ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 69/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 69/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului constată, cu privire la

cererea de chemare în judecată, că la data de 22 iunie 2005 reclamantul a chemat

în judecată pe SC C. SA, SC Q.I. SRL și SC C.I. SRL solicitând instanței

anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP P.R.A. cu

motivarea că:

- actul de înstrăinare al unui activ

din categoria activelor imobilizante ale unei societăți a cărui valoare

depășește 20% din valoarea activelor imobilizate ale societății nu se poate

face decât urmare adoptării unei hotărâri a A.G.E.A., iar în speță, având în

vedere valoarea actului de înstrăinare, respectiv 624.453 euro, reprezintă cu

mult valoarea activelor imobilizante ale societății, care se ridică la

5.939.884.000 lei, conform bilanțului societății depus la Administrația

Financiară și la Registru Comerțului;

- în speță nu există o A.G.E.A.

privind vânzare activului, iar existența unei astfel de hotărâri este o

condiție imperativă prevăzută de lege;

- A.G.E.A. trebuie să preceadă

încheierea actului juridic, iar încheiarea actelor juridice de genul celor

prevăzute de art. 241 din Legea nr. 297/2004 nu pot fi încheiate decât cu

aprobarea A.G.E.A.;

- oricare dintre acționarii

societății se poate adresa instanței de judecată cu o cerere al cărui obiect îl

constituie anularea actului juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor

imperative prevăzute de Legea nr. 297/2004.

Cumpărătoarele pârâte SC Q.I. SRL și

SC C.I. SRL au formulat cerere reconvențională solicitând constatarea

existenței dreptului de proprietate al lor asupra cotei individe de 62,33% din

terenul în suprafață de 23.844 mp situat în București, sector 2, adică 14.862

mp, precum și că ar fi existat un consimțământ valabil al vânzătoarei SC C. SA la

momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare; ar fi depus maxime

diligente la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare; nu li se poate

imputa nici „nimici negligentia” de vreme ce vânzătorul a făcut dovada

dreptului său de proprietate.

La termenul din 26 februarie 2007, I.D.C.

a formulat o cerere de intervenție principală prin care a solicitat, de

asemenea, anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP P.R.A.

cu motivarea că este deținătorul unui număr de 18.887 acțiuni ale SC C. SA,

reprezentând 10,3% din capitalul social, că la încheierea contractului de

vânzare cumpărare nu au fost respectate prevederile art. 241 alin. (1) din

Legea nr. 297/2004, că dacă pârâtele ar fi depus minime diligente ar fi

constatat că hotărârea prezentată de C.C. ca împuternicire de vânzare a fost

atacată de către intervenient, în calitate de acționar al SC C. SA.

Prin sentința comercială nr. 14213

din 19 decembrie 2008 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins

cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a respins cererea de

intervenție principală, ca neîntemeiată; a respins cerere reconvențională ca

rămasă fără obiect, reținând în esență că:

- actul juridic a cărui anulare se

solicită a fost încheiat în numele vânzătoarei de directorul general C.C., în

baza procesului verbal al adunării generale ordinare a acționarilor, încheiat

la 29 martie 2004;

- art. 241 din Legea nr. 297/2004 nu

pune în discuție valabilitatea actului față de terții cumpărători decât în

măsura în care se face dovada că aceștia cunoșteau, la momentul încheierii

actului, faptul că valoarea actului depășea 20% din totalul activelor imobilizate,

mai puțin creanțele.

- potrivit raportului de expertiză

valoarea contractului depășea cu 147,94% totalul activelor imobilizate, mai

puțin creanțele:

- finalitatea textului art. 241 alin.

(1) din Legea nr. 297/2004 este clară, anume aceea de a exista o cenzură a

adunării generale extraordinare asupra actelor care, datorită importanței, ar

fi de natură să prejudicieze societatea:

- nu există nicio dovadă că

societățile SC Q.I. SRL și SC C.I. SRL ar fi fost avizate cu privire la

valoarea activelor și creanțelor, iar acestora nu li se poate imputa lipsa

solicitării dovezii aprobării adunării generale extraordinare în condițiile în

care acordul cu privire la vânzare a fost exprimat de adunarea generală

ordinară a acționarilor conform procesului - verbal al ședinței din 29 martie 2004

care a fost avut în vedere la întocmirea contractului;

- nu s-ar fi probat nici faptul că,

la momentul perfectării convenției cumpărătorii au avut cunoștință despre

constatarea juridică a nulității absolute a hotărârii A.G.O.A. a SC C. SA din

29 martie 2004;

- în conformitate cu dispozițiile art.

132 alin. (10) din Legea nr. 31/1990 numai hotărârea irevocabilă de anulare se

menționează în Registrul Comerțului și se publică în Monitorul Oficial;

- nu se poate reține că simpla lipsă

a hotărârii A.G.E.A. este suficientă pentru anularea actului în cauză.

- constatarea că sunt cumpărători de

bună credință, contractul de vânzare cumpărare autentificat de BNP P.R.A. a

fost încheiat cu respectarea condițiilor de fond și formă impuse de lege pentru

validitatea convenției, inclusiv condițiile prevăzute de Legea nr. 297/2004;

Prin decizia comercială nr. 521 din

20 noiembrie 2009 Curtea de Apel București a respins apelul reclamantului și

apelul incident al intervenientului I.D.C. ca nefondate, reținându-se că:

- la data ținerii adunării generale

a acționarilor SC C. SA nu se putea stabili valoarea activului și nici cât

reprezintă acesta, iar situațiile financiare aferente exercițiului financiar al

anului 2003 nu au fost aprobate ca urmare a anulării A.G.A. prin sentința

comercială nr. 431 din 26 ianuarie 2005;

- terenul a fost evidențiat în

contabilitatea societății începând cu luna iulie 2004;

- înregistrarea terenului în

capitalul social s-a realizat prin admiterea cererii SC C. SA de înregistrare

de către judecătorul delegat la O.R.C.T.B. la data de 18 ianuarie 2005;

- este fără putință de tăgadă că

valoarea contractului, la data încheierii acestuia, depășea cu 147,94 % totalul

activelor imobilizate mai puțin creanțele, față de valorile aferente încheierii

exercițiului financiar al anului 2004;

- la data încheierii promisiunii de

vânzare nu se putea determina valoarea activului din totalul activelor

imobilizate, mai puțin creanțele;

- la data perfectării vânzării o

asemenea determinare era posibilă, dar că ar fi existat acordul la vânzare

impus de dispozițiile legale în materie;

- buna credință a intimatelor ar fi

fost dovedită și prin examinarea extrasului de carte funciară din care rezultă

că, anterior vânzării, ar fi fost notat vreun litigiu de natură să împiedice

perfectarea acestuia;

- nu s-a probat că la data vânzării

era înregistrată în Registrul Comerțului hotărârea irevocabilă de anularea A.G.A.

sau că această împrejurare era cunoscută intimatelor cumpărătoare;

- nici sentința comercială nr. 7862

din 7 iunie 2004 a Tribunalului București, prin care s-a dispus suspendarea

efectelor hotărârii A.G.A. din 29 martie  2004 nu poate fi opusă intimatelor

cumpărătoare ale imobilului, întrucât apelanții nu ar fi administrat dovezi din

care să rezulte că ar fi comunicat acestora această sentință.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamantul și intervenientul. Ambii recurenți au invocat

aceleași critici, prin recursuri distincte, precum și art 304 pct. 9

C. proc. civ.

susținând, în esentă că: instanța de

apel a încălcat normele imperative din materia nulității actelor juridice –

norma juridică încălcată la încheierea contractului este dată de dispozițiile

art 241 alin. (1) și (3) din Legea nr. 297/2004 și că instanața de apel a

aplicat greșit normele juridice din materia efectelor juridice ale

bunei-credințe, în sensul că a extins sfera de aplicare a principiului

bunei-credințe.

În ceea ce privește excepția de

netimbrare invocata de intimatele-parate prin intampinare, Înalta Curte a

dispus la termenul de astăzi respingerea acesteia ca neîntemeiată pentru că,

raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 22

iunie 2005, cererea de chemare în judecată formulată de recurentul-reclamant G.M.Z.,

prin care s-a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare din 28

aprilie 2005, indiferent dacă include petitul accesoriu privind restabilirea

situației anterioare - este calificată de lege ca o cerere neevaluabilă în

bani, legiuitorul prevăzând expres in art. 3 lit. a) din Legea nr. 146/1997

privind taxele judiciare de timbru faptul că „acțiunile și cererile

neevaluabile în bani se taxează astfel: a) cereri în anularea sau declararea

nulității unui act juridic - 110.000 lei”, astfel că cererea de chemare în

judecată a fost în mod legal timbrată. Aceste aspecte au fost reținute și de

către instanța de fond prin încheierea din data de 7 octombrie 2005, prin care

a respins ca neîntemeiata excepția netimbrarii acțiunii principale.

Prin Decizia nr. 32 din data de 9

iunie 2008 pronunțată în dosarul nr. 75/2007 de Înalta Curte de Casație si

Justiție, constituită în Secțiile Unite, s-a admis recursul în interesul legii

promovat de Procurorul general al României și s-a dispus ca și cererile privind

nulitatea, rezolutiunea sau rezilierea unui act juridic patrimonial, chiar dacă

nu se solicită și repunerea părților în situația anterioară, sunt supuse

aplicării alin. (1) al art. 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare

de timbru, iar acest text de lege prevede taxele de timbru pentru „acțiunile si

cererile evaluabile în bani”, indicând într-un tabel modul de calcul al

acestora.

De asemenea, în cuprinsul acestei

decizii se menționează în mod expres scopul asigurării unei practici unitare a

instanțelor în ceea ce privește stabilirea competenței în funcție de obiectul

cererii de chemare în judecată, Curtea reținând că „dispozițiile art. 1, art. 2

lit. a) si b) si art. 282 alin. (1) C. proc. civ. se interpretează în sensul

că, în vederea determinării competentei materiale de soluționare în prima

instanța și în caile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile și

comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistentei unui drept

patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezolutiunea, rezilierea unor

acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat

petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare”, această

interpretare având efecte si in ceea ce privește stabilirea taxei de timbru.

Ca urmare a acestei Decizii, a fost

emisă O.U.G. nr. 212 din data de 4 decembrie 2008 pentru modificarea și

completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în

M. Of. al României, Partea I, nr. 837/12.12.2008, care prevede ca după art. 2 alin.

(1) din Legea nr. 146/1997 „se introduce un nou alineat, alin. (1), cu

următorul cuprins: ”Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și

cererilor privind declararea nulității, anularea, rezolutiunea sau rezilierea

unui act juridic patrimonial, chiar dacă nu se solicită și repunerea părților

în situația anterioară, precum și cererilor privind constatarea existentei sau

inexistentei unui drept patrimonial”.

Așadar, cererile privind declararea

nulității sau anularea unui act juridic patrimonial au devenit evaluabile în

bani din data de 12 decembrie 2008, astfel că aceste prevederi legale nu se pot

aplica prezentei cauze.

Pentru aceste considerente s-a

respins, ca neîntemeiată, excepția de netimbrare.

Cât privește recursurile

reclamantului și intervenientului, acestea sunt întemeiate și urmează a fi

admise pentru următorul considerent comun, întrucât prin ambele recursuri s-au

formulat aceleași apărări în fapt și în drept:

Hotărârile din 29 martie 2004 (A.G.A.

nr. 14 și A.G.E.A. nr. 15) ale SC C. SA s-au luat cu majoritate de voturi, în procesele

verbale de ședință fiind consemnată poziția reclamantului. Aceste hotărâri au

fost anulate definitiv și irevocabil, hotărârile în primă instanță fiind

pronunțate la data de 26 ianuarie 2005, prin urmare, înainte de încheierea

contractului de vânzare cumpărare în formă autentică. Prin sentința comercială nr.

7682 din 7 iunie 2004 a fost suspendată hotărârea A.G.E.A. nr. 15 din 29 martie

2004, suspendare ce a dăinuit până la anularea hotărârii de către instanță.

Valoarea contractului de vânzare

cumpărare depășește procentul de 20% din totalul activelor imobilizate ale SC

C. SA, respectiv acesta avea o valoare ce depășea cu 147,94% totalul activelor

imobilizate mai puțin creanțele, iar legea trebuie aplicată la momentul

încheierii actului, astfel că dispozițiile Legii nr. 297/2004 trebuiau

respectate la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare în formă

autentică, adică la 28 aprilie 2005.

Este contestat însă, de către

intimate, că s-au făcut la Registrul Comerțului, la data de 27 august 2004

mențiuni despre hotărârea de suspendare a A.G.E.A. nr. 15 din 29 martie 2004 și

despre dosarul ce avea ca obiect anularea hotărârilor din 29 martie â 2009,

susținere care este făcută, de altfel, și prin întâmpinarea la recursul

reclamantului.

Recursurile au fost întemeiate în

drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

, respectiv „(...) când hotărârea a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii”.

Textul de lege aplicat greșit este art.

241 alin. (1) și (3) din Legea nr. 297/2004, fost art. 115 din O.U.G. nr. 28/2002,

care prevede:

„(1) Actele de dobândire,

înstrăinare, schimb sau de constituire în garanție a unor active din categoria

activelor imobilizate ale societății, a căror valoare depășește, individual sau

cumulat, pe durata unui exercițiu financiar, 20% din totalul activelor

imobilizate, mai puțin creanțele, vor fi încheiate de către administratorii sau

directorii societății numai după aprobarea prealabilă de către adunarea

generală extraordinară a acționarilor.(3) In cazul nerespectării prevederilor alin.

(1) și (2), oricare dintre acționari poate solicita instanței judecătorești anularea

actului juridic încheiat și urmărirea administratorilor pentru repararea

prejudiciului cauzat societății.”

Decizia de înstrăinare a unui activ al

societății este o decizie a societății, care poate fi oportună sau nu,

profitabilă sau nu, însă acest gen de decizii nu pot fi cenzurate de către

instanță, pentru că aceasta ar echivala cu un amestec în administrarea

societății, ceea ce contravine dispozițiilor Legii nr. 31/1990. Instanțele

judecătorești fiind chemate să se pronunțe doar pe aspectele strict limitative

prevăzute de lege și care exclud controlul de oportunitate și profitabilitate.

Soluția legislativă cuprinsă în art.

241 din Legea nr. 297/2004 reprezintă opțiunea legiuitorului de a proteja și de

a încunoștința acționarii unei societăți despre măsurile cu un anumit grad de

importanță pe care administratorii sau directorii acesteia urmează să le ia. De

aceea, aprobarea prealabilă cerută din partea adunării generale extraordinare a

acționarilor pentru tranzacțiile prevăzute de art. 241 din lege se constituie

într-o cerință imperativă și de ordine publică.

Chiar și prima instanță a reținut că

„finalitatea textului [art. 241 alin. (1) din Legea nr. 297/2004] este clară,

acea de a exista o cenzură a adunării extraordinare asupra actelor, care,

datorită importanței lor valorice, ar fi de natură să prejudicieze societatea”.

Din probele administrate până în

această fază procesuală a reieșit că: valoarea contractului depășește cu 147,94%

totalul activelor imobilizate, mai puțin creanțele; toate hotărârile SC C. SA

din data de 29 martie 2004 au fost anulate (hotărârile A.G.E.A. nr. 12 și 15

din 29 martie 2004 prin sentința comercială nr. 432 din 26 ianuarie 2005 a

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pronunțată cu 3 luni înainte

de încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică, iar

hotărârea A.G.A. nr. 14 din 29 martie 2004 prin sentința comercială nr. 431 din

26 ianuarie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pronunțată

cu 3 luni înainte de încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă

autentică); hotărârea A.G.E.A. din 29 martie 2004 a fost suspendată prin

sentința comercială nr. 7682 din 7 iunie 2004 (la Registrul Comerțului a fost notată

la data de 17 august 2004, deci cu mult înainte de încheierea contractului de

vânzare cumpărare, sentința comercială nr. 7682 din 7 iunie 2004 prin care a

fost suspendată A.G.E.A. nr. 15 - dovada efectuării acestei publicități

aflându-se în dosarul de fond).

Astfel este greșită susținerea

instanței de apel potrivit căreia sentința comercială nr. 7862 din 7 iunie 2004

a Tribunalului București, prin care s-a dispus suspendarea efectelor hotărârii

A.G.A. din 29 martie  2004, nu poate fi opusă intimatelor cumpărătoare ale imobilului,

întrucât apelanții nu ar fi administrat dovezi din care să rezulte că ar fi comunicat

acestora această sentință.

Se va mai reține și faptul că nu

există nicio hotărâre A.G.E.A. prin care să se fi aprobat în prealabil vânzarea

terenului ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat din 28

aprilie 2005 de BNP P.R.A.

Așadar, față de aceste împrejurări,

rezultă că la încheierea contractului de vânzare cumpărare prevederile imperative

ale art. 241 din Legea nr. 297/2004, fost art. 115 din O.U.G. nr. 28/2002, nu

au fost respectate.

Susținerea instanței de apel

potrivit căreia la data încheierii promisiunii de vânzare nu se putea determina

valoarea activului din totalul activelor imobilizate, mai puțin creanțele, este

greșită, pentru că o evaluare a activelor imobilizante ale unei societăți este

oricând posibilă, iar textul art. 241 din Legea nr. 297/2004 are în vedere

momentul înstrăinării activului, iar nu momentul încheierii unei promisiuni de

vânzare.

Dar dacă susținerea instanței ar fi

corectă, atunci concluzia care trebuia trasă era aceea că neputându-se

determina valoarea activului, nu se putea proceda nici la vinderea lui înainte

ca determinarea să se facă.

De asemenea, este corectă susținerea

instanței de apel că la momentul vânzării o astfel de evaluare era posibilă,

numai că ea nu a fost făcută. De altfel, instanța însăși reține că la momentul

vânzării era posibilă numai că ea nu a fost făcută.

Cu privire la cea de-a doua critică

a recurenților referitoare la buna credință a cumpărătoarelor, Înalta Curte va

reține și sub acest aspect hotărârea recurată este dacă cu încălcarea

dispozițiilor art. 189

9

alin. (2) C. civ. conform căruia: „buna

credință se presupune întotdeauna și sarcina probei cade asupra celui de aleagă

reaua credință”, dar și a dispozițiilor art. 241 din Legea nr. 297/2004 care nu

condiționează anularea actului de poziția subiectivă a cumpărătorului, precum

și a dispozițiilor art. 132 alin. (10) din Legea nr. 31/1990.

În speță, instanța apelului a

prezumat buna credință și a susținut că nu s-a dovedit contrariul, deși acest

lucru putea fi cercetat din probele administrate, din împrejurările pricinii,

din operațiunile făcute, din conduita tuturor pârâților chemați în judecată.

Pe de altă parte, art. 241 din Legea

nr. 297/2004 nu condiționează aplicarea sancțiunii de reaua credință a

cumpărătorilor, ambele instanțe respingând acțiunea cu motivarea că nu s-a

făcut nici o dovadă că reclamantul ar fi anunțat cumpărătoarele de cererile de

anulare a hotărârilor SC C. SA din 29 martie 2004, precum și faptul că nu s-a

fi făcut publică suspendarea hotărârii A.G.E.A. nr. 15 din 29 martie 2004.

Nu în ultimul rând, este de observat

că ambele instanțe încalcă și dispozițiile art. 132 din Legea nr. 31/1990,

pentru publicitatea și opozabilitatea hotărârilor de anulare fiind suficientă

menționarea acestora în Registrul Comerțului și publicarea în Monitorul Oficial.

Menționarea și publicarea fac opozabilă hotărârea, iar cel care vrea să se pună

la adăpost de sancțiunea anulării are calea simplă a verificării mențiunilor,

respectiv a publicării hotărârii. Numai o atare verificare, dacă s-ar fi

dovedit că ar fi fost făcută ar fi putut duce la concluzia că pârâții

cumpărători au fost de bună credință.

Dar reaua credință a pârâților

cumpărători putea fi analizată și în raport de alte împrejurări, cum ar fi:

faptul că la data promisiunii de vânzare cumpărare nu s-a putut determina

valoarea activului vândut, că au înțeles să contracteze cu un vânzător

reprezentat în condiții de nelegalitate (mandatul era anterior chiar și

pretinsei hotărâri A.G.E.A.), faptul că au pretins și au obținut o garanție

personală din partea „reprezentantului” vânzătoarei, garanție ce nu avea de ce

să fie cerută decât de temerea că operațiunea ar putea fi anulată din cauza

viciilor, respectiv a încălcării legii atât de către cumpărător cât și de către

vânzător.

Mai precis, instanța a reținut

buna-credința a intimatelor-pârâte SC Q.I. SRL și SC C.I. SRL, în condițiile în

care, la autentificarea contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătorilor le-a

fost prezentat procesul verbal al A.G.O.A. din data de 29 martie 2004 in

cuprinsul căruia, la pct. 7 de pe ordinea de zi având ca obiect vânzarea

terenului în suprafața de 23.844 mp s-a consemnat faptul ca „domnul G.M.Z.

spune cu acest teren nu este inclus în activele societății”, astfel că

intimatele-pârâte SC Q.I. SRL si SC C.I. SRL cunoșteau la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare imobilul nu fusese preluat de societate cu

respectarea legii, fiind atenționați cu privire la situația litigioasa a

acestui imobil.

De asemenea, reaua-credința a

cumpărătorilor putea fi analizată și în raport de faptul că situațiile

financiare al SC C. SA puteau fi studiate, întrucât acestea se regăseau pe

site-ul M.F., dar si la O.R.C., astfel ca puteau stabili cu ușurința daca

valoarea contractului de vanzare-cumpare depășește sau nu pragul de 20% din

activele imobilizate mai puțin creanțele, instituit de art. 241 alin. (1) si

(3) din Legea nr. 297/2004.

Pentru toate aceste considerente,

rezultă că împrejurările pricinii nu au fost pe deplin stabilite și, în

consecință, legea a fost greșit aplicată. Dar pentru că dispozițiile art. 314

C. proc. civ.

opresc Înalta Curte să se pronunțe asupra

fondului pricinii atunci când împrejurările de fapt nu au fost pe deplin

stabilite, conform art. 312 C. proc. civ. se vor admite recursurile declarate

de reclamantul G.M.Z. și intervenientul I.D.C. împotriva deciziei nr. 521 din

30 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, pe care

o va casa și se va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

reclamantul G.M.Z. și intervenientul I.D.C. împotriva deciziei nr. 521 din 30

noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Casează decizia recurată și trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 12 ianuarie 2011.