ÎCCJ, Decizia nr. 217/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 217/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin încheierea nr. 1281 din 26 august 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost

respinsă, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar

formulată de inculpatul O.C.C., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor

judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că, inculpatul O.C.C. a

solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) și (2) C.

proc. pen., raportat la art. 160

8

alin. (1) C. proc. pen., liberarea

provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare

preventivă emis împotriva sa.

În motivarea cererii,

inculpatul a arătat, în esență, că, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

lege pentru a fi liberat sub control judiciar, că nu există date că va comite

alte infracțiuni sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin

influențarea unor părți, martori sau experți, că va altera ori distruge

mijloace de probă, întrucât toate părțile se află în custodia D.N.A. De

asemenea, a arătat că este tatăl a doi copii minori, soția sa având salariu

minim pe economie.

Prima instanță,

examinând actele dosarului, a constatat că prin încheierea de ședință nr. 759

din 24 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, s-a

dispus arestarea preventivă pe o perioadă de 29 de zile a inculpatului O.C.C.

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003,

art. 254 pct. 1 și 2 C. pen., raportat la art. 6 și 7 pct. 1 din Legea nr. 78/2000,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., totul cu aplicarea dispozițiilor art. 33

lit. a) C. pen.

În esență, s-a

reținut că inculpatul O.C.C. a inițiat și constituit un grup infracțional

organizat, constând în aceea că, în calitate de adjunct al Ș.B.V. Constanța Sud

Agigea a săvârșit, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași

rezoluții infracționale, mai multe acte materiale specifice infracțiunii de luare

de mită.

S-a reținut, în

concret, că inculpatul O.C.C., atât singur, cât și împreună cu alți lucrători

vamali din cadrul B.V. Constanța Sud Agigea, a cerut diverse sume de bani de la

mai mulți intermediari vamali și importatori, printre care A.E.H., A.N.A.R.B.M.,

M.R., C.M., C.L. și alții, prin intermediul comisionarului T.D.I., reprezentant

al C.C.S. SRL Constanța, în scopul de a-și încălca atribuțiile de serviciu și,

împreună cu subordonații săi M.A., R.V. ș.a. să permită intrarea în țară a unor

containere importate, ce conțineau, după caz: mărfuri contrafăcute, alte

mărfuri decât cele înscrise în declarația vamală de import sau mărfuri în alte

cantități ori cu o altă valoare decât cele declarate sau, în scopul de a-și

îndeplini atribuțiile de serviciu, prin procesarea respectivelor containere,

permițând accesul lor în țară în loc să fie blocate în vamă, fără vreun motiv

plauzibil.

De asemenea, în

schimbul unor sume de bani provenind de la comisionarii T.D.I., Ț.V., B.S.

ș.a., bani strânși de o manieră organizată și colectivă de membrii grupului de

criminalitate organizată din care face parte, inculpatul O.C.C. a pus, în

repetate rânduri, la dispoziția membrilor grupului informațiile necesare

desfășurării activităților corupte la nivelul B.V. Constanța Sud Agigea și și-a

folosit, în același scop, prerogativele și puterea managerială pe care o avea

în calitate de adjunct al șefului B.V. Constanța Sud Agigea.

Împotriva acestei

încheieri inculpatul a declarat recurs, care a fost respins de către Completul

de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În baza încheierii nr.

759 din 24 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a

fost emis mandatul de arestare preventivă nr. 30/ U din 25 mai 2011.

Ulterior, măsura

arestării preventive a fost prelungită succesiv până la data de 20 septembrie

2011.

Cu privire la cererea

de liberare provizorie sub control judiciar prima instanță a constatat că

liberarea provizorie reprezintă o formă de garantare a libertății persoanei pe

tot parcursul desfășurării activității judiciare de natură penală, fiind

prevăzută, atât la nivel constituțional [(art. 23 alin. (10) din Constituție)],

cât și la nivelul Codului de procedură penală în conținutul principiului

fundamental al garantării libertății persoanei [(art. 5 alin. (5) C. proc. pen.)],

transpunerea în particular a acestor dispoziții regăsindu-se în conținutul art.

160

1

C. proc. pen., potrivit căruia în tot cursul procesului penal,

învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate

provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

Instanța a reținut că

sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de liberare provizorie

sub control judiciar prevăzute de art. 160

2

alin. (1) și (2) C.

proc. pen., inculpatul aflându-se sub puterea mandatului de arestare preventivă

nr. 30/ U din 25 mai 2011 emis de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar pedepsele

prevăzute de lege pentru infracțiunile care s-ar circumscrie accepțiunii

juridice a noțiunii de scop, referitor la grupul infracțional organizat,

nedepășind limita de 18 ani închisoare.

De asemenea, instanța

a constatat că sunt îndeplinite și condițiile negative cerute de art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., actele și lucrările de urmărire penală nerelevând vreo

dată sau indiciu pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că

inculpatul ar săvârși alte infracțiuni sau ar întreprinde acțiuni de natură a

influența probatoriul administrat, condițiile în care acesta nu e cunoscut cu

antecedente penale, iar până la momentul formulării cererii de liberare

provizorie sub control judiciar, probele referitoare la faptele presupus a fi comise

(interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice) se aflau în păstrarea

organelor judiciare, împrejurare ce înlătură posibilitatea deteriorării sau

alterării lor de către orice persoană.

S-a reținut că din

interpretarea dispozițiilor art. 160

2

și următoarele C. proc. pen.,

rezultă, însă, că îndeplinirea celor trei condiții nu conferă celui arestat un

drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța având facultatea și

nu obligația de a dispune măsura, instanța trebuind să se raporteze la criterii

referitoare, atât la elemente ce privesc faptele presupus comise de inculpat

(gradul de pericol social concret, împrejurările comiterii faptei, urmările

produse sau care s-ar fi putut produce), cât și la cele ce privesc persoana

inculpatului pentru a aprecia, în concret, în ce măsură scopul pentru care a

fost dispusă măsura arestării preventive [(conform art. 136 alin. (1) C. proc.

pen.)] poate fi atins și prin liberarea provizorie a inculpatului.

Astfel, s-a constatat

că inculpatul nu are antecedente penale, are o familie organizată, cu 2 copii

în întreținere, dar aceste elemente ce țin de circumstanțierea persoanei

inculpatului trebuie privite în relaționare directă cu circumstanțele reale ale

cauzei, însă, raportat la natura și gravitatea acuzațiilor aduse, inițiere și

constituire a unui grup infracțional organizat și luare de mită în formă

continuată, la frecvența pe care o înregistrează în prezent acest tip de

infracțiuni și la urmările negative pe care le produc, ținând cont de stadiul actual

al cercetărilor și de necesitatea strângerii probelor în vederea lămuririi

cauzei sub toate aspectele, este insuficientă instituirea controlului judiciar,

liberarea provizorie fiind neoportună, îndeosebi din perspectiva asigurării

bunei derulări a procedurilor judiciare și a exigențelor scopului impus de art.

136 C. pen.

Actele de urmărire

penală efectuate în cauză nu au infirmat indiciile inițiale privind implicarea

inculpatului în activitățile grupului infracțional organizat și nici

suspiciunea rezonabilă că acesta ar fi comis faptele de corupție de care este

acuzat, iar interesul public al prezervării ordinii publice continuă să fie

actual în raport cu gravitatea infracțiunilor, cu calitatea deținută, aceea de

adjunct al Ș.B.V. Constanța Sud Agigea, implicând exercițiul autorității de

stat, de consecințele produse asupra sistemului de acumulare a veniturilor

realizate din activitățile vamale și impactul negativ asupra imaginii și

prestigiului instituțiilor publice.

Presupusa activitate

infracțională ce formează obiectul cercetărilor în cauză s-a întins pe o

perioadă relativ lungă de timp și a implicat un număr mare de participanți și

de acte materiale de executare, iar probațiunea în cauză până la acest moment

procesual se întemeiază în principal pe convorbirile telefonice interceptate,

aspectele infracționale rezultate din aceste convorbiri necesitând multiple

verificări în fapt cu privire la activitățile de vămuire desfășurate,

societățile și persoanele beneficiare implicate.

S-a concluzionat în

sensul că interesul anchetei penale în curs de desfășurare reclamă în acest

stadiu efectuarea cercetărilor cu inculpatul în stare de arest, în baza art. 160

8a

alin. (6) C. proc. pen., prima instanță a respins, ca nefondată, cererea de

liberare provizorie formulată de inculpatul O.C.C.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat, în termen legal, recurs inculpatul, criticând-o,

astfel după cum rezultă din cuprinsul concluziilor orale formulate de către

apărătorii aleși (expuse în partea introductivă a prezentei decizii) pentru

nelegalitate, netemeinicie, neoferirea de dovezi în ceea ce privește

nerespectarea condițiilor prevăzute de art. 160

2

alin. (2) C. proc.

pen. și nici în ceea ce privește încălcarea atribuțiilor de serviciu.

Analizând recursul

prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., se constată că este nefondat și va fi respins,

pentru considerentele ce urmează.

Astfel, după cum

rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., scopul

măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a procesului

penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la

urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri

putând fi atinse și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe

cauțiune.

În același sens sunt

și dispozițiile art. 5 paragraf 3 din C.E.A.D.O.L.F. care prevede că persoana

arestată sau reținută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi

eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei

garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Referitor la

reglementările interne în materie se constată că art. 160

2

alin. (1)

și (2) C. proc. pen., prevede condițiile concrete în care aceasta poate fi

acordată.

Rezultă, așadar, că

liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă,

neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței

[(art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.)] și care presupune îndeplinirea

unor condiții, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii

prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care

aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea

de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau

că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din

reglementarea normativă precizată o constituie preexistența măsurii arestării

luate față de învinuit sau inculpat.

Analizând actele

dosarului se constată că întemeiat prima instanță a considerat că la acest

moment procesual acordarea liberării provizorii sub control judiciar a

inculpatului nu era oportună.

Se reține, astfel, că

prin hotărâri judecătorești definitive succesive, față de inculpat a fost luată

și apoi prelungită măsura arestării preventive.

Totodată, se constată

că există date apte a convinge un observator obiectiv că la nivelul

instituțiilor vamale și portuare din Municipiul Constanța s-a constituit un grup

infracțional organizat, incluzând oameni politici deținători ai unor importante

funcții de stat (secretar general al M.A.I./senator al României), persoane cu

funcții de conducere din sistemul vamal, lucrători vamali cu diferite grade

profesionale, comisionari vamali, intermediari vamali, oameni de afaceri

implicați în activitatea de import - export de mărfuri, persoane fizice

beneficiare curente a mărfurilor importate în România și transportatori, grup

ce avea ca

scop deturnarea activităților legale ale autorităților statului român în

privința activității de import - export de mărfuri prin birourile vamale de pe

raza D.R.A.O.V. Constanța, dar și din Municipiul București, prin acapararea

instituțiilor competente, determinate să își exercite prerogativele exclusiv

pentru realizarea intereselor economice ale grupului infracțional organizat.

Practicile grupului

infracțional organizat constau în instituirea unei rețele structurale

funcționale de taxare ilicită, în favoarea grupului, a containerelor cu mărfuri

procesate în punctele vamale, facilitându-se concomitent introducerea în țară

de mărfuri contrafăcute, mărfuri interzise la import, mărfuri ce nu erau

însoțite de avizele sau autorizațiile necesare, mărfuri de altă natură sau în

alte cantități decât cele declarate în vamă, falsificarea sistematică a

documentelor de achiziție externă a mărfurilor (în scopul diminuării bazei de

taxare vamală a acestora), mărfuri flagrant subevaluate, mărfuri provenind de

la societăți comerciale ori din țări ce necesită taxarea anti-dumping, fără

perceperea acestor taxe.

Rețeaua structurală

constituită de grupul infracțional organizat percepea sume de bani ilicite,

inclusiv pentru procesarea vamală legală a mărfurilor licit introduse în

România, în caz contrar, aceste mărfuri fiind amânate sine die de la controlul

vamal.

Infracțiunile,

mijloace de acțiune ale grupului infracțional organizat, erau reprezentate de darea

și luarea de mită, traficul de influență, evaziunea fiscală, contrabanda,

falsul în înscrisuri sub semnătură privată, falsul material în înscrisuri

oficiale, falsul intelectual, uzul de fals, folosirea de documente falsificate

la autoritatea vamală, infracțiuni contra drepturilor de marcă industrială

înregistrată.

Potrivit cercetărilor

efectuate până în prezent membrii grupului infracțional organizat erau

structurați pe paliere de conducere și control: B.E. și P.A.C., de protecție

externă: M.L. și B.M., comandă și coordonare la nivelul sistemului vamal: C.S.,

D.L.A., B.L., O.C.C. și S.I., execuție la nivelul sistemului vamal: M.A., R.V.,

D.I.D., R.M.I., G.N., H.J., T.H.D., execuție – comisionari vamali și angajați

ai comisionarilor vamali: T.D.I., Ț.V., B.S., I.M.I., P.L., O.M., H.L., C.M.,

ZR.., D.I., execuție – intermediari vamali, oameni de afaceri, persoane fizice:

E.H.A., A.N.A.R.B.M., R.M., C.L., A.A., D.M., C.M., L.S., Z.Q., G.N., N.J.

Se reține, de

asemenea, că actele dosarului furnizează date apte a creeză presupunerea

rezonabilă că inculpatul, în calitate de adjunct al Ș.B.V. Constanța Sud Agigea

a pretins diverse sume de bani de la mai mulți intermediari vamali și

importatori, printre care E.H.A., A.N.A.R.B.M., M.R., C.M., C.L. și alții, prin

intermediul comisionarului T.D.I., în scopul de a-și încălca atribuțiile de

serviciu și, împreună cu subordonații săi M.A., R.V. ș. a. să permită intrarea

în țară a unor containere ce conțineau mărfuri contrafăcute, alte mărfuri decât

cele înscrise în declarația vamală de import sau mărfuri în alte cantități ori

cu o altă valoare decât cele declarate sau, în scopul de a-și îndeplini

atribuțiile de serviciu, prin procesarea respectivelor containere, permițând

accesul lor în țară în loc să fie blocate în vamă, fără vreun motiv plauzibil.

De asemenea, în

schimbul unor sume de bani provenind de la comisionarii vamali T.D.I., Ț.V., B.S.

ș. a., colectați organizat de membrii grupului de criminalitate organizată din

care face parte, inculpatul, în virtutea funcției deținută oferea informațiile

necesare desfășurării activităților ilicite la nivelul B.V. Constanța Sud

Agigea.

Probele administrate

creează presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care este

cercetat, prevăzute de

art.

7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003 și art. 254 pct. 1 și 2 C. pen., raportat la art.

6 și 7 pct. 1 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cu

aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen.,

fapte de o gravitate deosebită, având

în vedere amploarea activității grupului infracțional, scopurile acestuia și

impactul exercitat din punct de vedere economic și social.

Faptele pentru care

inculpatul este cercetat și pentru care s-a luat măsura arestării preventive

respectă, sub aspectul regimului sancționator, condițiile prevăzute de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., dar, cu toate acestea, din analiza cauzei în ansamblul

său, rezultă că cererea de liberare provizorie nu îndeplinește condiția

oportunității, implicit prevăzută de normele ce reglementează această

instituție.

Acordarea liberării

sub control judiciar reprezintă o vocație și nu un drept al inculpatului, doar

instanța fiind în măsură să aprecieze asupra oportunității dispunerii acestei

măsuri, normele europene necontravenind dispozițiilor art. 160

2

alin.

(1) C. proc. pen. Având în vedere acest ultim aspect, se constată că aprecierea

cu privire la oportunitatea măsurii presupune un examen al cauzei concrete cu

privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea inculpatului/învinuitului,

calitatea acestuia, modul de săvârșire al faptei, natura acesteia,

circumstanțele concrete ale cauzei și cele privind persoana învinuitului sau

inculpatului.

Totodată,

dispozițiile art. 5 paragraf 3 din Convenție, anterior indicat, nu instituie o

obligație de acordare a liberării persoanei private de libertate în cursul

procedurii judiciare, chiar cu impunerea oferirii de garanții în sensul arătat

de art. 5 paragraf 3 teza finală, iar luarea măsurilor preventive alternative

celor privative de libertate, chiar în accepțiunea art. 136 alin. (2) C. proc.

pen., se subsumează realizării scopurilor acestora.

Așa fiind, se

constată că gravitatea faptelor despre care există indicii ce creează

presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, contextul în care

acestea au fost comise și impactul lor, conduc la concluzia că scopul măsurilor

preventive nu poate fi, cel puțin în stadiul procesual actual, atins fără

privarea de libertate a inculpatului, în vederea normalei desfășurări a

procesului penal, aflat într-o fază incipientă, urmărirea penală nefiind

finalizată, având în vedere caracterul complex al cauzei, natura variată și

numărul crescut al probelor ce trebuie în continuare administrate pentru

aflarea adevărului și lămurirea cauzei sub toate aspectele.

Se constată,

totodată, că la aprecierea asupra acordării liberării provizorii sub control

judiciar circumstanțele personale ale inculpatului nu pot să fie prioritar

avute în vedere și nici să prevaleze principiului aflării adevărului și

necesității desfășurării normale a procesului penal. Astfel, aspectele

referitoare la inculpat nu sunt suficiente în speță pentru a fundamenta

concluzia că cererea de liberare provizorie este întemeiată, aspectele indicate

neputând fi avute în vedere izolat față de interesul general al menținerii

ordinii sociale, ce prevalează, în anumite circumstanțe, dreptului persoanei

deținute de a fi cercetată în stare de libertate.

Așa fiind, se reține

că soluția dispusă de către prima instanță a realizat o corectă interpretare și

aplicare, cauzei concrete dedusă judecății, a normelor legale incidente în

speță, hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și riguros argumentată.

Criticile invocate în

recurs sunt nefondate.

Soluția primei

instanțe a avut în vedere necesitatea atingerii scopului măsurilor preventive,

reglementat de art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., care, în prezenta

cauză, la acest moment procesual nu poate fi realizat în absența privării de

libertate a inculpatului, având în vedere natura infracțiunilor despre care

există presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, gravitatea

acestora, complexitatea cauzei și necesitatea desfășurării în bune condiții a

urmăririi penale.

Rezultă, așadar, că

nu pot fi primite susținerile apărării în sensul inexistenței de date privind

un potențial comportament negativ al inculpatului ulterior liberării, în

condițiile art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., acesta rezultând, ca,

de altfel și caracterul inoportun al admiterii cererii inculpatului, în mod

implicit, din natura și gravitatea faptelor despre care există date ce creează

presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, condițiile și

circumstanțele reale și personale ale inculpatului, impresia creată publicului

în sensul funcționării clandestine și ilicite a unui sistem paralel cu cel al

autorităților statului, ce urmărea realizarea intereselor private ale membrilor

săi și care, în mod evident impunea o reacție fermă a organelor judiciare.

În ceea ce privește

aserțiunile apărării relative la inexistența probelor care să dovedească

vinovăția inculpatului, acestea nu pot fi primite față de stadiul procesual al

cauzei și obiectul acesteia;

cauza se află în prezent în faza urmăririi penale;

probele din care

rezultă presupunerea plauzibilă că persoana cercetată a comis fapta ce i se

impută nu trebuie să aibă același caracter cu cele ce fundamentează o acuzație

sau o condamnare, din probele administrate până la acest moment procesual

rezultând date și indicii apte a crea presupunerea rezonabilă de comitere de

către inculpat a faptelor pentru care este cercetat, fapte care, față de

particularitățile lor, astfel după cum acestea rezultă din anterioarele referiri,

chiar succinte, la starea de fapt, fundamentează convingerea că derularea

anchetei poate fi negativ influențată în condițiile liberării inculpatului,

astfel că și realizarea scopului procesului penal poate fi prejudiciată.

Pentru considerentele

ce preced dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Potrivit

dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul

inculpat la plata cheltuielilor judiciare statului, din care suma reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la

prezentarea apărătorilor aleși, va fi avansată din fondul Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul O.C.C. împotriva încheierii nr. 1281

din 26 august 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 6762/1/2011.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 septembrie 2011.