ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1058/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1058/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea din data de 2 aprilie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 378/44/2012,

Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, a admis

excepția invocată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

– D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Galați și, în consecință, a respins, ca

inadmisibilă, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de

inculpatul B.B.A.

Pentru a pronunța

această încheiere, instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată la

data de 29 martie 2012 sub nr. 378/44/2012, formulată de apărătorul ales,

inculpatul B.B.A., arestat preventiv în Dosarul nr. 88/D/P/2009 al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T.- Serviciul

Teritorial Galați, a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar,

conform prevederilor art. 160

2

C. proc. pen.

În motivarea cererii

s-a susținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile pentru liberarea

provizorie, prevăzute de art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen.,

deoarece pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina

inculpatului nu depășesc 18 ani și nu există date din care să rezulte

necesitarea de a-l împiedica să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va

încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți,

martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin

alte asemenea fapte.

La termenul de

judecată din data de 2 aprilie 2012, inculpatul, prezent în instanță, a

declarat că își însușește cererea făcută în numele său de către apărătorul ales

și că are cunoștință de dispozițiile legii, privitoare la cazurile de revocare

a liberării provizorii.

La același termen de

judecată, Curtea a procedat la examinarea admisibilității în principiu a

cererii, conform prevederilor art. 160

8

C. proc. pen.

Reprezentantul

Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T.- Serviciul Teritorial

Galați a invocat excepția inadmisibilității cererii de liberare provizorie sub

control judiciar, motivat de faptul că una dintre infracțiunile pentru care

inculpatul este cercetat – respectiv infracțiunea de înșelăciune cu consecințe

deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. -, este

sancționată de lege cu pedeapsa închisori ce depășește 18 ani.

Analizând excepția de

inadmisibilitate invocată de procuror, Curtea a constatat că este fondată,

pentru următoarele considerente:

Prin Încheierea de

ședință din 17 martie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 330/44/2012, Curtea de

Apel Galați a luat măsura arestării preventive față de inculpatul B.B.A.,

pentru săvârșirea infracțiunilor de constituire a unui grup infracțional

organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 și de tentativă

la înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. de art. 20 C.

pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 33

lit. a) și b) C. pen., constând în aceea că în cursul anului 2010 a constituit un grup infracțional organizat împreună cu B.M. și B.M.C., în scopul obținerii de

foloase materiale din inducerea în eroare a organelor judiciare.

În acest sens, s-a

reținut că, anterior datei de 18 iunie 2010, inculpatul B.B.A. a participat la

falsificarea unui contract pretins încheiat între el și partea vătămată SC A.C.

SA la data de 01 noiembrie 2009, înscris fals, pe care ulterior l-a folosit în

mod repetat, inclusiv în fața instanțelor de judecată.

S-a mai reținut că, începând

cu data de 18 iunie  2010, împreună cu membrii grupului, inculpatul a încercat

să inducă în eroare instanțele de judecată în cadrul Dosarului nr.

6967/121/2010 al Tribunalului Galați, prin folosirea unui contract falsificat

și a unui raport de expertiză grafică întocmit de o persoană ce nu avea

calitatea de expert, în vederea obținerii unei hotărâri judecătorești definitive,

prin care partea vătămată SC A.C. SA să fie obligată la plata sumei trecute în

contract – 4.000.000 RON -, rezultat care nu s-a produs din motive independente

de voința sa.

Potrivit prevederilor

art. 160

2

alin. (1) teza ultimă C. proc. pen., liberarea provizorie

sub control judiciar nu poate fi acordată în cazul infracțiunilor intenționate

pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce depășește 18 ani.

Înțelesul noțiunii

„pedeapsă prevăzută de lege” este lămurit prin textul art. 141

1

C.

pen., în sensul că prin această noțiune se înțelege „pedeapsa prevăzută de

textul de lege care incriminează fapta săvârșită în formă consumată, fără

luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”.

În cauza de față, una

dintre infracțiunile pentru care inculpatul B.B.A. este cercetat, respectiv

infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art.

215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., este sancționată de lege cu pedeapsa

închisorii de la 10 la 20 de ani. Chiar dacă infracțiunea a rămas în stadiul

tentativei, la examinarea îndeplinirii condiției de admisibilitate a cererii de

liberare provizorie, prevăzută de art. 160

2

alin. (1) teza ultimă C.

proc. pen., trebuie luată în considerare pedeapsa maximă prevăzută de lege

pentru infracțiunea consumată, astfel cum prevăd dispozițiile art. 141

1

C. pen., respectiv pedeapsa de 20 de ani închisoare.

În ceea ce privește

infracțiunea de aderare la un grup infracțional organizat, prevăzută de art. 7

alin. (1) din Legea nr. 39/2000, aceasta este sancționată de lege cu pedeapsa

închisorii de la 5 la 20 de ani.

Potrivit prevederilor

alin. (2) al aceluiași articol, pedeapsa pentru faptele prevăzute în alin. (1)

nu poate fi mai mare decât sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea cea

mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat – în speță -,

infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., pentru care

limita maximă a pedepsei prevăzute de lege este de 20 de ani închisoare.

Prin urmare, în cazul

ambelor infracțiuni, nu este admisibilă cererea de liberare provizorie,

deoarece limitele maxime ale pedepselor prevăzute de lege depășesc 18 ani.

Față de aceste

considerente, văzând și dispozițiile art. 160

8

alin. (3), raportat

la art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., Curtea a respins, ca

inadmisibilă, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de

inculpatul B.B.A..

Î

mpotriva încheierii a declarat recurs

inculpatul B.B.A., solicitând trimiterea cauzei în vederea rejudecării la

instanța de fond, întrucât aceasta s-a pronunțat doar pe excepție și nu a

intrat în cercetarea fondului cererii.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a

susținut că fapta de care inculpatul este acuzat, tentativă la infracțiunea de

înșelăciune, reprezintă o infracțiunea distinctă, cu o încriminare de sine

stătătoare, aspect ce rezultă chiar din modul în care este încriminată

tentativa în C. pen., redactarea textelor fiind identică în cazul tuturor

infracțiunilor pentru care legiutorul a înțeles să sancționeze și tentativa:

„tentativa se pedepsește”, dar și din lecturarea dispozițiilor art. 20 C. pen.,

care definesc tentativa ca fiind „punerea în executare a hotărârii de a săvârși

infracțiunea, executare care însă a fost întreruptă sau nu și-a produs

efectul”.

De asemenea, în art. 144 C. pen. se arată că

„prin săvârșirea unei infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege

săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune

consumată sau ca tentativă”.

A concluzionat inculpatul că, din

interpretarea dispozițiilor legale sus-menționate, rezultă că tentativa este o

formă de săvârșire a infracțiunii și nu o cauză de reducere a pedepsei și că

atunci când o faptă este încriminată în forma de tentativă, ea constituie

infracțiune de sine stătătoare, fiindcă prezintă pericol social generic, deși

nu s-a produs urmarea prevăzută de lege pentru ca infracțiunea să se consume.

În favoarea admisibilității cererii a fost

invocată analizarea rațiunii cerinței prevăzute de art. 160

2

C.

proc. pen., legiuitorul urmărind să excludă de la beneficiul liberării

provizorii anumite infracțiuni de o gravitate deosebită. Or, săvârșirea unei

infracțiuni sub forma tentativei conferă un grad de pericol social mai redus

activității infracționale, față de săvârșirea infracțiunii în formă consumată.

În fine, în opinia inculpatului, o

interpretare care duce la restrângerea accesului la instituția liberării

provizorii sub control judiciar sau pe cauțiune nu este în spiritul și în

litera prevederilor art. 23 alin. (10) din Constituție și ale art. 5 parag. 5

din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Examinând încheierea atacată atât prin prisma

motivelor invocate de inculpat, cât și din oficiu, în conformitate cu

dispozițiile art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat.

În opinia Înaltei Curți, tentativa este forma

de infracțiune care se situează în faza de executare a infracțiunii, între

elementul material al laturii obiective și producerea rezultatului socialmente

periculos și care, potrivit art. 20 alin. (1) C. pen., „constă în punerea în

executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă

întreruptă sau nu și-a produs efectul”.

Tentativa este o formă atipică de

infracțiune, datorită împrejurării că latura obiectivă a acesteia nu se

realizează în întregime (acțiunea este întreruptă, ori deși realizată în

întregime, consumarea infracțiunii nu are loc).

Reprezentând un început de executare ori o

executare integrală a acțiunii ce constituie elementul material al laturii

obiective a infracțiunii, tentativa este periculoasă și este încriminată în

legislația penală.

Astfel, prin dispozițiile art. 21 alin. (1)

C. pen., se prevede că tentativa se pedepsește numai când legea prevede expres

aceasta. Așadar, pentru a fi pedepsită tentativa la infracțiunile prevăzute în

partea specială a C. pen. și în legile penale speciale ori în legile nepenale

cu dispozițiuni penale, se impune o prevedere concretă în acest sens.

Împrejurarea că fapta penală rămasă în forma

tentativei are un grad de pericol social mai redus decât fapta penală consumată

rezultă din dispozițiile art. 21 C. pen., care reglementează pedepsirea

tentativei și care în alin. (2) prevede „tentativa se sancționează cu o

pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzute de

lege pentru infracțiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât

minimul general al pedepsei. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este

detențiunea pe viață, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 ani”, dar nu

constituie un argument pentru admisibilitatea în principiu a cererii de

liberare provizorie sub control judiciar, așa cum a susținut recurentul,

raportat la dispozițiile imperative ale art. 160

2

C. proc. pen. și

ale art. 141

1

C. pen.

Astfel, art. 160

2

care reglementează

condițiile liberării, în alin. (1) prevede că „liberarea provizorie sub control

judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și

în cazul infracțiunilor intenționate, printre care legea prevede pedeapsa

închisorii ce nu depășește 18 ani.”

De asemenea, în art. 141

1

C. pen.,

introdus prin art. 1 pct. 50 din Legea nr. 278/2006, se precizează că „prin

pedeapsa prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege

care încriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în

considerare a cauzei de reducere sau de majorare a pedepsei.”

Înfracțiunile pentru care recurentul-inculpat

B.B.A. este cercetat în stare de arest preventiv sunt infracțiunea de

înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, prevăzută și pedepsită de art. 215

alin. (1), (2), (5) C. pen., care este sancționată de lege cu pedeapsa

închisorii de la 10 la 20 ani și infracțiunea de aderare la un grup

infracțional organizat prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 care

este sancționată de lege cu pedeapsa închisorii de la 5 la 20 ani cu precizarea

că potrivit alin. (2) al art. 7, pedeapsa pentru faptele prevăzute în alin. (1)

nu poate fi mai mare decât sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea cea

mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat – în speță –

infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen., pentru care

limita maximă a pedepsei prevăzute de lege este de 20 ani închisoare.

Cum în cazul ambelor infracțiuni de

săvârșirea cărora recurentul-inculpat este bănuit, limitele maxime ale

pedepselor prevăzute de normele de încriminare depășesc 18 ani, rezultă că nu

este îndeplinită cerința art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.,

concluzie la care în mod judicios a ajuns și prima instanță.

În ce privește susținerea recurentului

inculpat, în sensul că o interpretare care duce la restrângerea accesului la

instituția liberării provizorii sub control judiciar nu este în spiritul și

nici în litera prevederilor art. 23 alin. (10) din Constituție și ale art. 5

parag. 5 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale, aceasta nu poate fi primită.

Accesul liber la justiție constituie

într-adevăr, un principiu fundamental al oricărui sistem judiciar democratic,

fiind consacrat atât în Constituție, cât și într-un număr important de

documente internaționale, astfel că el are semnificații deosebite și pentru

dreptul procesual penal, dar și pentru dreptul constituțional.

Facultatea oricărei persoane de a introduce,

după libera sa apreciere, o acțiune în justiție, implicând astfel obligația

corelativă a statului, ca prin instanța competentă să soluționeze aceste

acțiuni, reprezintă practic, liberul acces al persoanei la justiție.

Orice condiționare a accesului liber la

justiție ar reprezenta o nesocotire a unui principiu constituțional fundamental

și a unor standarde internaționale universale, în orice democrație reală. Pe

plan procedural, accesul liber la justiție se concretizează în prerogativele pe

care le implică dreptul la acțiune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de

ordinea juridică oricărei persoane fizice sau juridice.

Cu toate acestea, dreptul de acces la

justiție nu poate fi un drept absolut, ci unul care poate implica limitări, cât

timp acestea sunt rezonabile și proporționale cu scopul urmărit.

Or, infracțiunile pentru care

recurentul-inculpat este cercetat în stare de arest preventiv, prezintă o

gravitate deosebită reflectată în limitele de pedeapsă cu care sunt sancționate

și care depășesc cuantumul prevăzut de textul de lege (art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.) pentru a face admisibilă în principiu, cererea de

liberare provizorie sub control judiciar cu soluționarea căreia a investit

instanța de judecată.

În consecință, reținând că încheierea atacată

este legală și temeinică, recursul declarat de inculpatul B.B.A. se va respinge

ca nefondat, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit.

b) C. proc. pen.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

recurentul-inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul B.B.A. împotriva încheierii din 2 aprilie 2012 a Curții de Apel

Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr.

378/44/2012.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de

200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 6 aprilie

2012.