ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8449/2011

Prin Decizia civilă nr. 31/A din 13 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. București prin D.G.F.P. Timiș și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva Sentinței civile nr. 1338 din 26 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș și a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanții M.L.G. și N.F. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 855/30/10 februarie 2010, reclamantele M.L.G. și N.F.

au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat prin M.F.P., solicitând instanței pentru ca prin sentința ce o va pronunța să se dispună: să se constate caracterul politic al măsurii administrative de dislocare/strămutare a reclamantelor, a părinților și bunicilor acestora în Bărăgan, respectiv în localitatea Perieri, ulterior Fundata; să se oblige pârâtul la plata de despăgubirii în cuantum de 280.000 euro pentru fiecare dintre reclamante și 1.120.000 euro (respectiv câte 280.000 euro pentru fiecare antecesor al reclamantelor, respectiv câte 5000 euro pentru fiecare lună de domiciliu forțat - echivalentul în RON la data plății), prejudiciul constând în suferințele de ordin fizic și moral prilejuite prin deportare și consecințele acesteia până în prezent.

Prin Sentința civilă nr. 1338/PI din 26 mai 2010 Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele M.L.G. și N.F., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. București reprezentat de D.G.F.P. Timiș și a obligat pârâtul la plata către reclamante a sumei de 160.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, fiind respinse în rest pretențiile reclamantelor, în considerarea următoarelor argumente: Reclamantele M.L.G. și N.F. își legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind deportate împreună cu familia lor (compusă la acea epocă, din părinți și bunici) și dovedind, prin actele de stare civilă depuse la dosar, legăturile de rudenie cu persoanele menționate.

Reclamantele legitimează calitatea de a pretinde compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit, atât în nume propriu (fiind și ele deportate), cât și în calitate în calitate de descendente de gradul I (după părinți) și de gradul II (după bunici). Măsura deportării în Bărăgan luată față de reclamante și familia acestora se circumscrie ipotezei particularizate de art. 3 lit. e) al Legii nr. 221/2009, care menționează expres Decizia Ministrului Administrației și Internelor nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, petiționarele au optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) aparținând aceleiași Legi nr. 221/2009.

La cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate. Totodată, instanța a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă reclamantele și/sau membrii familiei sale au beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999. În speță petiționarele și autorii lor au beneficiat de drepturile conferite de ambele acte normative. Analizând apelurile declarate de pârât și M.P., instanța a reținut că reclamantele M.L.G. și N.F. nu au dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al acțiunii lor, deoarece acest text legal a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

S-au redat, în esență, considerentele deciziei Curții Constituționale și s-a subliniat că, în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, pe durata acestui termen prevederile constatate ca fiind neconstituționale fiind suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor, iar termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantelor, și-a încetat efectele juridice, iar inexistența acestuia atrage nelegalitatea acțiunii reclamantelor sub aspectul despăgubirilor morale. Nu se poate reține nici că reclamantele aveau, anterior deciziei Curții Constituționale, un " bun " în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generat de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantelor M.L.G. și N.F., criticând-o pentru următoarele motive: La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, în temeiul art. 5. alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația parag. 81) și Curtea Constituționala în Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010. Dacă nu s-ar ține cont de acest lucru ar exista inegalitate între părțile care au putut obține o hotărâre judecătorească până la data de 15 noiembrie 2010 față de celelalte.

Faptul că până la 31 decembrie 2010 legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica Legea 221/2009 nu le este imputabil și nu este un temei legal ca cererea să fie respinsă, ci trebuie ca aceasta să fie judecată în acord cu prevederile constituționale și internaționale, în special Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed: Prin Decizia în interesul legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I nr. 789/7.11.2011 s-a statuat că, Urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, față de aspectele invocate prin cererea de recurs: Prin Deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of.

al României nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Aceasta presupune, în ipoteza acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.

Promovarea acțiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției. Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră sub imperiul măcar al uneia dintre clauzele ei normative, adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale. În același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

În situația analizată însă dreptul pretins nu mai are o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lui de temei legal s-a datorat nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate. Pe de altă parte, noțiunea de "bunuri" din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

împotriva României, parag. 137). O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de "speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Aplicând decizia în interesul legii la situația în speță și cum sentința primei instanțe nu era definitivă la data publicării deciziilor Curții Constituționale în discuție, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru susținerea acțiunii. În consecință, având în vedere că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții M.L.G. și N.F. împotriva Deciziei nr. 31/A din 13 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2011.