ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 69/2011

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului constată, cu privire la cererea de chemare în judecată, că la data de 22 iunie 2005 reclamantul a chemat în judecată pe SC C. SA, SC Q.I. SRL și SC C.I. SRL solicitând instanței anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP P.R.A. cu motivarea că: - actul de înstrăinare al unui activ din categoria activelor imobilizante ale unei societăți a cărui valoare depășește 20% din valoarea activelor imobilizate ale societății nu se poate face decât urmare adoptării unei hotărâri a A.G.E.A., iar în speță, având în vedere valoarea actului de înstrăinare, respectiv 624.453 euro, reprezintă cu mult valoarea activelor imobilizante ale societății, care se ridică la 5.939.884.000 lei, conform bilanțului societății depus la Administrația Financiară și la Registru Comerțului; - în speță nu există o A.G.E.A.

privind vânzare activului, iar existența unei astfel de hotărâri este o condiție imperativă prevăzută de lege; - A.G.E.A. trebuie să preceadă încheierea actului juridic, iar încheiarea actelor juridice de genul celor prevăzute de art. 241 din Legea nr. 297/2004 nu pot fi încheiate decât cu aprobarea A.G.E.A.; - oricare dintre acționarii societății se poate adresa instanței de judecată cu o cerere al cărui obiect îl constituie anularea actului juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative prevăzute de Legea nr. 297/2004. Cumpărătoarele pârâte SC Q.I. SRL și SC C.I.

SRL au formulat cerere reconvențională solicitând constatarea existenței dreptului de proprietate al lor asupra cotei individe de 62,33% din terenul în suprafață de 23.844 mp situat în București, sector 2, adică 14.862 mp, precum și că ar fi existat un consimțământ valabil al vânzătoarei SC C. SA la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare; ar fi depus maxime diligente la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare; nu li se poate imputa nici „nimici negligentia” de vreme ce vânzătorul a făcut dovada dreptului său de proprietate. La termenul din 26 februarie 2007, I.D.C. a formulat o cerere de intervenție principală prin care a solicitat, de asemenea, anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP P.R.A.

cu motivarea că este deținătorul unui număr de 18.887 acțiuni ale SC C. SA, reprezentând 10,3% din capitalul social, că la încheierea contractului de vânzare cumpărare nu au fost respectate prevederile art. 241 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, că dacă pârâtele ar fi depus minime diligente ar fi constatat că hotărârea prezentată de C.C. ca împuternicire de vânzare a fost atacată de către intervenient, în calitate de acționar al SC C. SA.

Prin sentința comercială nr. 14213 din 19 decembrie 2008 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a respins cererea de intervenție principală, ca neîntemeiată; a respins cerere reconvențională ca rămasă fără obiect, reținând în esență că: - actul juridic a cărui anulare se solicită a fost încheiat în numele vânzătoarei de directorul general C.C., în baza procesului verbal al adunării generale ordinare a acționarilor, încheiat la 29 martie 2004; - art. 241 din Legea nr. 297/2004 nu pune în discuție valabilitatea actului față de terții cumpărători decât în măsura în care se face dovada că aceștia cunoșteau, la momentul încheierii actului, faptul că valoarea actului depășea 20% din totalul activelor imobilizate, mai puțin creanțele.

- potrivit raportului de expertiză valoarea contractului depășea cu 147,94% totalul activelor imobilizate, mai puțin creanțele: - finalitatea textului art. 241 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 este clară, anume aceea de a exista o cenzură a adunării generale extraordinare asupra actelor care, datorită importanței, ar fi de natură să prejudicieze societatea: - nu există nicio dovadă că societățile SC Q.I. SRL și SC C.I.

SRL ar fi fost avizate cu privire la valoarea activelor și creanțelor, iar acestora nu li se poate imputa lipsa solicitării dovezii aprobării adunării generale extraordinare în condițiile în care acordul cu privire la vânzare a fost exprimat de adunarea generală ordinară a acționarilor conform procesului - verbal al ședinței din 29 martie 2004 care a fost avut în vedere la întocmirea contractului; - nu s-ar fi probat nici faptul că, la momentul perfectării convenției cumpărătorii au avut cunoștință despre constatarea juridică a nulității absolute a hotărârii A.G.O.A. a SC C. SA din 29 martie 2004; - în conformitate cu dispozițiile art. 132 alin. (10) din Legea nr. 31/1990 numai hotărârea irevocabilă de anulare se menționează în Registrul Comerțului și se publică în Monitorul Oficial; - nu se poate reține că simpla lipsă a hotărârii A.G.E.A.

este suficientă pentru anularea actului în cauză. - constatarea că sunt cumpărători de bună credință, contractul de vânzare cumpărare autentificat de BNP P.R.A. a fost încheiat cu respectarea condițiilor de fond și formă impuse de lege pentru validitatea convenției, inclusiv condițiile prevăzute de Legea nr. 297/2004; Prin decizia comercială nr. 521 din 20 noiembrie 2009 Curtea de Apel București a respins apelul reclamantului și apelul incident al intervenientului I.D.C. ca nefondate, reținându-se că: - la data ținerii adunării generale a acționarilor SC C. SA nu se putea stabili valoarea activului și nici cât reprezintă acesta, iar situațiile financiare aferente exercițiului financiar al anului 2003 nu au fost aprobate ca urmare a anulării A.G.A.

prin sentința comercială nr. 431 din 26 ianuarie 2005; - terenul a fost evidențiat în contabilitatea societății începând cu luna iulie 2004; - înregistrarea terenului în capitalul social s-a realizat prin admiterea cererii SC C. SA de înregistrare de către judecătorul delegat la O.R.C.T.B.

la data de 18 ianuarie 2005; - este fără putință de tăgadă că valoarea contractului, la data încheierii acestuia, depășea cu 147,94 % totalul activelor imobilizate mai puțin creanțele, față de valorile aferente încheierii exercițiului financiar al anului 2004; - la data încheierii promisiunii de vânzare nu se putea determina valoarea activului din totalul activelor imobilizate, mai puțin creanțele; - la data perfectării vânzării o asemenea determinare era posibilă, dar că ar fi existat acordul la vânzare impus de dispozițiile legale în materie; - buna credință a intimatelor ar fi fost dovedită și prin examinarea extrasului de carte funciară din care rezultă că, anterior vânzării, ar fi fost notat vreun litigiu de natură să împiedice perfectarea acestuia; - nu s-a probat că la data vânzării era înregistrată în Registrul Comerțului hotărârea irevocabilă de anularea A.G.A.

sau că această împrejurare era cunoscută intimatelor cumpărătoare; - nici sentința comercială nr. 7862 din 7 iunie 2004 a Tribunalului București, prin care s-a dispus suspendarea efectelor hotărârii A.G.A. din 29 martie 2004 nu poate fi opusă intimatelor cumpărătoare ale imobilului, întrucât apelanții nu ar fi administrat dovezi din care să rezulte că ar fi comunicat acestora această sentință. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul și intervenientul. Ambii recurenți au invocat aceleași critici, prin recursuri distincte, precum și art 304 pct. 9 C. proc. civ.

susținând, în esentă că: instanța de apel a încălcat normele imperative din materia nulității actelor juridice – norma juridică încălcată la încheierea contractului este dată de dispozițiile art 241 alin. (1) și (3) din Legea nr. 297/2004 și că instanața de apel a aplicat greșit normele juridice din materia efectelor juridice ale bunei-credințe, în sensul că a extins sfera de aplicare a principiului bunei-credințe.

În ceea ce privește excepția de netimbrare invocata de intimatele-parate prin intampinare, Înalta Curte a dispus la termenul de astăzi respingerea acesteia ca neîntemeiată pentru că, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 22 iunie 2005, cererea de chemare în judecată formulată de recurentul-reclamant G.M.Z., prin care s-a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare din 28 aprilie 2005, indiferent dacă include petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare - este calificată de lege ca o cerere neevaluabilă în bani, legiuitorul prevăzând expres in art. 3 lit. a) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru faptul că „acțiunile și cererile neevaluabile în bani se taxează astfel: a) cereri în anularea sau declararea nulității unui act juridic - 110.000 lei”, astfel că cererea de chemare în judecată a fost în mod legal timbrată.

Aceste aspecte au fost reținute și de către instanța de fond prin încheierea din data de 7 octombrie 2005, prin care a respins ca neîntemeiata excepția netimbrarii acțiunii principale. Prin Decizia nr. 32 din data de 9 iunie 2008 pronunțată în dosarul nr. 75/2007 de Înalta Curte de Casație si Justiție, constituită în Secțiile Unite, s-a admis recursul în interesul legii promovat de Procurorul general al României și s-a dispus ca și cererile privind nulitatea, rezolutiunea sau rezilierea unui act juridic patrimonial, chiar dacă nu se solicită și repunerea părților în situația anterioară, sunt supuse aplicării alin. (1) al art. 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, iar acest text de lege prevede taxele de timbru pentru „acțiunile si cererile evaluabile în bani”, indicând într-un tabel modul de calcul al acestora.

De asemenea, în cuprinsul acestei decizii se menționează în mod expres scopul asigurării unei practici unitare a instanțelor în ceea ce privește stabilirea competenței în funcție de obiectul cererii de chemare în judecată, Curtea reținând că „dispozițiile art. 1, art. 2 lit. a) si b) si art. 282 alin. (1) C. proc. civ. se interpretează în sensul că, în vederea determinării competentei materiale de soluționare în prima instanța și în caile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistentei unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezolutiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare”, această interpretare având efecte si in ceea ce privește stabilirea taxei de timbru.

Ca urmare a acestei Decizii, a fost emisă O.U.G. nr. 212 din data de 4 decembrie 2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 837/12.12.2008, care prevede ca după art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 „se introduce un nou alineat, alin. (1), cu următorul cuprins: ”Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și cererilor privind declararea nulității, anularea, rezolutiunea sau rezilierea unui act juridic patrimonial, chiar dacă nu se solicită și repunerea părților în situația anterioară, precum și cererilor privind constatarea existentei sau inexistentei unui drept patrimonial”. Așadar, cererile privind declararea nulității sau anularea unui act juridic patrimonial au devenit evaluabile în bani din data de 12 decembrie 2008, astfel că aceste prevederi legale nu se pot aplica prezentei cauze.

Pentru aceste considerente s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de netimbrare. Cât privește recursurile reclamantului și intervenientului, acestea sunt întemeiate și urmează a fi admise pentru următorul considerent comun, întrucât prin ambele recursuri s-au formulat aceleași apărări în fapt și în drept: Hotărârile din 29 martie 2004 (A.G.A. nr. 14 și A.G.E.A. nr. 15) ale SC C. SA s-au luat cu majoritate de voturi, în procesele verbale de ședință fiind consemnată poziția reclamantului. Aceste hotărâri au fost anulate definitiv și irevocabil, hotărârile în primă instanță fiind pronunțate la data de 26 ianuarie 2005, prin urmare, înainte de încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică.

Prin sentința comercială nr. 7682 din 7 iunie 2004 a fost suspendată hotărârea A.G.E.A. nr. 15 din 29 martie 2004, suspendare ce a dăinuit până la anularea hotărârii de către instanță. Valoarea contractului de vânzare cumpărare depășește procentul de 20% din totalul activelor imobilizate ale SC C. SA, respectiv acesta avea o valoare ce depășea cu 147,94% totalul activelor imobilizate mai puțin creanțele, iar legea trebuie aplicată la momentul încheierii actului, astfel că dispozițiile Legii nr. 297/2004 trebuiau respectate la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare în formă autentică, adică la 28 aprilie 2005. Este contestat însă, de către intimate, că s-au făcut la Registrul Comerțului, la data de 27 august 2004 mențiuni despre hotărârea de suspendare a A.G.E.A.

nr. 15 din 29 martie 2004 și despre dosarul ce avea ca obiect anularea hotărârilor din 29 martie â 2009, susținere care este făcută, de altfel, și prin întâmpinarea la recursul reclamantului. Recursurile au fost întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , respectiv „(...) când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Textul de lege aplicat greșit este art. 241 alin. (1) și (3) din Legea nr. 297/2004, fost art. 115 din O.U.G.

nr. 28/2002, care prevede: „(1) Actele de dobândire, înstrăinare, schimb sau de constituire în garanție a unor active din categoria activelor imobilizate ale societății, a căror valoare depășește, individual sau cumulat, pe durata unui exercițiu financiar, 20% din totalul activelor imobilizate, mai puțin creanțele, vor fi încheiate de către administratorii sau directorii societății numai după aprobarea prealabilă de către adunarea generală extraordinară a acționarilor.(3) In cazul nerespectării prevederilor alin. (1) și (2), oricare dintre acționari poate solicita instanței judecătorești anularea actului juridic încheiat și urmărirea administratorilor pentru repararea prejudiciului cauzat societății.” Decizia de înstrăinare a unui activ al societății este o decizie a societății, care poate fi oportună sau nu, profitabilă sau nu, însă acest gen de decizii nu pot fi cenzurate de către instanță, pentru că aceasta ar echivala cu un amestec în administrarea societății, ceea ce contravine dispozițiilor Legii nr. 31/1990.

Instanțele judecătorești fiind chemate să se pronunțe doar pe aspectele strict limitative prevăzute de lege și care exclud controlul de oportunitate și profitabilitate. Soluția legislativă cuprinsă în art. 241 din Legea nr. 297/2004 reprezintă opțiunea legiuitorului de a proteja și de a încunoștința acționarii unei societăți despre măsurile cu un anumit grad de importanță pe care administratorii sau directorii acesteia urmează să le ia. De aceea, aprobarea prealabilă cerută din partea adunării generale extraordinare a acționarilor pentru tranzacțiile prevăzute de art. 241 din lege se constituie într-o cerință imperativă și de ordine publică. Chiar și prima instanță a reținut că „finalitatea textului [art. 241 alin. (1) din Legea nr. 297/2004] este clară, acea de a exista o cenzură a adunării extraordinare asupra actelor, care, datorită importanței lor valorice, ar fi de natură să prejudicieze societatea”.

Din probele administrate până în această fază procesuală a reieșit că: valoarea contractului depășește cu 147,94% totalul activelor imobilizate, mai puțin creanțele; toate hotărârile SC C. SA din data de 29 martie 2004 au fost anulate (hotărârile A.G.E.A. nr. 12 și 15 din 29 martie 2004 prin sentința comercială nr. 432 din 26 ianuarie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pronunțată cu 3 luni înainte de încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică, iar hotărârea A.G.A. nr. 14 din 29 martie 2004 prin sentința comercială nr. 431 din 26 ianuarie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pronunțată cu 3 luni înainte de încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică); hotărârea A.G.E.A.

din 29 martie 2004 a fost suspendată prin sentința comercială nr. 7682 din 7 iunie 2004 (la Registrul Comerțului a fost notată la data de 17 august 2004, deci cu mult înainte de încheierea contractului de vânzare cumpărare, sentința comercială nr. 7682 din 7 iunie 2004 prin care a fost suspendată A.G.E.A. nr. 15 - dovada efectuării acestei publicități aflându-se în dosarul de fond). Astfel este greșită susținerea instanței de apel potrivit căreia sentința comercială nr. 7862 din 7 iunie 2004 a Tribunalului București, prin care s-a dispus suspendarea efectelor hotărârii A.G.A. din 29 martie 2004, nu poate fi opusă intimatelor cumpărătoare ale imobilului, întrucât apelanții nu ar fi administrat dovezi din care să rezulte că ar fi comunicat acestora această sentință.

Se va mai reține și faptul că nu există nicio hotărâre A.G.E.A. prin care să se fi aprobat în prealabil vânzarea terenului ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat din 28 aprilie 2005 de BNP P.R.A. Așadar, față de aceste împrejurări, rezultă că la încheierea contractului de vânzare cumpărare prevederile imperative ale art. 241 din Legea nr. 297/2004, fost art. 115 din O.U.G. nr. 28/2002, nu au fost respectate. Susținerea instanței de apel potrivit căreia la data încheierii promisiunii de vânzare nu se putea determina valoarea activului din totalul activelor imobilizate, mai puțin creanțele, este greșită, pentru că o evaluare a activelor imobilizante ale unei societăți este oricând posibilă, iar textul art. 241 din Legea nr. 297/2004 are în vedere momentul înstrăinării activului, iar nu momentul încheierii unei promisiuni de vânzare.

Dar dacă susținerea instanței ar fi corectă, atunci concluzia care trebuia trasă era aceea că neputându-se determina valoarea activului, nu se putea proceda nici la vinderea lui înainte ca determinarea să se facă. De asemenea, este corectă susținerea instanței de apel că la momentul vânzării o astfel de evaluare era posibilă, numai că ea nu a fost făcută. De altfel, instanța însăși reține că la momentul vânzării era posibilă numai că ea nu a fost făcută. Cu privire la cea de-a doua critică a recurenților referitoare la buna credință a cumpărătoarelor, Înalta Curte va reține și sub acest aspect hotărârea recurată este dacă cu încălcarea dispozițiilor art. 189 9 alin. (2) C. civ.

conform căruia: „buna credință se presupune întotdeauna și sarcina probei cade asupra celui de aleagă reaua credință”, dar și a dispozițiilor art. 241 din Legea nr. 297/2004 care nu condiționează anularea actului de poziția subiectivă a cumpărătorului, precum și a dispozițiilor art. 132 alin. (10) din Legea nr. 31/1990. În speță, instanța apelului a prezumat buna credință și a susținut că nu s-a dovedit contrariul, deși acest lucru putea fi cercetat din probele administrate, din împrejurările pricinii, din operațiunile făcute, din conduita tuturor pârâților chemați în judecată. Pe de altă parte, art. 241 din Legea nr. 297/2004 nu condiționează aplicarea sancțiunii de reaua credință a cumpărătorilor, ambele instanțe respingând acțiunea cu motivarea că nu s-a făcut nici o dovadă că reclamantul ar fi anunțat cumpărătoarele de cererile de anulare a hotărârilor SC C. SA din 29 martie 2004, precum și faptul că nu s-a fi făcut publică suspendarea hotărârii A.G.E.A.

nr. 15 din 29 martie 2004. Nu în ultimul rând, este de observat că ambele instanțe încalcă și dispozițiile art. 132 din Legea nr. 31/1990, pentru publicitatea și opozabilitatea hotărârilor de anulare fiind suficientă menționarea acestora în Registrul Comerțului și publicarea în Monitorul Oficial. Menționarea și publicarea fac opozabilă hotărârea, iar cel care vrea să se pună la adăpost de sancțiunea anulării are calea simplă a verificării mențiunilor, respectiv a publicării hotărârii. Numai o atare verificare, dacă s-ar fi dovedit că ar fi fost făcută ar fi putut duce la concluzia că pârâții cumpărători au fost de bună credință.

Dar reaua credință a pârâților cumpărători putea fi analizată și în raport de alte împrejurări, cum ar fi: faptul că la data promisiunii de vânzare cumpărare nu s-a putut determina valoarea activului vândut, că au înțeles să contracteze cu un vânzător reprezentat în condiții de nelegalitate (mandatul era anterior chiar și pretinsei hotărâri A.G.E.A.), faptul că au pretins și au obținut o garanție personală din partea „reprezentantului” vânzătoarei, garanție ce nu avea de ce să fie cerută decât de temerea că operațiunea ar putea fi anulată din cauza viciilor, respectiv a încălcării legii atât de către cumpărător cât și de către vânzător. Mai precis, instanța a reținut buna-credința a intimatelor-pârâte SC Q.I.

SRL și SC C.I. SRL, în condițiile în care, la autentificarea contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătorilor le-a fost prezentat procesul verbal al A.G.O.A. din data de 29 martie 2004 in cuprinsul căruia, la pct. 7 de pe ordinea de zi având ca obiect vânzarea terenului în suprafața de 23.844 mp s-a consemnat faptul ca „domnul G.M.Z. spune cu acest teren nu este inclus în activele societății”, astfel că intimatele-pârâte SC Q.I. SRL si SC C.I. SRL cunoșteau la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare imobilul nu fusese preluat de societate cu respectarea legii, fiind atenționați cu privire la situația litigioasa a acestui imobil.

De asemenea, reaua-credința a cumpărătorilor putea fi analizată și în raport de faptul că situațiile financiare al SC C. SA puteau fi studiate, întrucât acestea se regăseau pe site-ul M.F., dar si la O.R.C., astfel ca puteau stabili cu ușurința daca valoarea contractului de vanzare-cumpare depășește sau nu pragul de 20% din activele imobilizate mai puțin creanțele, instituit de art. 241 alin. (1) si (3) din Legea nr. 297/2004. Pentru toate aceste considerente, rezultă că împrejurările pricinii nu au fost pe deplin stabilite și, în consecință, legea a fost greșit aplicată. Dar pentru că dispozițiile art. 314 C. proc. civ. opresc Înalta Curte să se pronunțe asupra fondului pricinii atunci când împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite, conform art. 312 C. proc.

civ. se vor admite recursurile declarate de reclamantul G.M.Z. și intervenientul I.D.C. împotriva deciziei nr. 521 din 30 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o va casa și se va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamantul G.M.Z. și intervenientul I.D.C. împotriva deciziei nr. 521 din 30 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2011.