ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 560/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

I. Prima instanță

1.Obiectul acțiunii

Reclamantul O.C.S.S.S., în

contradictoriu cu S.C.T.S.A.A. București a solicitat suspendarea executării H.G.

nr. 1054/2009 privind transmiterea unui imobil aflat în domeniul public al

statului din administrarea Ministerului Sănătății pentru O.C.S.S.S., în administrarea

Ministerului Sănătății, pentru S.C.T.S.A.A. București, până la pronunțarea instanței

de fond.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că actul a cărui suspendare o solicită încalcă art. 44 alin. (1) teza 1 din

Constituție, privind garantarea dreptului de proprietate, de vreme ce s-a

dispus transmiterea unui imobil în suprafață de 674 mp și teren în suprafață de

595 mp, din administrarea O.C.S.S.S. în administrarea S.C.T.S.A.A. București,

deși nu aparține domeniului public al statului și nu s-a cerut acordul reclamantei.

Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 810 din 16

februarie 2010, a respins acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată,în

contradictor cu pârâtul S.A. București-Ilfov, succesor în drepturi al pârâtei

chemată inițial în judecată, desființată prin H.G. nr. 1562/2009.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța a reținut că împrejurările invocate de reclamant în susținerea cazului

bine justificat creează o îndoială serioasă în privința legalității actului

atacat, în sensul art. 2, lit. t) din Legea nr. 554/2004.

S-a constat că nici condiția pagubei

iminente nu a fost probată în speță, conform art. 2, lit. ș) din Legea

contenciosului administrativ, deoarece simpla transmitere a dreptului de administrare

asupra imobilului nu demonstrează prin ea însăși îndeplinirea acestei condiții,

eventuala producere a unei pagube, fiind necesar a fi consecința directă a

cazului bine justificat care îndreptățește suspendarea actului, fapt nedovedit

în speță.

II. Instanța de recurs

1.Criticile reclamantei

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamantul O.C.S.S.S. București care a criticat-o pentru

nelegalitate și netemeinicie pentru următoarele motive:

considerat ca nefiind stabilite anumite fapte, recurentul susținând că a

dovedit îndeplinirea condițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru

admiterea cererii de suspendare.

Recurentul a arătat că a făcut pe deplin dovada „cazului

bine justificat” cu cele 3 hotărâri judecătorești depuse la dosar, care

dovedesc dreptul său de proprietate asupra imobilului situat în București,

sector I transmis spre administrare intimatului prin H.G. nr. 1054/2009,

Guvernul necunoscând că recurenta este proprietara respectivului imobil.

S-a susținut că autoritatea executivă a fost

indusă în eroare de titulatura formularului tipizat intitulat „Clădiri și

terenuri din domeniul public al statului” pe care el a fost obligat să-l

completeze, fiind pus în fața unui fapt împlinit prin publicarea hotărârii a

cărei suspendare a solicitat-o în Monitorul Oficial, astfel că nu a mai putut

aduce la cunoștință forurilor obiecțiunile solicitate.

Recurentul a învederat că instanța de fond nu

s-a pronunțat în legătură cu dreptul său de proprietate, ocrotit de

dispozițiile art. 44 alin. (1), teza I din Constituție, dovedit cu cele 3

hotărâri judecătorești, admițând în mod eronat preeminența dreptului de

administrare.

Cu privire la „paguba iminentă” - cea de-a doua

condiție ce trebuia îndeplinită pentru suspendarea H.G. nr. 1054/2009, recurentul

a arătat că îndeplinirea acestei cerințe era dovedită prin valoarea imobilului

transmis prin H.G. nr. 1059/2009, cu care s-a micșorat patrimoniul său și de

imposibilitatea accesului și controlului racordurilor la utilități aflate în

imobilul transmis, acestea fiind necesare pentru funcționarea recurentului, dar

și a Spitalului Elias.

dovezi, instanța a pronunțat o hotărâre care nu se întemeiază pe probele

existente. Recurentul a învederat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra dreptului

său de proprietate dovedit prin hotărârile judecătorești depuse la dosar, nici

asupra valorii probatorii a acestora, suspendarea executării H.G. nr. 1054/2009

fiind solicitată în scopul apărării dreptului de proprietate asupra unui imobil

trecut în administrarea altei instituții, prezentându-se conținutul celor 3

hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile, opozabile „erga omnes”:

sentința nr. 309/2000 a Tribunalului București prin care s-a respins acțiunea în

revendicare formulată de reclamanta S.N.C.R. împotriva pârâților Ministerul

Sănătății și Consiliul General al Municipiului București (recurentul din

prezenta cauză având calitatea de intervenient în acel proces f. 11-14 dosar

fond) sentință devenită irevocabilă prin decizia nr. 2691 din 25 mai 2001 a C.S.J. (f.15-18 același dosar) soluție confirmată și de decizia nr. 2116 din 23 mai 2003 a C.S.J., prin care s-a respins contestația în anulare (filele 19-22 dosar fond).

care se sprijină.

În argumentarea acestei critici, recurentul a

susținut că deși instanța de fond a admis probe privind constatarea dreptului

său de proprietate asupra imobilului transmis prin H.G. nr. 1954/2009,

respectiv cele trei hotărâri judecătorești menționate anterior, nu s-a

pronunțat asupra lor, încălcându-se principiul rolului activ al judecătorului

reglementat de art. 129 și art. 130 C. proc. civ. , prin nelămurirea aspectelor

importante ale cauzei.

Recurentul a arătat că a adus suficiente

argumente și dovezi privind dreptul său de proprietate asupra imobilului ce formulează

obiectul H.G. nr. 1054/2009, drept pe care cealaltă parte l-a contestat, astfel

că instanța avea obligația să analizeze susținerile fiecărei părți, să motiveze

în fapt și în drept soluția, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

or hotărârea atacată prezintă numai o înșiruire de fapte și argumente, fără a

menționa dovezile (înscrisurile) pe care se întemeiază, astfel că dispozitivul hotărârii

nu corespunde adevărului.

Ulterior, la data de 15 noiembrie 2010,

recurentul a depus la dosar o precizare a motivelor de recurs prin care invocă

noi critici, care mai pot fi analizate întrucât s-au formulat peste termenul legal

de motivare a recursului, de 15 zile de la comunicarea hotărârii, prevăzut de

art. 301 coroborat cu art. 306 C. proc. civ., sentința atacată fiind comunicată

recurentului la data de 3 iunie 2010, potrivit dovezii de la fila 146 dosar

fond.

Lipsa avizului consultativ al C.E.S. la emiterea

H.G. nr. 1054/2009 nu reprezintă o „excepție de ordine publică” cum greșit

susține recurentul, pentru a fi analizată în afara termenului legal de motivare

a recursului.

Nici înscrisurile noi depuse la dosar după

dezbateri, la 26 ianuarie 2011, nu pot fi analizate, deoarece s-ar încălca

principiul contradictorialității și al dreptului la apărare al părții adverse.

În temeiul art. 308 alin. (2) C. proc. civ.,

intimatul Ministerul Sănătății a depus la dosar întâmpinare prin care a

solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de

recurs formulate în termenul legal, ținând cont de actele și lucrările dosarului,

precum și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Actul administrativ unilateral se bucură de

prezumția de legalitate, valabilitate și oficialitate, în sensul că este emis

de autoritatea administrativă competentă, cu respectarea atribuțiilor prevăzute

de lege, în regim de putere publică, pentru organizarea executării sau

executarea unor dispoziții legale, ceea ce motivează caracterul executoriu al

acestuia.

Suspendarea executării unu act administrativ

este o măsură de excepție, care întrerupe temporar executarea, aceasta

neputându-se dispune decât în cazul îndeplinirii cumulative a condițiilor

prevăzute de art. 14 din legea contenciosului administrativ, respectiv dacă există

un „caz bine justificat” și o „pagubă iminentă” așa cum sunt definite aceste

noțiuni de art. 2 lit. t) și ș) din același act normativ.

Recurentul reclamant O.C.S.S.S. București nu a

reușit să facă dovada îndeplinirii acestor condiții.

Primele două critici ale recurentului vizează

aceleași aspecte, respectiv interpretarea pretins greșită, de către prima

instanță, a dovezilor administrate care, în opinia recurentului, demonstrau că este

proprietarul imobilului transferat prin H.G. nr. 1054/2009, împrejurare care proba

îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru

suspendarea executării acestui act administrativ.

Susținerile recurentului sunt nefondate,

deoarece în cadrul acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 14 din Legea

contenciosului administrativ instanța nu poate antama fondul cauzei.

Afirmațiile recurentului de genul „nu a

verificat și nu s-a pronunțat dacă aceste hotărâri judecătorești constată sau

nu dreptul nostru de proprietate asupra imobilului”, „nu a mai arătat motivele în

baza cărora și-a formulat convingerea că nu suntem proprietari”, „instanța nu

s-a pronunțat în legătură cu dreptul de proprietate constatat prin cele 3

hotărâri judecătorești”, „… instanța de judecată nu s-a pronunțat dacă suntem proprietarii

imobilului transmis prin H.G. nr. 1054/2009” , „instanța nu a luat în

considerare aceste hotărâri judecătorești și nici dreptul nostru de

proprietate” ar fi putut fi analizate în cazul unei acțiuni petitorii, sau în

constatarea dreptului de proprietate.

Față de obiectul acțiunii cu care recurentul –

reclamant a învestit instanța: suspendarea executării H.G. nr. 1054/2009 prin

care s-a transmis dreptul de administrare a imobilului situat în București, sect.

I unei alte instituții, recurentul pretinzându-se proprietarul acestui imobil,

prin alegațiile menționate anterior chiar recurentul dovedește că în cauză nu

exista „un caz bine justificat” în sensul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004,

de natură să conducă la admiterea cererii de suspendare, din moment ce chiar și

el consideră că instanța trebuia să lămurească dacă este sau nu proprietarul imobilului,

aspect care excede prezentului cadru procesual.

Recurentul nu a făcut dovada unei stări de fapt

sau de drept de natură să creeze o puternică îndoială asupra legalității H.G. 1054/2009,

prima instanță concluzionând corect că recurentul-reclamant nu a probat „un caz

bine justificat”, care să conducă la suspendarea executării actului

administrativ.

Deși neîndeplinirea uneia din condițiile prevăzute

de art. 14 din Legea nr. 554/2004 este suficientă pentru a justifica

respingerea cererii de suspendare a executării H.G. nr. 1054/2009, instanța de

recurs constată că în mod corect Curtea de Apel a stabilit că în cauză nu s-a dovedit

nici existența unei pagube iminente, în sensul art. 2 lit. ș) Legea

contenciosului administrativ, respectiv a unor dispoziții în cuprinsul actului

administrativ vizat a căror îndeplinire i-ar produce recurentului un prejudiciu

greu sau imposibil de înlăturat, ori perturbarea gravă a activității.

Transferul dreptului de administrare a

imobilului ocupat de recurent, către o altă instituție și o presupusă lipsă de control

a racordurilor la utilități nu constituie o „pagubă iminentă” în sensul textului

menționat anterior, mai ales că instituțiile implicate în această operațiune

fac parte din același sistem , fiind subordonate aceleiași autorități

administrative, astfel că este greu de presupus că măsurile adoptate ar avea

alt scop decât o mai eficientă organizare și cu atât mai mult o eventuală dezavantajare

a unora dintre instituțiile subordonate.

Constatând că sentința atacată nu este afectată

de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzut de art. 304 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului ca nefondat, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de O.C.S.S.S.

împotriva sentinței civile nr. 810 din 16 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1

februarie 2011.