ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8449/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8449/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Prin Decizia civilă

nr. 31/A din 13 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis

apelurile declarate de pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. București

prin D.G.F.P. Timiș și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva

Sentinței civile nr. 1338 din 26 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș și a

schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea formulată de

reclamanții M.L.G. și N.F.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș sub nr. 855/30/10 februarie 2010, reclamantele M.L.G. și N.F.

au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat prin M.F.P.,

solicitând instanței pentru ca prin sentința ce o va pronunța să se dispună: să

se constate caracterul politic al măsurii administrative de

dislocare/strămutare a reclamantelor, a părinților și bunicilor acestora în

Bărăgan, respectiv în localitatea Perieri, ulterior Fundata; să se oblige

pârâtul la plata de despăgubirii în cuantum de 280.000 euro pentru fiecare

dintre reclamante și 1.120.000 euro (respectiv câte 280.000 euro pentru fiecare

antecesor al reclamantelor, respectiv câte 5000 euro pentru fiecare lună de

domiciliu forțat - echivalentul în RON la data plății), prejudiciul constând în

suferințele de ordin fizic și moral prilejuite prin deportare și consecințele

acesteia până în prezent.

Prin Sentința civilă

nr. 1338/PI din 26 mai 2010 Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantele M.L.G. și N.F., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin M.F.P. București reprezentat de D.G.F.P. Timiș și a obligat pârâtul

la plata către reclamante a sumei de 160.000 euro cu titlu de despăgubiri

morale, fiind respinse în rest pretențiile reclamantelor, în considerarea

următoarelor argumente:

Reclamantele M.L.G.

și N.F. își legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor

reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind deportate împreună cu familia lor

(compusă la acea epocă, din părinți și bunici) și dovedind, prin actele de

stare civilă depuse la dosar, legăturile de rudenie cu persoanele menționate.

Reclamantele

legitimează calitatea de a pretinde compensații pecuniare pentru prejudiciul

moral suferit, atât în nume propriu (fiind și ele deportate), cât și în

calitate în calitate de descendente de gradul I (după părinți) și de gradul II

(după bunici).

Măsura deportării în

Bărăgan luată față de reclamante și familia acestora se circumscrie ipotezei

particularizate de art. 3 lit. e) al Legii nr. 221/2009, care menționează

expres Decizia Ministrului Administrației și Internelor nr. 200/1951 printre

actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu

caracter politic.

Dintre măsurile

reparatorii reglementate de lege, petiționarele au optat pentru despăgubiri

morale, reglementate de art. 5 lit. a) aparținând aceleiași Legi nr. 221/2009.

La cuantificarea

despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului (cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra

României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea

acestora, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz, dar și la

caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze

echitabile și în raport cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral, pe

cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.

Totodată, instanța a

avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în art. 5 alin. (1)

lit. a), respectiv dacă reclamantele și/sau membrii familiei sale au beneficiat

sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr.

214/1999. În speță petiționarele și autorii lor au beneficiat de drepturile

conferite de ambele acte normative.

Analizând apelurile

declarate de pârât și M.P., instanța a reținut că reclamantele M.L.G. și N.F.

nu au dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, temeiul juridic al acțiunii lor, deoarece acest text legal a fost

declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

S-au redat, în

esență, considerentele deciziei Curții Constituționale și s-a subliniat că, în

conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din

Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, pe durata acestui

termen prevederile constatate ca fiind neconstituționale fiind suspendate de

drept.

Conform art. 147

alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la

data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru

viitor, iar termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de

acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile

Constituției.

Prin urmare, art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al

acțiunii reclamantelor, și-a încetat efectele juridice, iar inexistența

acestuia atrage nelegalitatea acțiunii reclamantelor sub aspectul

despăgubirilor morale.

Nu se poate reține

nici că reclamantele aveau, anterior deciziei Curții Constituționale, un

"

bun

"

în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generat de aplicarea art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Aveau doar posibilitatea de a-l

dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în

executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantelor M.L.G. și N.F., criticând-o pentru

următoarele motive:

La data introducerii

cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un

drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, în temeiul art. 5. alin. (1)

lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de

chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

În sensul aplicării

principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8

martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația parag. 81) și Curtea

Constituționala în Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010.

Dacă nu s-ar ține

cont de acest lucru ar exista inegalitate între părțile care au putut obține o

hotărâre judecătorească până la data de 15 noiembrie 2010 față de celelalte.

Faptul că până la 31

decembrie 2010 legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica Legea 221/2009 nu

le este imputabil și nu este un temei legal ca cererea să fie respinsă, ci

trebuie ca aceasta să fie judecată în acord cu prevederile constituționale și

internaționale, în special Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte constată

că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

Prin Decizia în

interesul legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I nr. 789/7.11.2011

s-a statuat că,

Urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, față de aspectele invocate

prin cererea de recurs:

Prin Deciziile nr.

1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M.

Of. al României nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituțională a admis excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare,

precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării,

deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că

nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Aceasta presupune, în

ipoteza acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații juridice în

curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în

vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este

supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor

deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.

Promovarea acțiunii

la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un

act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și

obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la

momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă

ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința

părților).

Dreptul la

nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci

trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de

Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare

dintre articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la

nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi

garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o

anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului

nu intră sub imperiul măcar al uneia dintre clauzele ei normative, adică ale

textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Prin pronunțarea

deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția

de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil

și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o

hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma

dreptul la despăgubiri morale.

În același timp

trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror

cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării

deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât

rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul

de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de

sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de

lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei

Curții Constituționale).

Izvorul

"discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale

și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu

poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât

cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,

religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă

situație".

Este vorba așadar de

garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

În situația analizată

însă dreptul pretins nu mai are o astfel de recunoaștere în legislația internă

a statului, iar lipsirea lui de temei legal s-a datorat nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Pe de altă parte,

noțiunea de "bunuri" din perspectiva art. 1 din Primul Protocol

Adițional la Convenție, potrivit jurisprudenței instanței europene, poate

cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o

speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști

condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru

că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a

calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ

jurisdicțional.

În jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi

considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost

constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului

judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea

din 18 octombrie 2002).

Rezultă că în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării

deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește

noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes

patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit

ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1

decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv

atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și

concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. împotriva României,

parag. 137).

O asemenea

jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării

deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu

definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care

să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.

De asemenea, nu

exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de

"speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui

drept de creanță și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Aplicând decizia în

interesul legii la situația în speță și cum sentința primei instanțe nu era

definitivă la data publicării deciziilor Curții Constituționale în discuție,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru susținerea

acțiunii.

În consecință, având

în vedere că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale

incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va

dispune respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții M.L.G. și N.F. împotriva Deciziei nr. 31/A din 13

ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 noiembrie 2011.