ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1161/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1161/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față ;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele :

Prin sentința penală nr. 115 din 13

octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul Olt, secția penală, în dosarul cu nr. 2668/104/2008,

s-a dispus, în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. – art.

175 alin. (1) lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a), b), c) și art. 76 lit.

b) C. pen., condamnarea inculpatului B.M. la pedeapsa de 5 ani închisoare.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen.,

s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza II și lit. b) C. pen., în condițiile

prevăzute de art. 66 C. pen., pe o durată de 2 ani.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. cu

referire la art. 8 din CEDO și cauzei Sabău și Pîrcălab împotriva României, s-a

aplicat inculpatului și pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de

art. 64 lit. a) teza II și lit. b) C. pen.

În baza art. 14 C. proc. pen. și art.

346 C. proc. pen. raportat la art. 998-999 C. civ., a fost obligat inculpatul

la 10.000 lei despăgubiri civile, către partea civilă C.C.

A fost obligat inculpatul la 3930,90

lei despăgubiri civile, plus dobânda legală de la data rămânerii definitive a

hotărârii și până la achitarea integrală a debitului, către partea civilă

Spitalul Municipal Caracal.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc.

pen., a fost obligat inculpatul la 1.000 lei cheltuieli judiciare statului, din

care, suma 100 lei reprezentând onorariu avocat oficiu, avansat din fondul

Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Olt nr. 126/P/2008, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului

B.M. pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor calificat prevăzută de

art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. – art. 175 alin. (1)

lit. i) C. pen.

Analizând probele administrate în

cauză, instanța de fond a reținut în fapt că partea vătămată C.C. locuia

împreună cu soția sa și cu cei trei minori într-un imobil situat pe raza

orașului Drăgănești-Olt. Inculpatul B.M. locuia pe aceeași stradă cu partea

vătămată, iar în cursul lunii octombrie 2007 a avut un incident cu vecinul său, în momentul când acesta din urmă a dat drumul unui cal priponit de inculpat pe o

suprafață de teren proprietatea sa.

În după-amiaza zilei de 02 decembrie

2007, orele 17,00, partea vătămată C.C. împreună cu un nepot - B.P. - a mers la

un local din apropierea locuinței, pentru a consuma câte o bere. În local se

afla și inculpatul B.M., care i-a reproșat părții vătămate faptul incidentului

petrecut în luna octombrie 2007, provocând scandal, împrejurare ce a determinat

pe patronul localului C.D. să-l îndepărteze pe inculpat din incintă, ocazie cu

care acesta a ieșit afară, luând cu el și halba de bere.

Partea vătămată C.C. a întârziat în

local și, după aproximativ 20 de minute, însoțit de nepotul său, au plecat

către domiciliu. După parcurgerea a circa 10-15 metri, în drum spre casă, partea vătămată a fost lovită pe la spate de inculpatul B.M. cu o halbă

de bere, în zona capului, de 2-3 ori, încetând agresiunea numai la intervenția nepotului

părții vătămate și a numitei C.L.

În continuare, atât nepotul părții

vătămate cât și martora C.L. au condus partea vătămată până în fața barului și,

de aici, a fost transportată la Spitalul din Drăgănești Olt, apoi la cel din

Caracal, unde a fost internată până pe data de 17 decembrie 2007.

După externare, partea vătămată C.C.

s-a prezentat la Serviciul Județean de Medicină Legală Olt la data de 19

decembrie 2007 și, în urma examinării, i-a fost eliberat certificatul

medico-legal nr. 155/C, care a concluzionat faptul că a prezentat leziuni

traumatice care au putut fi produse la data de 2 decembrie 2007 cu corpuri

tăietoare și au necesitat 16-18 zile îngrijiri medicale de la data producerii

leziunilor.

La data de 17 ianuarie 2008, s-a

procedat la reexaminarea atât a părții vătămate, cât și a actelor medicale și

medico-legale depuse de aceasta, concluzionându-se faptul că leziunile

prezentate de partea vătămată i-au pus viața în primejdie, concluzii ce au fost

consemnate în raportul de expertiză medico-legală nr. 61/C/2008.

Având în vedere că cele două acte

medico-legale eliberate părții vătămate conțineau concluzii contradictorii, cu

adresa din 28 mai 2008 s-a solicitat Institutului de Medicină Legală Craiova

examinarea acestora, iar cu avizul nr. A9 din 9 iunie 2008, s-au aprobat ambele

acte medico-legale, cu mențiunea că „leziunile prezentate de partea vătămată

i-au pus viața în primejdie”.

Astfel, instanța de fond a constatat

că fapta săvârșită de inculpatul B.M. - de a lovi în mod repetat cu halba de

bere în cap pe partea vătămată C.C. într-un loc public - întrunește în drept

elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor calificat faptă

prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. – 175 alin.

(1) lit. i) C. pen.

Vinovăția inculpatului a fost

dovedită cu declarația acestuia, dată în faza de urmărire penală, cât și în

fața instanței de judecată, care s-a coroborat cu rapoartele de constatare

medico-legale avizate de IML Craiova cu avizul nr. A9 din 9 iunie 2008 și cu

declarațiile martorilor audiați nemijlocit de instanța de fond și a planșelor

fotografice.

Cu privire la solicitarea

apărătorului desemnat din oficiu de a se reține în favoarea inculpatului

circumstanța atenuantă a scuzei provocării prev. de art. 73 lit. b) C. pen.,

constând în aceea că partea vătămată l-ar fi insultat și ar fi provocat

scandalul, s-a apreciat că aceasta nu poate fi echivalată cu o provocare care

să fi determinat săvârșirea infracțiunii de către inculpat sub imperiul unei

puternice tulburări sau amenințări, în sensul prevăzut de textul de lege și

care să justifice acțiunea violentă a inculpatului.

La individualizarea pedepsei ce a

fost aplicată inculpatului, instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art.

52 și art. 72 C. pen., respectiv dispozițiile părții generale a codului penal,

limitele de pedeapsă fixate de partea specială, gradul de pericol social al

faptei săvârșite, persoana inculpatului și împrejurările care atenuează sau

agravează răspunderea penală.

Ținând seama că inculpatul B.M. a

avut o comportare sinceră în cursul procesului penal, nu are antecedente

penale, a regretat fapta săvârșită și a fost de acord să achite despăgubirile

civile în totalitate către părțile civile, instanța de fond a apreciat că

aceste elemente pot constitui circumstanțe atenuante conform art. 74 lit. a), b)

și c) C. pen. și prin raportare la dispoz. art. 76 lit. b) C. pen. pedeapsa

aplicată inculpatului fiind, astfel, coborâtă sub minimul special prevăzut de

lege, însă cu executare prin privare de libertate, urmărindu-se astfel o mai

bună reeducare și îndreptare a inculpatului.

Față de inculpat, în baza dispoz. art.

65 alin. (2) C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II-a și lit. b) C. pen.,

respectiv de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice

cât și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat în

condițiile prev. de art. 66 C. pen. după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen. cu referire

la art. 8 din CEDO și a cauzei Sabău și Pârcălab împotriva României, s-a

aplicat și pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a)

teza II-a și lit. b) C. pen., pedeapsă ce se va executa potrivit art. 71 alin.

(2) C. pen. pe durata executării pedepsei principale, respectiv de la data

rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la terminarea executării

pedepsei, până la grațierea totală a restului de pedeapsă ori până la

împlinirea termenului de prescripție de executare a pedepsei.

Sub aspectul laturii civile,

instanța de fond a constatat că partea civilă C.C. a solicitat despăgubiri

civile în cuantum de 10.000 lei reprezentând cheltuieli cu vindecarea sa,

inculpatul fiind de acord cu achitarea acestei sume, conform declarației date,

context în care, potrivit dispozițiilor art. 14 C. proc. pen. și art. 346 C.

proc. pen. raportat la art. 998-999 C. civ., a fost obligat inculpatul la plata

sumei de 10.000 lei cu titlul de despăgubiri civile, către partea civilă C.C.

Din adresa nr. 10300 din 5 august

2008 eliberată de partea civilă Spitalul municipal Caracal și depusă la dosarul

cauzei, a rezultat că această unitate spitalicească, conform Legii nr. 95/2006

privind reforma în domeniul sănătății cu modificările și completările

ulterioare, s-a constituit parte civilă cu suma de 3930,90 lei despăgubiri

civile, reprezentând cheltuielile efectuate pe durata internării părții

vătămate C.C. în Secția de Chirurgie, pe perioada 2 decembrie 2007 – 17 decembrie

2007, astfel că s-a dispus obligarea inculpatului la plata acestei sume către

partea civilă menționată anterior, la care se vor adăuga și dobânzile legale de

la data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea integrală a

debitului.

Împotriva acestei sentințe, au

declarat apel - în termen legal - atât Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt,

cât și inculpatul B.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În apelul scris depus la dosar,

Parchetul a criticat sentința pentru netemeinicie sub aspectul individualizării

judiciare a pedepsei, susținându-se că fapta săvârșită de inculpat prezintă un

grad ridicat de pericol social, iar instanța, în mod nejustificat a reținut în

beneficiul inculpatului circumstanțe legale atenuante, cu consecința aplicării

unei pedepse sub minimul special.

Suplimentar, cu ocazia dezbaterilor,

s-a invocat un motiv de nelegalitate în legătură cu omisiunea instanței de fond

de a indica alineatul corespunzător prevederilor art. 74 și art. 76 C. pen.,

care au fost inserate în mod generic.

Concluzionând, s-a solicitat

admiterea apelului, desființarea sentinței, înlăturarea dispozițiilor art. 74

și art. 76 C. pen. și aplicarea unei pedepse temeinice, cu reținerea

circumstanțelor în care s-a săvârșit infracțiunea, precum și a circumstanțelor

personale ale inculpatului.

În apelul declarat de inculpat se

critică sentința instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, atât în

ceea ce privește soluționarea laturii penale, cât și a laturii civile.

Sub aspectul laturii penale s-au

formulat critici în ceea ce privește încadrarea juridică dată faptei prin actul

de sesizare a instanței și reținut și de instanța de fond, iar sub aspectul

laturii civile se critică sentința în sensul că a fost admisă integral cererea

de despăgubiri civile fără a se administra probe, inculpatul fiind obligat la

plata sumei de 10.000 lei, pentru daune materiale.

Cu privire la latura penală, s-a

susținut, într-o primă teză, că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale

infracțiunii de tentativă de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, art.

175 lit. i) C. pen., așa cum a reținut instanța de fond, în sensul că lipsește

elementul intențional, inculpatul neurmărind suprimarea vieții victimei prin

acțiunea violentă exercitată împotriva acesteia.

În consecință, a susținut că

încadrarea juridică legală este cea de vătămare corporală gravă prevăzută de

art. 182 alin. (2) C. pen.

De asemenea, inculpatul a arătat că

incidentul a fost promovat și întreținut de intimatul – parte vătămată care l-a

înjurat și l-a bruscat, astfel că în mod nelegal nu s-a reținut faptul că a

acționat sub imperiul unei provocări exercitată de intimat, în cauză fiind

incidente dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen.

Critica privind netemeinicia

sentinței vizează modalitatea de executare a pedepsei, solicitându-se

schimbarea acesteia cu una din modalitățile prevăzute de art. 86

1

C.

pen. sau art. 81 C. pen., după coborârea cuantumului pedepsei în mod corespunzător,

cu aplicația art. 73 lit. b) C. pen. și art. 74 lit. a), c) C. pen. și art. 76

lit. b) C. pen.

Prin decizia penală nr. 110 din 20

mai 2009 Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, a

admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt împotriva

sentinței penale nr. 115 de la 13 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul Olt,

secția penală, în dosarul cu nr. 2668/104/2008.

A desființat sentința.

A înlăturat aplicarea dispozițiilor art.

74 alin. (1) lit. a), b), c) C. pen. și art. 76 lit. b) C. pen.

A majorat pedeapsa principală

aplicată inculpatului, la 7 ani și 6 luni închisoare.

A menținut celelalte dispoziții ale

sentinței.

A respins apelul declarat de

inculpatul B.M. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

A obligat pe inculpat la 230 lei

cheltuieli judiciare statului, din care, suma de 200 lei reprezentând onorariu

de avocat din oficiu, va fi achitată din fondurile Ministerului Justiției.

Instanța de control judiciar a

constatat că situația de fapt a fost corect reținută în raport de probele

administrate în cauză, fapta inculpatului fiind pe deplin dovedită, acesta a

acționat cu intenție directă, folosind un corp dur, apt că provoace decesul,

iar lovitura a vizat o zonă vitală, astfel încât fapta inculpatului întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor.

Scuza provocării nu a putut fi

reținută, deoarece inculpatul a așteptat victima o perioadă de timp cu halba de

bere asupra sa, la o distanță apreciabilă de localul respectiv.

Totodată s-a reținut că se impune în

raport de fapta și persoana inculpatului majorarea cuantumului pedepsei

principale, iar scopul pedepsei s-a considerat că poate fi atins numai prin

privarea de libertate a inculpatului.

În ceea ce privește latura civilă

s-a considerat că inculpatul a fost de acord că despăgubească partea civilă,

fiind obligat la plata sumei de 10.000 lei.

Împotriva acestei decizii, a

declarat recurs, în termen legal, inculpatul B.M., criticând hotărârea prin

prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 6 C. proc.

pen., art. 385

9

alin. (1) pct. 10, art. 385

9

alin. (1) pct.

17 C. proc. pen. și art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

În dezvoltarea motivelor de recurs

inculpatul a învederat că în cursul urmăririi penale nu i s-a asigurat

exercitarea efectivă a apărării, fiind audiați nepotul și soția părții

vătămate, inculpatului nu i s-a dat posibilitatea să propună probe (art. 385

9

pct. 6 C. proc. pen.).

De asemenea în faza de cercetare

judecătorească, deși i s-a încuviințat proba cu un martor în circumstanțiere,

audierea martorului D.B. nu a mai avut loc, deși nu se renunțase la

administrarea acestei probe (art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen. și art.

385

9

pct. 18 C. proc. pen.).

Recurentul inculpat a arătat că deși

instanța a fost sesizată cu infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174

alin. (1) C. pen., cât și cu infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat

la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. instanțele s-au pronunțat doar cu privire

la infracțiunea principală omițând să se pronunțe și cu privire la această ultimă

infracțiune.

În ceea ce privește încadrarea

juridică a faptei se impune reținerea în sarcina sa a infracțiunii prevăzută de

art. 180 alin. (2) C. pen., deoarece inculpatul nu a avut intenția de a omorî

victima, ci lovitura a fost produsă pe fondul unei reacții firești de apărare

(art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen.).

Inculpatul a solicitat reținerea

scuzei provocării, a circumstanțelor atenuante, și ca urmare reducerea

cuantumului pedepsei aplicate cu suspendarea executării pedepsei (art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.).

Concluziile apărătorului recurentului

inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public, precum și ultimul cuvânt al

inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul declarat, prin

prisma motivelor invocate (art. 385

9

pct. 6, 10, 17, 18, 14 C. proc.

pen., cât și din oficiu în conformitate cu art. 385

9

alin. (3) C.

proc. pen., Înalta Curte constată recursul declarat de inculpatul B.M.,

nefondat pentru următoarele considerente:

Conform art. 1 C. proc. pen. român,

scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp și în mod complet a

faptelor care constituie infracțiuni, astfe1 că orice persoană care a săvârșit

o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Procesul penal trebuie să contribuie

la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și

libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor precum și la educarea

cetățenilor în spiritul legii.

Pentru aceasta, procesul penal se

desfășoară atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, potrivit

dispozițiilor prevăzute de lege.

În desfășurarea procesului penal

trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările

cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului.

Legea obligă organele de urmărire

penală și instanțele de judecată să aibă rol activ și pe întreg cursul

procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat de stat învinuitului,

inculpatului și celorlalte părți, în procesul penal, obligație respectată în

prezenta cauză conform speței (Dănilă contra României).

Orice persoană, bucurându-se de

prezumția de nevinovăție, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției

sale, printr-o hotărâre penală definitivă. Învinuitul sau inculpatul

beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească

nevinovăția.

Din analiza coroborată a ansamblului

materialului probator administrat a rezultat că în mod corect instanța de apel

și-a însușit argumentele primei instanțe, iar la rândul ei, în baza propriului

examen în mod judicios și motivat a stabilit vinovăția inculpatului în

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C.

pen., în raport cu situația de fapt reținută.

Înalta Curte consideră că în cauză

prima instanță de control judiciar a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin.

(2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor stabilind că fapta

inculpatului B.M. care i-a aplicat părții vătămate C.C. lovituri repetate cu

halba de bere în zona capului, provocându-i leziuni care au necesitat pentru

vindecare 16-18 zile îngrijiri medicale, leziuni care i-au pus în primejdie

viața, întrunește elementele constitutive, sub aspect obiectiv și subiectiv ale

infracțiunii de tentativă de omor.

Din mijloacele de probă

administrate, atât în cursul urmăririi penale, în faza cercetării

judecătorești, la instanța de fond, cât și în apel au rezultat împrejurările în

care victima a fost lovită de către inculpat.

Analizând recursul declarat de

inculpatul B.M. prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 6 C. proc. pen. (omisiunea de a acorda inculpatului asistență juridică

obligatorie în cursul urmăririi penale), Înalta Curte de Casație și Justiție

apreciază că nu există o încălcare a dreptului la apărare a inculpatului,

deoarece în cauză nu există nici una din situațiile prevăzute în art. 171 alin.

(2) C. proc. pen., iar în declarația dată în faza de urmărire penală (fila 33

dosar urmărire penală), după ce i s-a adus la cunoștință faptul că poate fi

asistat de un apărător ales, în mod expres a prevăzut că nu solicită acest

lucru. Totodată i s-au prezentat probele dosarului, însă inculpatul nu a propus

nici o probă în apărarea sa, nu a formulat nici o cerere, așa cum rezultă și

din procesul verbal de prezentare a urmăririi penale.

Inculpatului i s-au respectat astfel

dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil prin respectarea

principiului egalității de arme, promovat de CEDO. Astfel, cu privire la acest

principiu, CEDO precizează că „exigența egalității armelor, în sensul unui

echilibru just între părți, implică obligația de a oferi fiecărei părți o

posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza, inclusiv probele, în condiții

care să nu o plaseze într-o situație de dezavantaj net în comparație cu

adversarul său. Obligația de a veghea în fiecare caz la respectarea condițiilor

unui proces echitabil revine autorităților naționale" (a se vedea

hotărârea nr. 27 din octombrie 1993 Dombo Beheer Bv versus Olanda).

Mai mult, aceeași Curte, a statuat obligativitatea

comunicării pieselor dosarului, „în măsura în care presupune un proces

echitabil și în contradictorialitate” (hotărârea din 24 februarie 1994

Bendenoun versus Franța). De asemenea, „respectarea dreptului la un proces

echitabil, presupune dreptul de a avea acces la toate dovezile strânse de

procuror” (a se vedea hotărârea CEDO Edwards versus Marea Britanie din 16 decembrie

1992).

Ca atare, garanțiile cu privire la

un proces echitabil au fost respectate, atât din perspectiva dreptului intern

cât și al dispozițiilor art. 5 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, astfel că nu se poate reține vreo cauză de nulitate absolută, dintre

cele prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

În motivele de recurs, inculpatul

învederează că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la unele probe

administrate, asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze

dreptul lor și să influențeze soluția procesului (art. 385

9

pct. 10 C.

proc. pen.) în sensul că, deși i s-a încuviințat audierea martorului în

circumstanțiere D.B., nu s-au luat măsuri pentru ca această probă să fie

administrată, deși inculpatul nu a renunțat la audierea martorului, instanța a

soluționat cauza fără să-l audieze pe acest martor.

Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că dispozițiile art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen. se referă

la un motiv de netemeinicie a hotărârii recurate, întrucât omisiunea instanței

de a se pronunța asupra unor probe administrate implică examinarea situației de

fapt, iar pentru a fi operant acest motiv de casare, textul impune îndeplinirea

cumulativă a două condiții:

- omisiunea instanței de a se

pronunța asupra unor probe administrate;

- probele administrate să fie de

natură să garanteze drepturile și să fie hotărâtoare pentru dezlegarea

pricinii, în sensul influențării soluției date cauzei, respectiv din condamnare

în achitare ori invers.

Or, din analiza actelor dosarului

rezultă că la termenul din 15 septembrie 2008 (fila 26 dosar instanță),

instanța de fond (Tribunalul Olt) a încuviințat proba cu un martor în

circumstanțiere, în persoana numitului D.B., apărătorul inculpatului obligându-se

să depună în timp util adresa acestuia.

La următorul termen de judecată din

29 septembrie 2008 (fila 35 dosar instanță) apărătorul inculpatului a învederat

instanței că nu mai insistă în audierea acestui martor, totuși față de această

poziție procesuală i-a pus în vedere să precizeze adresa la care poate fi citat

martorul.

La termenul de judecată din 13

octombrie 2008, inculpatul, prin apărător, a învederat că nu mai are alte

cereri de formulat, și nici nu a depus adresa la care trebuia citat.

Față de această atitudine a

inculpatului, instanței de fond nu i se poate reproșa lipsa de rol activ în administrarea

probatoriului, aceasta a citat și audiat martorii din rechizitoriu) însă

inculpatul, deși inițial s-a obligat să depună adresa martorului în

circumstanțiere ulterior a renunțat la aceasta.

În cauză nu este incident cazul de

casare prevăzut de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen., întrucât nu sunt

îndeplinite cumulativ condițiile pentru a fi operant. Astfel nu se poate

susține că instanța nu s-a pronunțat asupra unei probe administrate, atâta timp

cât inculpatul a renunțat la administrarea acestora, iar martorul propus era un

martor în circumstanțiere astfel încât depoziția acestuia nu privea situația de

fapt, astfel încât să fie hotărâtoare pentru dezlegarea cauzei, în sensul

influențării soluției.

Inculpatul în susținerea aceluiași

motiv de recurs arată că deși instanța a fost sesizată cu infracțiunea prevăzută

de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., cât și cu infracțiunea

prevăzută de art. 20 raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., s-a

pronunțat doar cu privire la infracțiunea principală [art.174 alin. (1)],

susținere de altfel nefondată, având în vedere că inculpatul a fost trimis în

judecată pentru o singură infracțiune și anume, prevăzută de art. 20 C. pen.

raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. – art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.,

pentru care a fost condamnat și nu pentru două infracțiuni, așa cum în mod

greșit susține inculpatul.

Criticile inculpatului referitoare

la încadrarea juridică dată faptei nu sunt fondate (caz de casare prevăzut de

art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen. Inculpatul a solicitat schimbarea

încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la

art. 174 alin. (1) C. pen. – art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracțiunea

prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen., solicitare care nu poate fi primită,

având în vedere faptul că inculpatul a acționat cu intenție directă, a folosit

un corp dur, apt să provoace decesul, cu care a lovit în mod repetat victima,

într-o zonă vitală, acesta acceptând posibilitatea rezultatului letal, fapta sa

încadrându-se în dispozițiile art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. – art.

175 alin. (1) lit. i) C. pen.

Recursul inculpatului se întemeiază

și pe cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C.

proc. pen., solicitându-se reducerea pedepsei prin reținerea circumstanței

atenuante a provocării, iar în subsidiar a circumstanței atenuante prevăzută de

art. 74 alin. (1) lit. a), b), c) cu aplicarea art. 81 C. pen. sau 86

1

C. pen., în ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei.

Înalta Curte de Casație și Justiție

apreciază ca neîntemeiate criticile inculpatului referitoare la greșita

nereținere în favoarea sa a circumstanței atenuante a provocării prevăzută în

art. 73 lit. b) C. pen.

Potrivit art. 73 lit. b) C. pen.,

constituie circumstanță atenuantă „săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei

puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei

vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei

sau prin altă acțiune ilicită gravă."

Existența tulburării sau emoției, în

sensul art. 73 lit. b) C. pen. și intensitatea acestora nu se pot reține de

organul judiciar pe baza unei prezumții legale, ci trebuie stabilite în mod

concret, pe bază de probe, în principal prin utilizarea unor criterii

subiective, însă fără absolutizarea acestora și fără a exclude total ipoteza utilizării

unor criterii obiective.

Astfel, întrucât dispozițiile art. 73

lit. b) C. pen. presupun atât examinarea unor împrejurări exterioare care influențează

starea psihică a făptuitorului, cât și examinarea semnificației acestora asupra

comportamentului făptuitorului, pe fondul inexistenței unor criterii cu valoare

absolută (și totodată, nesusceptibile de relativizare) referitoare la procesele

psihice (criterii exacte pentru a se stabili dacă o anumită tulburare și-a avut

sau nu sorgintea într-un impuls exterior determinant), nu se poate renunța

total la criteriile obiective în aprecierea existenței sau inexistenței „stării

de provocare.”

Pentru reținerea „stării de provocare”,

în sensul art. 73 lit. b) C. pen., nu se poate face abstracție de unele

criterii obiective, cum ar fi compararea reacției făptuitorului cu reacția

„omului mediu” supus unei provocări similare, cerința unei anumite proporții

între actul provocator și reacția făptuitorului, inclusiv prin observarea

consecințelor faptei săvârșite ca urmare a actului provocator etc.

În prezenta cauză, însă, nu se poate

reține „starea de provocare”, în sensul art. 73 lit. b) C. pen., nici prin

utilizarea criteriilor subiective, și nici a celor obiective, deoarece:

- inculpatul a fost cel care i-a

reproșat părții vătămate că i-ar fi dat drumul la cal și de aici au apărut

discuțiile contradictorii;

- deși inculpatul a fost îndepărtat

din bar, nu s-a dus acasă, ci a așteptat ca partea vătămată să iasă din bar

(după aproximativ 20 minute);

- a lovit partea vătămată în timp ce

aceasta se îndrepta spre casă.

Din modul în care s-au desfășurat

evenimentele, conflictul dintre inculpat și victimă nu poate avea semnificația

unei provocări, care potrivit art. 73 lit. b) C. pen., presupune o anumită

spontaneitate, o surprindere a făptuitorului de natură a-l determina să

acționeze sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții.

În ceea ce privește pedeapsa

aplicată aceasta a fost corect individualizată în raport cu criteriile

prevăzute de art. 72 C. pen., ținându-se cont de gradul de pericol social al

faptei comise agravat de circumstanțele reale ale săvârșirii ei, dar și de

circumstanțele personale ale inculpatului (nu e cunoscut cu antecedente penale,

a avut o atitudine sinceră), instanța de prim control judiciar orientându-se

spre minimul special prevăzut de lege.

Inculpatul trebuia să știe că pe

lângă drepturi are și o serie de datorii, obligații, răspunderi care

caracterizează comportamentul său în fața societății.

Exemplaritatea pedepsei produce

efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât

și asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta,

sunt puse în situația de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare și

de a se abține de la săvârșirea de infracțiuni.

Fermitatea cu care o pedeapsă este

aplicată și pusă în executare, intensitatea și generalitatea dezaprobării

morale a faptei și făptuitorului, condiționează caracterul preventiv al

pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privațiunii, trebuie să reflecte

gravitatea infracțiunii și gradul de vinovăție al făptuitorului.

Numai o pedeapsă justă și

proporțională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât și finalitatea

acesteia, prevenția specială și generală înscrise și în Codul penal român, art.

52 alin. (1), potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de

noi infracțiuni”.

Fapta inculpatului este gravă,

astfel că în operația complexă a individualizării tratamentului penal s-a ținut

seama că acțiunea violentă a inculpatului a avut drept consecință punerea în

primejdie a vieții părții vătămate, astfel încât resocializarea sa viitoare pozitivă

nu este posibilă decât prin aplicarea unei pedepse ferme, care să fie în deplin

acord cu dispozițiile art. 1 C. pen., ce prevăd ca „legea penală apără ...

persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga

ordine de drept”.

Examinând recursul inculpatului și

prin prisma cazurilor de casare care se iau în considerare din oficiu [art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.] constată că nu este incident nici unul din acestea.

Față de cele reținute, Înalta Curte

de Casație și Justiție, în conformitate cu art. 385

15

pct. 1 lit. b)

C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M. împotriva deciziei penale nr.

110 din 20 mai 2009 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de

1075 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 75 lei, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului

ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților

Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 25 martie 2010.