ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 684/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 10 decembrie 2007,

astfel cum a fost precizată la data de 29 ianuarie 2008, reclamanta SC B. SA a

solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele SC R.P.O. SA și SC F. SA, să

constate nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare active,

autentificat la data de 2 decembrie 2003 de BNP L.D.; să dispună repunerea

părților în situația anterioară încheierii actului de vânzare – cumpărare

active, în sensul reintrării în patrimoniul SC F. SA a activului „Magazie

pentru produse refractare” poz. Plan General cu suprafața construită de

2.138,94 mp și terenul aferent de 2.408,47 mp, situate în București, sector 3,

incinta SC F. SA, și restituirea sumei de 255.144 euro încasate de către SC F.

SA către SC R.P.O. SA.

Secția a VI-a

comercială a Tribunalului București a respins acțiunea, ca neîntemeiată, prin

sentința comercială nr. 3851, pronunțată la data de 6 martie 2009.

Spre a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că Normele metodologice de aprobare a O.U.G. nr. 88/1997,

aprobate prin H.G. nr. 450/1999 au fost abrogate, anterior încheierii

contractului de vânzare – cumpărare de active, prin H.G. nr. 577/2002, ca atare

susținerile reclamantei, referitoare la încălcarea de către pârâte a

dispozițiilor imperative ale acestui act normativ, sunt lipsite de orice suport

juridic și a apreciat, ca neîntemeiat, motivul de nulitate referitor la

încălcarea prevederilor din Legea nr. 54/1998 care impuneau ca reprezentantul SC

F. SA să fie împuternicit prin procură autentică în virtutea principiului

simetriei, întrucât acesta a semnat contractul ca reprezentant legal al

societății, ceea ce presupune dreptul legal de angaja societatea și de a semna

acte juridice în temeiul atribuțiilor sale de serviciu.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței Tribunalului a fost respins, ca nefondat, de

Secția a V-a comercială a Curții de Apel București, prin decizia nr. 114,

pronunțată la data de 18 februarie 2010.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de control judiciar, analizând motivele de apel în

raport cu sentința apelată din perspectiva actelor, lucrărilor dosarului și

probelor administrate, a reținut:

- că prima instanță

s-a pronunțat în limitele învestirii, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

și principiului disponibilității care guvernează procesul civil, constatând

judicios că nu pot fi primite motivele de nulitate întemeiate pe încălcarea

dispozițiilor H.G. nr. 450/1999, câtă vreme la data ținerii licitației pentru

vânzarea activelor – 2003 – aceste dispoziții erau abrogate;

- că dispozițiile art.

105 – art. 106 din H.G. nr. 577/2002, pretins a fi fost neanalizate culpabil de

către prima instanță, nu pot face obiectul examinării direct în apel, întrucât

acestea sunt alte norme legale decât cele invocate ca motiv de nulitate prin

cererea introductivă de instanță, respectiv dispozițiile H.G. nr. 450/1999

privitoare la publicarea ofertei prin mijloace electronice;

- că, chiar

neanalizat strict formal de către prima instanță, dar posibil a fi analizat în

apel, grație caracterului devolutiv al acestei căi de atac, cu atât mai mult cu

cât ambele părți au avut posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere și de

a propune probele considerate adecvate, motivul de nulitate a contractului de

vânzare – cumpărare de active, relativ la complicitatea la fraudă a conducerii SC

F. SA este neîntemeiat, întrucât nu a fost dovedit în condițiile art. 1169 C.

civ. și în conformitate cu dispozițiile principiului de drept „actori incumbit

probatio”, reclamanta omițând să indice care este cocontractantul complice,

care este norma legală a cărei ocolire s-a convenit, în ce s-a materializat

conivența frauduloasă și care sunt dovezile care atestă aceste împrejurări, iar

afirmația că au fost vândute 90% din activele SC F. SA, pe care se întemeiază

acest motiv de nulitate, nu este dovedită și nu este de natură a conduce la

concluzia nulității contractului ce formează obiectul prezentei cauze, câtă

vreme acesta vizează parte din activele intimatei pârâte și nu s-a invocat și

dovedit care este actul normativ care ar impune o limitare a vânzării de

active;

- că, în cauză,

contractul de vânzare – cumpărare active s-a încheiat, din partea vânzătorului,

pe baza consimțământului valabil exprimat, manifestat în hotărârea adunării

generale a acționarilor, iar directorul general, ing. V.V.V.A., care a

reprezentat SC F. SA la data încheierii contractului, avea calitatea de

reprezentant legal, conform actului constitutiv și art. 8 lit. g) raportat la art.

71 alin. (1) și art. 72 din Legea nr. 31/1990, acest act juridic fiind actul

societății înseși, întrucât, potrivit art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954,

a fost încheiat de organul reprezentativ, în limitele puterilor ce i-au fost

conferite, iar principiul simetriei formelor juridice este aplicabil în cazul

reprezentării convenționale, nu și în cazul reprezentării legale, or în speță

actul juridic a fost încheiat de SC F. SA, în mod nemijlocit, prin

reprezentantul său legal, nu prin mandatar, iar a impune, în lipsa unei

dispoziții legale din legea specială, imperativul existenței unui mandat în

formă autentică, ori de câte ori pentru o operațiune juridică determinată legea

cere forma autentică, echivalează cu o cerință fără temei legal, în

contradicție cu art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, câtă vreme persoana

juridică este o ficțiune juridică care nu își poate exercita drepturile și

îndeplini obligațiile decât prin organele sale.

Împotriva menționatei

decizii a declarat recurs apelanta – reclamantă, invocând în drept dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului s-a arătat că instanța de apel, fără a avea în vedere cererea precizatoare

a temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, a încălcat, a

interpretat și a aplicat greșit legea, cu referire la art. 299 alin. (1) [în

realitate art. 294 alin. (1)]; art. 132 alin. (1); art. 103 alin. (1); art. 134

și art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., considerând că în apel nu se pot

formula cereri noi, calificând greșit precizarea temeiului de drept ca fiind o

modificare a cererii inițial formulate și nesocotind faptul că instanța de fond

nu a manifestat rol activ cu privire la „încadrarea în drept a situației de

fapt dedusă judecății” și nu a analizat condițiile de nulitate învederate în

cererea introductivă de instanță, astfel cum a fost precizată.

Criticând modul de

soluționare a motivului de nulitate „referitor la încheierea contractului de

vânzare – cumpărare de active prin fraudarea legii”, recurenta a arătat că

instanța de apel nu a avut în vedere, pe de o parte, că au fost eludate legile

de ordine publică, fiind astfel incidente dispozițiile art. 5 C. civ., iar, pe

de altă parte, nu a avut în vedere și nu a analizat actele depuse în probațiune

depuse în fața instanței de fond în susținerea acestui motiv de nulitate.

Recurenta a arătat,

de asemenea, că instanța de apel nu a avut în vedere aspectul referitor la

necesitatea respectării simetriei formelor actelor juridice, încălcând și

aplicând greșit legea sub acest aspect, fără a preciza relevanța evocării

fondului cauzei, față de decizia atacată și de dispozițiile art. 299 alin. (1) C.

proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului.

Prin concluziile

scrise depuse la dosar, intimata – pârâtă SC R.P.O. SA a solicitat respingerea

recursului și menținerea deciziei atacate, apreciind neîntemeiate criticile

aduse de recurentă acestei hotărâri.

Recursul este

nefondat.

Astfel, potrivit art.

294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților,

cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri

noi.

Reținând, urmare a

verificării actelor și lucrărilor dosarului, că reclamanta nu a învestit

instanța cu pretinsa precizare a temeiului juridic al nulității contractului în

litigiu, în sensul indicării dispozițiilor art. 105 – art. 106 din H.G. nr. 577,

și că aceste prevederi nu se referă la situația avută în vedere de dispozițiile

H.G. nr. 450/1999, pretins nesocotite la data încheierii acestui act juridic,

invocate prin cererea de chemare în judecată, deoarece nu fac trimitere la

obligația de publicare a ofertei de vânzare – cumpărare, instanța de apel a

făcut o corectă aplicare a art. 294 alin. (1) C. proc. civ., consemnat dintr-o

greșeală materială în considerentele deciziei ca fiind art. 299 alin. (1) C.

proc. civ.

Întrucât referirea

instanței de apel la art. 132 alin. (1) C. proc. civ. este ipotetică, în raport

cu data de 6 noiembrie 2008, când apelanta a susținut că a depus pretinsa

precizare a cărei existență nu a fost însă dovedită, nu se poate reține că a

făcut aplicarea acestui text legal, respectiv a art. 103 alin. (1) și art. 134 C.

proc. civ. în cauză, cum eronat afirmă recurenta.

Cum critica

nesocotirii dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și art. 129 alin.

(4) în examinarea sentinței Tribunalului de către instanța de apel, vizează,

deopotrivă, pretinsa precizare a temeiului de drept, pe care prima instanță nu

ar fi avut-o în vedere în pronunțarea sentinței, se constată că, reținând

inexistența unei astfel de precizări, în mod corect, instanța de apel a

considerat că prima instanță s-a pronunțat în limitele învestirii și

principiului disponibilității care guvernează procesul civil.

Este de observat că

recurenta nu a indicat care sunt legile de ordine publică sub incidența art. 5 C.

civ., pretins a fi fost eludate prin încheierea contractului de vânzare –

cumpărare active, pe care instanța de apel trebuia să le aibă în vedere, iar

critica omisiunii instanței de a analiza înscrisurile depuse în probațiune,

hotărâtoare pentru soluționarea motivului de nulitate privind complicitatea la

fraudă a conducerii SC F. SA, nu mai poate fi analizată, deoarece pct. 10 al art.

304 C. proc. civ., căruia se circumscrie această critică, era abrogat la data

pronunțării deciziei recurate prin intrarea în vigoare a Legii nr. 219/2005

privind aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului

de procedură civilă, fiind de remarcat și că instanța de apel, analizând în

raport cu probele administrate susarătatul motiv de nulitate, a reținut că nu

s-au respectat, cu privire la acesta, cerințele art. 1169 C. civ., în lipsa

dovezilor care să ateste materializarea conivenței frauduloase.

Având în vedere că

instanța de apel a analizat susținerile apelantei despre necesitatea unei

procuri autentice care să fi fost acordată reprezentantului SC F. SA în raport

cu principiul simetriei formelor actelor juridice, apreciind corect că acesta

este aplicabil doar în cazul reprezentării convenționale, nu și în cazul

reprezentării legale, nu se justifică critica recurentei referitoare la faptul

că instanța de apel nu a avut în vedere acest aspect și nici critica, generică,

neargumentată, referitoare la „încălcarea și aplicarea greșită a legii sub

aspectul îndeplinirii condițiilor legale privitoare la necesitatea simetriei

formelor actelor juridice” de către instanța de apel.

Pentru acest

considerent, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de reclamanta SC B. SA Timișoara, împotriva deciziei Curții de Apel

București nr. 114 din 18 februarie 2010, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi, 16 februarie 2011.