ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1161/2010

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin sentința penală nr. 115 din 13 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul Olt, secția penală, în dosarul cu nr. 2668/104/2008, s-a dispus, în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. – art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a), b), c) și art. 76 lit. b) C. pen., condamnarea inculpatului B.M. la pedeapsa de 5 ani închisoare. În baza art. 65 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II și lit. b) C. pen., în condițiile prevăzute de art. 66 C. pen., pe o durată de 2 ani. În baza art. 71 alin. (1) C. pen.

cu referire la art. 8 din CEDO și cauzei Sabău și Pîrcălab împotriva României, s-a aplicat inculpatului și pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II și lit. b) C. pen. În baza art. 14 C. proc. pen. și art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998-999 C. civ., a fost obligat inculpatul la 10.000 lei despăgubiri civile, către partea civilă C.C. A fost obligat inculpatul la 3930,90 lei despăgubiri civile, plus dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea integrală a debitului, către partea civilă Spitalul Municipal Caracal. În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la 1.000 lei cheltuieli judiciare statului, din care, suma 100 lei reprezentând onorariu avocat oficiu, avansat din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt nr. 126/P/2008, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B.M. pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. – art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. Analizând probele administrate în cauză, instanța de fond a reținut în fapt că partea vătămată C.C. locuia împreună cu soția sa și cu cei trei minori într-un imobil situat pe raza orașului Drăgănești-Olt. Inculpatul B.M. locuia pe aceeași stradă cu partea vătămată, iar în cursul lunii octombrie 2007 a avut un incident cu vecinul său, în momentul când acesta din urmă a dat drumul unui cal priponit de inculpat pe o suprafață de teren proprietatea sa.

În după-amiaza zilei de 02 decembrie 2007, orele 17,00, partea vătămată C.C. împreună cu un nepot - B.P. - a mers la un local din apropierea locuinței, pentru a consuma câte o bere. În local se afla și inculpatul B.M., care i-a reproșat părții vătămate faptul incidentului petrecut în luna octombrie 2007, provocând scandal, împrejurare ce a determinat pe patronul localului C.D. să-l îndepărteze pe inculpat din incintă, ocazie cu care acesta a ieșit afară, luând cu el și halba de bere. Partea vătămată C.C. a întârziat în local și, după aproximativ 20 de minute, însoțit de nepotul său, au plecat către domiciliu. După parcurgerea a circa 10-15 metri, în drum spre casă, partea vătămată a fost lovită pe la spate de inculpatul B.M.

cu o halbă de bere, în zona capului, de 2-3 ori, încetând agresiunea numai la intervenția nepotului părții vătămate și a numitei C.L. În continuare, atât nepotul părții vătămate cât și martora C.L. au condus partea vătămată până în fața barului și, de aici, a fost transportată la Spitalul din Drăgănești Olt, apoi la cel din Caracal, unde a fost internată până pe data de 17 decembrie 2007. După externare, partea vătămată C.C. s-a prezentat la Serviciul Județean de Medicină Legală Olt la data de 19 decembrie 2007 și, în urma examinării, i-a fost eliberat certificatul medico-legal nr. 155/C, care a concluzionat faptul că a prezentat leziuni traumatice care au putut fi produse la data de 2 decembrie 2007 cu corpuri tăietoare și au necesitat 16-18 zile îngrijiri medicale de la data producerii leziunilor.

La data de 17 ianuarie 2008, s-a procedat la reexaminarea atât a părții vătămate, cât și a actelor medicale și medico-legale depuse de aceasta, concluzionându-se faptul că leziunile prezentate de partea vătămată i-au pus viața în primejdie, concluzii ce au fost consemnate în raportul de expertiză medico-legală nr. 61/C/2008. Având în vedere că cele două acte medico-legale eliberate părții vătămate conțineau concluzii contradictorii, cu adresa din 28 mai 2008 s-a solicitat Institutului de Medicină Legală Craiova examinarea acestora, iar cu avizul nr. A9 din 9 iunie 2008, s-au aprobat ambele acte medico-legale, cu mențiunea că „leziunile prezentate de partea vătămată i-au pus viața în primejdie”.

Astfel, instanța de fond a constatat că fapta săvârșită de inculpatul B.M. - de a lovi în mod repetat cu halba de bere în cap pe partea vătămată C.C. într-un loc public - întrunește în drept elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor calificat faptă prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. – 175 alin. (1) lit. i) C. pen. Vinovăția inculpatului a fost dovedită cu declarația acestuia, dată în faza de urmărire penală, cât și în fața instanței de judecată, care s-a coroborat cu rapoartele de constatare medico-legale avizate de IML Craiova cu avizul nr. A9 din 9 iunie 2008 și cu declarațiile martorilor audiați nemijlocit de instanța de fond și a planșelor fotografice.

Cu privire la solicitarea apărătorului desemnat din oficiu de a se reține în favoarea inculpatului circumstanța atenuantă a scuzei provocării prev. de art. 73 lit. b) C. pen., constând în aceea că partea vătămată l-ar fi insultat și ar fi provocat scandalul, s-a apreciat că aceasta nu poate fi echivalată cu o provocare care să fi determinat săvârșirea infracțiunii de către inculpat sub imperiul unei puternice tulburări sau amenințări, în sensul prevăzut de textul de lege și care să justifice acțiunea violentă a inculpatului. La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 52 și art. 72 C. pen., respectiv dispozițiile părții generale a codului penal, limitele de pedeapsă fixate de partea specială, gradul de pericol social al faptei săvârșite, persoana inculpatului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Ținând seama că inculpatul B.M. a avut o comportare sinceră în cursul procesului penal, nu are antecedente penale, a regretat fapta săvârșită și a fost de acord să achite despăgubirile civile în totalitate către părțile civile, instanța de fond a apreciat că aceste elemente pot constitui circumstanțe atenuante conform art. 74 lit. a), b) și c) C. pen. și prin raportare la dispoz. art. 76 lit. b) C. pen. pedeapsa aplicată inculpatului fiind, astfel, coborâtă sub minimul special prevăzut de lege, însă cu executare prin privare de libertate, urmărindu-se astfel o mai bună reeducare și îndreptare a inculpatului. Față de inculpat, în baza dispoz.

art. 65 alin. (2) C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II-a și lit. b) C. pen., respectiv de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice cât și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat în condițiile prev. de art. 66 C. pen. după executarea pedepsei principale. În baza art. 71 C. pen. cu referire la art. 8 din CEDO și a cauzei Sabău și Pârcălab împotriva României, s-a aplicat și pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II-a și lit. b) C. pen., pedeapsă ce se va executa potrivit art. 71 alin. (2) C. pen. pe durata executării pedepsei principale, respectiv de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la terminarea executării pedepsei, până la grațierea totală a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripție de executare a pedepsei.

Sub aspectul laturii civile, instanța de fond a constatat că partea civilă C.C. a solicitat despăgubiri civile în cuantum de 10.000 lei reprezentând cheltuieli cu vindecarea sa, inculpatul fiind de acord cu achitarea acestei sume, conform declarației date, context în care, potrivit dispozițiilor art. 14 C. proc. pen. și art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998-999 C. civ., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 10.000 lei cu titlul de despăgubiri civile, către partea civilă C.C. Din adresa nr. 10300 din 5 august 2008 eliberată de partea civilă Spitalul municipal Caracal și depusă la dosarul cauzei, a rezultat că această unitate spitalicească, conform Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății cu modificările și completările ulterioare, s-a constituit parte civilă cu suma de 3930,90 lei despăgubiri civile, reprezentând cheltuielile efectuate pe durata internării părții vătămate C.C.

în Secția de Chirurgie, pe perioada 2 decembrie 2007 – 17 decembrie 2007, astfel că s-a dispus obligarea inculpatului la plata acestei sume către partea civilă menționată anterior, la care se vor adăuga și dobânzile legale de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea integrală a debitului. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel - în termen legal - atât Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, cât și inculpatul B.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În apelul scris depus la dosar, Parchetul a criticat sentința pentru netemeinicie sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, susținându-se că fapta săvârșită de inculpat prezintă un grad ridicat de pericol social, iar instanța, în mod nejustificat a reținut în beneficiul inculpatului circumstanțe legale atenuante, cu consecința aplicării unei pedepse sub minimul special.

Suplimentar, cu ocazia dezbaterilor, s-a invocat un motiv de nelegalitate în legătură cu omisiunea instanței de fond de a indica alineatul corespunzător prevederilor art. 74 și art. 76 C. pen., care au fost inserate în mod generic. Concluzionând, s-a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței, înlăturarea dispozițiilor art. 74 și art. 76 C. pen. și aplicarea unei pedepse temeinice, cu reținerea circumstanțelor în care s-a săvârșit infracțiunea, precum și a circumstanțelor personale ale inculpatului. În apelul declarat de inculpat se critică sentința instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, atât în ceea ce privește soluționarea laturii penale, cât și a laturii civile.

Sub aspectul laturii penale s-au formulat critici în ceea ce privește încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare a instanței și reținut și de instanța de fond, iar sub aspectul laturii civile se critică sentința în sensul că a fost admisă integral cererea de despăgubiri civile fără a se administra probe, inculpatul fiind obligat la plata sumei de 10.000 lei, pentru daune materiale. Cu privire la latura penală, s-a susținut, într-o primă teză, că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., așa cum a reținut instanța de fond, în sensul că lipsește elementul intențional, inculpatul neurmărind suprimarea vieții victimei prin acțiunea violentă exercitată împotriva acesteia.

În consecință, a susținut că încadrarea juridică legală este cea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. De asemenea, inculpatul a arătat că incidentul a fost promovat și întreținut de intimatul – parte vătămată care l-a înjurat și l-a bruscat, astfel că în mod nelegal nu s-a reținut faptul că a acționat sub imperiul unei provocări exercitată de intimat, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen. Critica privind netemeinicia sentinței vizează modalitatea de executare a pedepsei, solicitându-se schimbarea acesteia cu una din modalitățile prevăzute de art. 86 1 C. pen. sau art. 81 C. pen., după coborârea cuantumului pedepsei în mod corespunzător, cu aplicația art. 73 lit. b) C. pen.

și art. 74 lit. a), c) C. pen. și art. 76 lit. b) C. pen. Prin decizia penală nr. 110 din 20 mai 2009 Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt împotriva sentinței penale nr. 115 de la 13 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul Olt, secția penală, în dosarul cu nr. 2668/104/2008. A desființat sentința. A înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. a), b), c) C. pen. și art. 76 lit. b) C. pen. A majorat pedeapsa principală aplicată inculpatului, la 7 ani și 6 luni închisoare. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A respins apelul declarat de inculpatul B.M. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

A obligat pe inculpat la 230 lei cheltuieli judiciare statului, din care, suma de 200 lei reprezentând onorariu de avocat din oficiu, va fi achitată din fondurile Ministerului Justiției. Instanța de control judiciar a constatat că situația de fapt a fost corect reținută în raport de probele administrate în cauză, fapta inculpatului fiind pe deplin dovedită, acesta a acționat cu intenție directă, folosind un corp dur, apt că provoace decesul, iar lovitura a vizat o zonă vitală, astfel încât fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor. Scuza provocării nu a putut fi reținută, deoarece inculpatul a așteptat victima o perioadă de timp cu halba de bere asupra sa, la o distanță apreciabilă de localul respectiv.

Totodată s-a reținut că se impune în raport de fapta și persoana inculpatului majorarea cuantumului pedepsei principale, iar scopul pedepsei s-a considerat că poate fi atins numai prin privarea de libertate a inculpatului. În ceea ce privește latura civilă s-a considerat că inculpatul a fost de acord că despăgubească partea civilă, fiind obligat la plata sumei de 10.000 lei. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, inculpatul B.M., criticând hotărârea prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 6 C. proc. pen., art. 385 9 alin. (1) pct. 10, art. 385 9 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. și art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. În dezvoltarea motivelor de recurs inculpatul a învederat că în cursul urmăririi penale nu i s-a asigurat exercitarea efectivă a apărării, fiind audiați nepotul și soția părții vătămate, inculpatului nu i s-a dat posibilitatea să propună probe (art. 385 9 pct. 6 C. proc.

pen.). De asemenea în faza de cercetare judecătorească, deși i s-a încuviințat proba cu un martor în circumstanțiere, audierea martorului D.B. nu a mai avut loc, deși nu se renunțase la administrarea acestei probe (art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen. și art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen.). Recurentul inculpat a arătat că deși instanța a fost sesizată cu infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., cât și cu infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. instanțele s-au pronunțat doar cu privire la infracțiunea principală omițând să se pronunțe și cu privire la această ultimă infracțiune. În ceea ce privește încadrarea juridică a faptei se impune reținerea în sarcina sa a infracțiunii prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., deoarece inculpatul nu a avut intenția de a omorî victima, ci lovitura a fost produsă pe fondul unei reacții firești de apărare (art. 385 9 pct. 17 C. proc.

pen.). Inculpatul a solicitat reținerea scuzei provocării, a circumstanțelor atenuante, și ca urmare reducerea cuantumului pedepsei aplicate cu suspendarea executării pedepsei (art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen.). Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public, precum și ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii. Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate (art. 385 9 pct. 6, 10, 17, 18, 14 C. proc. pen., cât și din oficiu în conformitate cu art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul declarat de inculpatul B.M., nefondat pentru următoarele considerente: Conform art. 1 C. proc.

pen. român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfe1 că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor precum și la educarea cetățenilor în spiritul legii. Pentru aceasta, procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege. În desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului.

Legea obligă organele de urmărire penală și instanțele de judecată să aibă rol activ și pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului și celorlalte părți, în procesul penal, obligație respectată în prezenta cauză conform speței (Dănilă contra României). Orice persoană, bucurându-se de prezumția de nevinovăție, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale, printr-o hotărâre penală definitivă. Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția.

Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat a rezultat că în mod corect instanța de apel și-a însușit argumentele primei instanțe, iar la rândul ei, în baza propriului examen în mod judicios și motivat a stabilit vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., în raport cu situația de fapt reținută. Înalta Curte consideră că în cauză prima instanță de control judiciar a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor stabilind că fapta inculpatului B.M. care i-a aplicat părții vătămate C.C. lovituri repetate cu halba de bere în zona capului, provocându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 16-18 zile îngrijiri medicale, leziuni care i-au pus în primejdie viața, întrunește elementele constitutive, sub aspect obiectiv și subiectiv ale infracțiunii de tentativă de omor.

Din mijloacele de probă administrate, atât în cursul urmăririi penale, în faza cercetării judecătorești, la instanța de fond, cât și în apel au rezultat împrejurările în care victima a fost lovită de către inculpat. Analizând recursul declarat de inculpatul B.M. prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 6 C. proc. pen. (omisiunea de a acorda inculpatului asistență juridică obligatorie în cursul urmăririi penale), Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu există o încălcare a dreptului la apărare a inculpatului, deoarece în cauză nu există nici una din situațiile prevăzute în art. 171 alin. (2) C. proc. pen., iar în declarația dată în faza de urmărire penală (fila 33 dosar urmărire penală), după ce i s-a adus la cunoștință faptul că poate fi asistat de un apărător ales, în mod expres a prevăzut că nu solicită acest lucru.

Totodată i s-au prezentat probele dosarului, însă inculpatul nu a propus nici o probă în apărarea sa, nu a formulat nici o cerere, așa cum rezultă și din procesul verbal de prezentare a urmăririi penale. Inculpatului i s-au respectat astfel dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului egalității de arme, promovat de CEDO. Astfel, cu privire la acest principiu, CEDO precizează că „exigența egalității armelor, în sensul unui echilibru just între părți, implică obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza, inclusiv probele, în condiții care să nu o plaseze într-o situație de dezavantaj net în comparație cu adversarul său.

Obligația de a veghea în fiecare caz la respectarea condițiilor unui proces echitabil revine autorităților naționale" (a se vedea hotărârea nr. 27 din octombrie 1993 Dombo Beheer Bv versus Olanda). Mai mult, aceeași Curte, a statuat obligativitatea comunicării pieselor dosarului, „în măsura în care presupune un proces echitabil și în contradictorialitate” (hotărârea din 24 februarie 1994 Bendenoun versus Franța). De asemenea, „respectarea dreptului la un proces echitabil, presupune dreptul de a avea acces la toate dovezile strânse de procuror” (a se vedea hotărârea CEDO Edwards versus Marea Britanie din 16 decembrie 1992). Ca atare, garanțiile cu privire la un proces echitabil au fost respectate, atât din perspectiva dreptului intern cât și al dispozițiilor art. 5 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reține vreo cauză de nulitate absolută, dintre cele prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc.

pen. În motivele de recurs, inculpatul învederează că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate, asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze dreptul lor și să influențeze soluția procesului (art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen.) în sensul că, deși i s-a încuviințat audierea martorului în circumstanțiere D.B., nu s-au luat măsuri pentru ca această probă să fie administrată, deși inculpatul nu a renunțat la audierea martorului, instanța a soluționat cauza fără să-l audieze pe acest martor. Înalta Curte de Casație și Justiție constată că dispozițiile art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen.

se referă la un motiv de netemeinicie a hotărârii recurate, întrucât omisiunea instanței de a se pronunța asupra unor probe administrate implică examinarea situației de fapt, iar pentru a fi operant acest motiv de casare, textul impune îndeplinirea cumulativă a două condiții: - omisiunea instanței de a se pronunța asupra unor probe administrate; - probele administrate să fie de natură să garanteze drepturile și să fie hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, în sensul influențării soluției date cauzei, respectiv din condamnare în achitare ori invers. Or, din analiza actelor dosarului rezultă că la termenul din 15 septembrie 2008 (fila 26 dosar instanță), instanța de fond (Tribunalul Olt) a încuviințat proba cu un martor în circumstanțiere, în persoana numitului D.B., apărătorul inculpatului obligându-se să depună în timp util adresa acestuia.

La următorul termen de judecată din 29 septembrie 2008 (fila 35 dosar instanță) apărătorul inculpatului a învederat instanței că nu mai insistă în audierea acestui martor, totuși față de această poziție procesuală i-a pus în vedere să precizeze adresa la care poate fi citat martorul. La termenul de judecată din 13 octombrie 2008, inculpatul, prin apărător, a învederat că nu mai are alte cereri de formulat, și nici nu a depus adresa la care trebuia citat. Față de această atitudine a inculpatului, instanței de fond nu i se poate reproșa lipsa de rol activ în administrarea probatoriului, aceasta a citat și audiat martorii din rechizitoriu) însă inculpatul, deși inițial s-a obligat să depună adresa martorului în circumstanțiere ulterior a renunțat la aceasta.

În cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen., întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile pentru a fi operant. Astfel nu se poate susține că instanța nu s-a pronunțat asupra unei probe administrate, atâta timp cât inculpatul a renunțat la administrarea acestora, iar martorul propus era un martor în circumstanțiere astfel încât depoziția acestuia nu privea situația de fapt, astfel încât să fie hotărâtoare pentru dezlegarea cauzei, în sensul influențării soluției.

Inculpatul în susținerea aceluiași motiv de recurs arată că deși instanța a fost sesizată cu infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., cât și cu infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., s-a pronunțat doar cu privire la infracțiunea principală [art.174 alin. (1)], susținere de altfel nefondată, având în vedere că inculpatul a fost trimis în judecată pentru o singură infracțiune și anume, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. – art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., pentru care a fost condamnat și nu pentru două infracțiuni, așa cum în mod greșit susține inculpatul. Criticile inculpatului referitoare la încadrarea juridică dată faptei nu sunt fondate (caz de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 C. proc.

pen. Inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. – art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen., solicitare care nu poate fi primită, având în vedere faptul că inculpatul a acționat cu intenție directă, a folosit un corp dur, apt să provoace decesul, cu care a lovit în mod repetat victima, într-o zonă vitală, acesta acceptând posibilitatea rezultatului letal, fapta sa încadrându-se în dispozițiile art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. – art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. Recursul inculpatului se întemeiază și pe cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen., solicitându-se reducerea pedepsei prin reținerea circumstanței atenuante a provocării, iar în subsidiar a circumstanței atenuante prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a), b), c) cu aplicarea art. 81 C. pen. sau 86 1 C. pen., în ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei. Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază ca neîntemeiate criticile inculpatului referitoare la greșita nereținere în favoarea sa a circumstanței atenuante a provocării prevăzută în art. 73 lit. b) C. pen. Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanță atenuantă „săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă." Existența tulburării sau emoției, în sensul art. 73 lit. b) C. pen.

și intensitatea acestora nu se pot reține de organul judiciar pe baza unei prezumții legale, ci trebuie stabilite în mod concret, pe bază de probe, în principal prin utilizarea unor criterii subiective, însă fără absolutizarea acestora și fără a exclude total ipoteza utilizării unor criterii obiective. Astfel, întrucât dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen.

presupun atât examinarea unor împrejurări exterioare care influențează starea psihică a făptuitorului, cât și examinarea semnificației acestora asupra comportamentului făptuitorului, pe fondul inexistenței unor criterii cu valoare absolută (și totodată, nesusceptibile de relativizare) referitoare la procesele psihice (criterii exacte pentru a se stabili dacă o anumită tulburare și-a avut sau nu sorgintea într-un impuls exterior determinant), nu se poate renunța total la criteriile obiective în aprecierea existenței sau inexistenței „stării de provocare.” Pentru reținerea „stării de provocare”, în sensul art. 73 lit. b) C. pen., nu se poate face abstracție de unele criterii obiective, cum ar fi compararea reacției făptuitorului cu reacția „omului mediu” supus unei provocări similare, cerința unei anumite proporții între actul provocator și reacția făptuitorului, inclusiv prin observarea consecințelor faptei săvârșite ca urmare a actului provocator etc. În prezenta cauză, însă, nu se poate reține „starea de provocare”, în sensul art. 73 lit. b) C. pen., nici prin utilizarea criteriilor subiective, și nici a celor obiective, deoarece: - inculpatul a fost cel care i-a reproșat părții vătămate că i-ar fi dat drumul la cal și de aici au apărut discuțiile contradictorii; - deși inculpatul a fost îndepărtat din bar, nu s-a dus acasă,

ci a așteptat ca partea vătămată să iasă din bar (după aproximativ 20 minute); - a lovit partea vătămată în timp ce aceasta se îndrepta spre casă. Din modul în care s-au desfășurat evenimentele, conflictul dintre inculpat și victimă nu poate avea semnificația unei provocări, care potrivit art. 73 lit. b) C. pen., presupune o anumită spontaneitate, o surprindere a făptuitorului de natură a-l determina să acționeze sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții. În ceea ce privește pedeapsa aplicată aceasta a fost corect individualizată în raport cu criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., ținându-se cont de gradul de pericol social al faptei comise agravat de circumstanțele reale ale săvârșirii ei, dar și de circumstanțele personale ale inculpatului (nu e cunoscut cu antecedente penale, a avut o atitudine sinceră), instanța de prim control judiciar orientându-se spre minimul special prevăzut de lege.

Inculpatul trebuia să știe că pe lângă drepturi are și o serie de datorii, obligații, răspunderi care caracterizează comportamentul său în fața societății. Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât și asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situația de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare și de a se abține de la săvârșirea de infracțiuni. Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată și pusă în executare, intensitatea și generalitatea dezaprobării morale a faptei și făptuitorului, condiționează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privațiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracțiunii și gradul de vinovăție al făptuitorului.

Numai o pedeapsă justă și proporțională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât și finalitatea acesteia, prevenția specială și generală înscrise și în Codul penal român, art. 52 alin. (1), potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni”. Fapta inculpatului este gravă, astfel că în operația complexă a individualizării tratamentului penal s-a ținut seama că acțiunea violentă a inculpatului a avut drept consecință punerea în primejdie a vieții părții vătămate, astfel încât resocializarea sa viitoare pozitivă nu este posibilă decât prin aplicarea unei pedepse ferme, care să fie în deplin acord cu dispozițiile art. 1 C. pen., ce prevăd ca „legea penală apără ... persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept”.

Examinând recursul inculpatului și prin prisma cazurilor de casare care se iau în considerare din oficiu [art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen.] constată că nu este incident nici unul din acestea. Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M. împotriva deciziei penale nr. 110 din 20 mai 2009 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 1075 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 75 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 martie 2010.