrângerea accesului la instituția liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauțiune nu este în spiritul și în litera prevederilor art. 23 alin. (10) din Constituție și ale art. 5 parag. 5 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Examinând încheierea atacată atât prin prisma motivelor invocate de inculpat, cât și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. În opinia Înaltei Curți, tentativa este forma de infracțiune care se situează în faza de executare a infracțiunii, între elementul material al laturii obiective și producerea rezultatului socialmente periculos și care, potrivit art. 20 alin. (1) C. pen., „constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul”. Tentativa este o formă atipică de infracțiune, datorită împrejurării că latura obiectivă a acesteia nu se realizează în întregime (acțiunea este întreruptă, ori deși realizată în întregime, consumarea infracțiunii nu are loc). Reprezentând un început de executare ori o executare integrală a acțiunii ce constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii, tentativa este periculoasă și este încriminată în legislația penală.

Astfel, prin dispozițiile art. 21 alin. (1) C. pen., se prevede că tentativa se pedepsește numai când legea prevede expres aceasta. Așadar, pentru a fi pedepsită tentativa la infracțiunile prevăzute în partea specială a C. pen. și în legile penale speciale ori în legile nepenale cu dispozițiuni penale, se impune o prevedere concretă în acest sens. Împrejurarea că fapta penală rămasă în forma tentativei are un grad de pericol social mai redus decât fapta penală consumată rezultă din dispozițiile art. 21 C. pen., care reglementează pedepsirea tentativei și care în alin. (2) prevede „tentativa se sancționează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei.

În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 ani”, dar nu constituie un argument pentru admisibilitatea în principiu a cererii de liberare provizorie sub control judiciar, așa cum a susținut recurentul, raportat la dispozițiile imperative ale art. 160 2 C. proc. pen. și ale art. 141 1 C. pen.

Astfel, art. 160 2 care reglementează condițiile liberării, în alin. (1) prevede că „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate, printre care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani.” De asemenea, în art. 141 1 C. pen., introdus prin art. 1 pct. 50 din Legea nr. 278/2006, se precizează că „prin pedeapsa prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care încriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzei de reducere sau de majorare a pedepsei.” Înfracțiunile pentru care recurentul-inculpat B.B.A.

este cercetat în stare de arest preventiv sunt infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen., care este sancționată de lege cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani și infracțiunea de aderare la un grup infracțional organizat prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 care este sancționată de lege cu pedeapsa închisorii de la 5 la 20 ani cu precizarea că potrivit alin. (2) al art. 7, pedeapsa pentru faptele prevăzute în alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat – în speță – infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen., pentru care limita maximă a pedepsei prevăzute de lege este de 20 ani închisoare.

Cum în cazul ambelor infracțiuni de săvârșirea cărora recurentul-inculpat este bănuit, limitele maxime ale pedepselor prevăzute de normele de încriminare depășesc 18 ani, rezultă că nu este îndeplinită cerința art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., concluzie la care în mod judicios a ajuns și prima instanță. În ce privește susținerea recurentului inculpat, în sensul că o interpretare care duce la restrângerea accesului la instituția liberării provizorii sub control judiciar nu este în spiritul și nici în litera prevederilor art. 23 alin. (10) din Constituție și ale art. 5 parag. 5 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, aceasta nu poate fi primită.

Accesul liber la justiție constituie într-adevăr, un principiu fundamental al oricărui sistem judiciar democratic, fiind consacrat atât în Constituție, cât și într-un număr important de documente internaționale, astfel că el are semnificații deosebite și pentru dreptul procesual penal, dar și pentru dreptul constituțional. Facultatea oricărei persoane de a introduce, după libera sa apreciere, o acțiune în justiție, implicând astfel obligația corelativă a statului, ca prin instanța competentă să soluționeze aceste acțiuni, reprezintă practic, liberul acces al persoanei la justiție. Orice condiționare a accesului liber la justiție ar reprezenta o nesocotire a unui principiu constituțional fundamental și a unor standarde internaționale universale, în orice democrație reală.

Pe plan procedural, accesul liber la justiție se concretizează în prerogativele pe care le implică dreptul la acțiune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de ordinea juridică oricărei persoane fizice sau juridice. Cu toate acestea, dreptul de acces la justiție nu poate fi un drept absolut, ci unul care poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile și proporționale cu scopul urmărit. Or, infracțiunile pentru care recurentul-inculpat este cercetat în stare de arest preventiv, prezintă o gravitate deosebită reflectată în limitele de pedeapsă cu care sunt sancționate și care depășesc cuantumul prevăzut de textul de lege (art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen.) pentru a face admisibilă în principiu, cererea de liberare provizorie sub control judiciar cu soluționarea căreia a investit instanța de judecată.

În consecință, reținând că încheierea atacată este legală și temeinică, recursul declarat de inculpatul B.B.A. se va respinge ca nefondat, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.B.A. împotriva încheierii din 2 aprilie 2012 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 378/44/2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 6 aprilie 2012.