ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 32/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din data de 14 decembrie 2011 Curtea de Apel București, secția l-a penală, pronunțată în dosarul nr. 25447/3/2011(3810/2011) a dispus menținerea stării de arest preventiv a inculpatului D.S. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut următoarele : S-a constatat că temeiurile de fapt și de drept [prevăzute de art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen.], avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive față de inculpatul D.S., se mențin și în prezent, impunând în continuare privarea lor de libertate. Prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul București la data de 07 aprilie 2011 în dosarul 3918/P/2010 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului D.S.

sub aspectul comiterii unei tentative la infracțiunea de omor calificat prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174-175 lit. i) C. pen., precum și a două infracțiuni de lovire sau alte violențe prev. de art. 180 alin. (1) C. pen. și de art. 180 alin. (2) C. pen. S-a reținut în fapt în sarcina inculpatului, prin actul de sesizare a instanței că în seara zilei de 11 octombrie 2010, în fața chioșcului de flori i-ar fi aplicat o lovitură de cuțit victimei P.J., provocându-i leziuni traumatice, cu intenția de a-i suprima viața. În aceleași împrejurări s-a mai reținut că inculpatul ar fi zgâriat-o cu un cuțit în zona gâtului și i-ar fi tăiat părul părții vătămate P.V. Analizând actele și înscrisurile dosarului, s-au constatat următoarele: Curtea a apreciat că temeiurile inițiale avute în vedere la luarea măsurii de arest preventiv continuă să existe.

Astfel, este îndeplinită cerința prevăzută de art. 143, alin. (1), C. proc. pen., în sensul că există probe că recurentul-inculpat inculpatul D.S. a comis fapta penală reținută în sarcina sa și anume: declarațiilor părților vătămate, persoane implicate în incidentul dedus judecății - P.J., D.E., N.C., D.M., P.V., raportat la declarațiile inculpatului, coroborate cu procesul de investigare tehnico-științifică a locului faptei și cu depozițiile martorilor audiați, precum și procesele verbale de recunoaștere din planșe fotografice, dar și cu actele cu caracter medical. Concluziile raportului de expertiză medico-legală nr. A1/67/2011 sunt coroborabile cu celelalte mijloace de probă cu caracter tehnico-științific administrate în cauză.

Conform celor expuse deja în considerentele încheierii de la termenul precedent, raportul de constatare tehnico-științifică nr. 402.117 din 26 octombrie 2010 „geaca pusă la dispoziție prezintă în regiunea anterioară a cotului drept (corespondent anatomic) un orificiu creat prin înțepare urmată de tăierea materialului de un obiect tăietor înțepător, probabil cuțit. În regiunea axilară stânga (corespondent anatomic) geaca pusă la dispoziție prezintă o urmă de rupere creată prin acțiunea forțată asupra materialului. De asemenea, s-a apreciat că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 148, alin. (1), lit. f), C. proc. pen., că cercetarea în stare de libertate a inculpatului ar genera un sentiment de insecuritate în rândul societății civile.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal a declarat recurs inculpatul D.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Examinând recursul declarat de inculpatul D.S. sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta. Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că prin rechizitoriul nr. 3918/P/2010 din data de 07 aprilie 2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului D.S. sub aspectul comiterii unei tentative la infracțiunea de omor calificat prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 -175 lit. i) C. pen, precum și a două infracțiuni de lovire sau alte violențe prev. de art. 180 alin. (1) C. pen.

și de art. 180 alin. (2) C. pen. În sarcina inculpatului D.S. s-a reținut, în esență, că în seara zilei de 11 octombrie 2010, în fața chioșcului de flori situat la intersecția i-ar fi aplicat o lovitură de cuțit victimei P.J., provocându-i leziuni traumatice, cu intenția de a-i suprima viața. în aceleași împrejurări s-a mai reținut că inculpatul ar fi zgâriat-o cu un cuțit în zona gâtului și i-ar fi tăiat părul părții vătămate P.V. Potrivit concluziilor raportului de expertiză medico-legală nr. A1/67/2011 coroborat cu celelalte mijloace de probă cu caracter tehnico-științific administrate în cauză, rezultă că geaca pusă la dispoziție prezintă în regiunea anterioară a cotului drept (corespondent anatomic) un orificiu creat prin înțepare urmată de tăierea materialului de un obiect tăietor înțepător, probabil cuțit.

În regiunea axilară stânga (corespondent anatomic) geaca pusă la dispoziție prezintă o urmă de rupere creată prin acțiunea forțată asupra materialului. Împotriva inculpatului D.S. a fost luată măsura reținerii la data de 14 octombrie 2010, iar ulterior a fost arestat preventiv. Ținând seama de probele cauzei, respectiv: declarațiilor părților vătămate, persoane implicate în incidentul dedus judecății - P.J., D.E., N.C., D.M., P.V., raportat la declarațiile inculpatului, coroborate cu procesul de investigare tehnico-științifică a locului faptei și cu depozițiile martorilor audiați, precum și procesele verbale de recunoaștere din planșe fotografice, dar și cu actele cu caracter medical - probe din care a rezultat presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit faptele pentru care a fost trimis în judecată, și față de care s-a și dispus măsura arestării preventive, măsură care a fost menținută de către instanță în continuare, apare ca justificată.

La acest moment, Înalta Curte, nu a analizat probele ce au fost administrate în faza de urmărire penală și la cercetarea judecătorească, și nici nu a tras concluzii referitoare la vinovăția sau nevinovăția inculpatului întrucât s-ar fi antepronunțat. Înalta Curte, consideră că în ceea ce îl privește pe inculpat, subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. precum .respectiv pedepsele prevăzute pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului sunt mai mari de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Astfel, conform art. 300/2 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest preventiv, instanța este datoare să verifice din oficiu, legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că instanța Curții de Apel București s-a conformat acestor dispoziții legale. De asemenea, dacă constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului. Conform dispozițiilor art. 160 ind. b alin. (3) C. proc. pen., când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

Prin încheierea atacată, instanța de apel, constatând că aceste dispoziții procedurale sunt aplicabile în cauză, pentru că există motive verosimile de a bănui că inculpatul D.S., a comis faptele pentru care a fost trimis în judecată, respectiv de tentativă la infracțiunea de omor calificat prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen, precum și a două infracțiuni de lovire sau alte violențe prev. de art. 180 alin. (1) C. pen. și de art. 180 alin. (2) C. pen., pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de patru ani, iar lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică,a dispus menținerea arestării preventive a inculpatului. Astfel, de la termenul anterior când s-a menținut starea de arest nu au apărut elemente noi care să modifice temeiurile avute în vedere la menținerea măsurii.

Astfel că temeiurile avute în vedere la arestare se mențin în continuare și impun privarea de libertate a inculpatului întrucât există indicii suficiente că a săvârșit faptele pentru care se află în fața instanței. De asemenea, se mențin aceste temeiuri și cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, inculpatul, fiind bănuit că a săvârșit infracțiuni grave, infracțiuni cu mare violență care au adus atingere relațiilor sociale privind viața persoanelor. Înalta Curte reține că încheierea instanței de apel este legală și justificată.

Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la cazurile de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul a fost inițial reținut în vederea aducerii în fața autorităților judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârșit o infracțiune [lit. c)]. Ulterior măsura arestării a fost prelungită pe baza încheierilor pronunțate de un tribunal competent [art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenției], în speță în temeiul încheierilor pronunțate de către Tribunalul București, și încheierea recurată pronunțată de Curtea de Apel București prin care s-a menținut starea de arest a inculpatului, încheiere pronunțată în dosarul nr. 25447/3/2011 (3810/2011).

Așadar, Înalta Curte, consideră că menținerea arestării preventive a inculpatului este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților este mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerințele art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă. Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive.

În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere. Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive. Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența măsurii obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art.5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță. Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă. Raportând datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile art.5 paragraful 3 din CEDO, Înalta Curte, apreciază că, în acest moment, cererea inculpatului de revocare a măsurii arestării preventive este nefondată, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Raportându-ne la gravitatea infracțiunilor săvârșite, la împrejurarea că la instanța de apel cauza a avut prim termen de judecată la data pronunțării încheierii recurate, termen la care chiar inculpatul a solicitat amânarea cauzei pentru pregătirea apărării, Înalta Curte, apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu altă măsură neprivativă de libertate. În aceste condiții, Înalta Curte, a apreciat că detenția provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societății care primează în raport de interesul privat al inculpatului (acesta fiind reținut și ulterior arestat preventiv din data de 14 octombrie 2010)- nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Față de aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 385 ind.15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefundat recursul declarat de inculpatul D.S. împotriva încheierii de ședință din data de 14 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția l-a penală, pronunțată în dosarul nr. 25447/3/2011(3810/2011). În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat D.S. va fi obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.S. împotriva încheierii de ședință din data de 14 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția l-a penală, pronunțată în dosarul nr. 25447/3/2011 (3810/2011). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 13 ianuarie 2012.