ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 32/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 32/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea de ședință din data de

14 decembrie 2011 Curtea de Apel București, secția l-a penală, pronunțată în

dosarul nr. 25447/3/2011(3810/2011) a dispus menținerea stării de arest

preventiv a inculpatului D.S.

Pentru a dispune astfel, instanța de

apel a reținut următoarele :

S-a constatat că temeiurile de fapt și

de drept [prevăzute de art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen.], avute în

vedere la luarea măsurii arestării preventive față de inculpatul D.S., se

mențin și în prezent, impunând în continuare privarea lor de libertate.

Prin rechizitoriul întocmit de

Parchetul de pe lângă Tribunalul București la data de 07 aprilie 2011 în

dosarul 3918/P/2010 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest

preventiv a inculpatului D.S. sub aspectul comiterii unei tentative la infracțiunea

de omor calificat prev. de art. 20 C. pen. rap. la art.

174-175

lit. i) C. pen., precum și a două infracțiuni de lovire

sau alte violențe prev. de art. 180 alin. (1) C. pen. și de art. 180 alin. (2)

C. pen.

S-a reținut în fapt în sarcina inculpatului,

prin actul de sesizare a instanței că în seara zilei de 11 octombrie 2010, în

fața chioșcului de flori i-ar fi aplicat o lovitură de cuțit victimei P.J.,

provocându-i leziuni traumatice, cu intenția de a-i suprima viața. În aceleași

împrejurări s-a mai reținut că inculpatul ar fi zgâriat-o cu un cuțit în zona

gâtului și i-ar fi tăiat părul părții vătămate P.V.

Analizând actele și înscrisurile

dosarului, s-au constatat următoarele:

Curtea a apreciat că temeiurile

inițiale avute în vedere la luarea măsurii de arest preventiv continuă să

existe. Astfel, este îndeplinită cerința prevăzută de art. 143, alin. (1), C.

proc. pen., în sensul că

există probe că

recurentul-inculpat inculpatul D.S. a comis fapta

penală reținută în

sarcina sa și anume: declarațiilor părților vătămate, persoane implicate în

incidentul dedus judecății - P.J., D.E., N.C., D.M., P.V., raportat la

declarațiile inculpatului, coroborate cu procesul de investigare

tehnico-științifică a locului faptei și cu depozițiile martorilor audiați, precum

și procesele verbale de recunoaștere din planșe fotografice, dar și cu actele

cu caracter medical.

Concluziile raportului de expertiză

medico-legală nr. A1/67/2011 sunt coroborabile cu celelalte mijloace de probă

cu caracter tehnico-științific administrate în cauză. Conform celor expuse deja

în considerentele încheierii de la termenul precedent, raportul de constatare

tehnico-științifică nr. 402.117 din 26 octombrie 2010 „geaca pusă la dispoziție

prezintă în regiunea anterioară a cotului drept (corespondent anatomic) un

orificiu creat prin înțepare urmată de tăierea materialului de un obiect

tăietor înțepător, probabil cuțit. În regiunea axilară stânga (corespondent

anatomic) geaca pusă la dispoziție prezintă o urmă de rupere creată prin

acțiunea forțată asupra materialului.

De asemenea, s-a

apreciat că sunt întrunite condițiile prevăzute de

art. 148, alin. (1), lit. f), C. proc.

pen.,

că cercetarea în

stare de libertate a inculpatului ar genera un sentiment de insecuritate în

rândul societății civile.

Împotriva acestei încheieri, în termen

legal a declarat recurs inculpatul D.S., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Examinând recursul declarat de

inculpatul D.S. sub toate aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C.

proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta.

Din examinarea

lucrărilor dosarului, se constată că prin rechizitoriul

nr. 3918/P/2010 din data de 07 aprilie

2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, s-a dispus trimiterea în

judecată în stare de arest preventiv a inculpatului D.S. sub aspectul comiterii

unei tentative la infracțiunea de omor calificat prev. de art. 20 C. pen. rap.

la art. 174 -175 lit. i) C. pen, precum și a două infracțiuni de lovire sau

alte violențe prev. de art. 180 alin. (1) C. pen. și de art. 180 alin. (2) C.

pen.

În sarcina inculpatului D.S. s-a

reținut, în esență, că în seara zilei de 11 octombrie 2010, în fața chioșcului

de flori situat la intersecția i-ar fi aplicat o lovitură de cuțit

victimei P.J., provocându-i leziuni traumatice,

cu intenția de a-i

suprima viața. în aceleași împrejurări s-a mai

reținut că inculpatul ar fi zgâriat-o cu un cuțit în zona gâtului și i-ar fi

tăiat părul părții vătămate P.V.

Potrivit concluziilor raportului de

expertiză medico-legală nr. A1/67/2011 coroborat cu celelalte mijloace de probă

cu caracter tehnico-științific administrate în cauză, rezultă că geaca pusă la

dispoziție prezintă în regiunea anterioară a cotului drept (corespondent

anatomic) un orificiu creat prin înțepare urmată de tăierea materialului de un

obiect tăietor înțepător, probabil cuțit. În regiunea axilară stânga

(corespondent

anatomic) geaca pusă la

dispoziție prezintă o urmă de rupere creată prin

acțiunea forțată asupra

materialului.

Împotriva inculpatului D.S. a fost

luată măsura reținerii la data de 14 octombrie 2010, iar ulterior a fost

arestat preventiv.

Ținând seama de probele cauzei,

respectiv: declarațiilor părților vătămate, persoane implicate în incidentul

dedus judecății - P.J., D.E., N.C., D.M., P.V., raportat la declarațiile

inculpatului, coroborate cu procesul de investigare tehnico-științifică a

locului faptei și cu depozițiile martorilor audiați, precum și procesele

verbale de recunoaștere din planșe fotografice, dar și cu actele cu caracter

medical - probe din care a rezultat presupunerea rezonabilă că inculpatul a

săvârșit faptele pentru care a fost trimis în judecată, și față de care s-a și

dispus măsura arestării preventive, măsură care a fost menținută de către

instanță în continuare, apare ca justificată.

La acest moment, Înalta Curte, nu a

analizat probele ce au fost administrate în faza de urmărire penală și la

cercetarea judecătorească, și nici nu a tras concluzii referitoare la vinovăția

sau nevinovăția inculpatului întrucât s-ar fi antepronunțat.

Înalta Curte, consideră că în ceea ce

îl privește pe inculpat, subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen.

precum .respectiv pedepsele prevăzute pentru infracțiunile reținute în sarcina

inculpatului sunt mai mari de 4 ani și există probe certe că lăsarea în

libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Astfel, conform

art. 300/2 C. proc. pen., în cauzele în care

inculpatul este trimis în judecată în stare de arest

preventiv, instanța este datoare să verifice din oficiu, legalitatea și

temeinicia măsurii arestării preventive înainte de expirarea duratei arestării

preventive. Din actele și lucrările dosarului rezultă că instanța Curții de Apel

București s-a conformat acestor dispoziții legale.

De asemenea, dacă constată că

temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există

temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere,

revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a

inculpatului.

Conform dispozițiilor art. 160 ind. b

alin. (3) C. proc. pen., când instanța constată că temeiurile care au

determinat

arestarea impun în continuare

privarea de libertate sau că există temeiuri

noi care justifică privarea

de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării

preventive.

Prin încheierea atacată, instanța de

apel, constatând că aceste dispoziții procedurale sunt aplicabile în cauză,

pentru că există motive verosimile de a bănui că inculpatul D.S., a comis

faptele pentru care a fost trimis în judecată, respectiv de tentativă la

infracțiunea de omor calificat prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 - 175

lit. i) C. pen, precum și a două infracțiuni de lovire sau alte violențe prev.

de art. 180 alin. (1) C. pen. și de art. 180 alin. (2) C. pen., pentru care

pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de patru ani, iar lăsarea în libertate

prezintă un pericol concret pentru ordinea publică,a dispus menținerea

arestării preventive a inculpatului.

Astfel, de la

termenul anterior când s-a menținut starea de arest nu

au apărut elemente noi care să

modifice temeiurile avute în vedere la menținerea măsurii.

Astfel că temeiurile avute în vedere

la arestare se mențin în continuare și impun privarea de libertate a

inculpatului întrucât există indicii suficiente că a săvârșit faptele pentru

care se află în fața instanței.

De asemenea, se mențin aceste temeiuri

și cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, inculpatul, fiind

bănuit că a săvârșit infracțiuni grave, infracțiuni cu mare violență care au

adus atingere relațiilor sociale privind viața persoanelor.

Înalta Curte reține că încheierea

instanței de apel este legală și justificată.

Astfel, potrivit

art. 5 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale,

referitor la cazurile de excepție în care o persoană poate fi lipsită de

libertate, inculpatul a fost inițial reținut în vederea aducerii în fața

autorităților judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au

săvârșit o infracțiune [lit. c)].

Ulterior măsura arestării a fost

prelungită pe baza încheierilor pronunțate de un tribunal competent [art. 5

pct. 1 lit. a) din Convenției], în speță în temeiul încheierilor pronunțate de

către Tribunalul București, și

încheierea

recurată pronunțată de Curtea de Apel București prin care s-a

menținut

starea de arest a inculpatului, încheiere pronunțată în dosarul nr. 25447/3/2011

(3810/2011).

Așadar, Înalta Curte, consideră că

menținerea arestării preventive a inculpatului este justificată, întrucât

subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive,

temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f)

C.

proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr.

356/2006,

respectiv pedeapsa pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților este

mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol

concret pentru ordinea publică.

Totodată, Curtea a apreciat că sunt în

continuare îndeplinite cerințele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit

cărora, în

cauzele privitoare la

infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu

închisoare, pentru

a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica

sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la

judecată ori de la executarea pedepsei, se poate

lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea;

b)

obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi

țara; d) arestarea preventivă.

Având în vedere faptul că măsurile

preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept

fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare

care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive.

În reglementarea acestora, se

recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății

individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă,

în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura

scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.

Individualizarea măsurii preventive

este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în

cursul judecății, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi țara

sau localitatea este

suficientă sau se

impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a

măsurii arestării

preventive.

Detenția

provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată

insuficiența măsurii obligării de a nu

părăsi țara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a

principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei

respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva

Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art.5

paragraful 3 se arată că orice

persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c)

din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau

eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei

garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înțelege sensul dispoziției

enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel s-a

apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei

împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să

aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la

un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în

circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată

nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de

principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5

paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau

aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă

instanță.

Totodată, s-a statuat că gravitatea

unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care

durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței dedusă

judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile

art.5 paragraful 3 din CEDO, Înalta Curte, apreciază că, în acest moment,

cererea inculpatului de revocare a măsurii arestării preventive este nefondată,

iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136

alin. (1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind

respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă

și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Raportându-ne la

gravitatea infracțiunilor săvârșite, la împrejurarea

că la instanța de apel cauza a avut

prim termen de judecată la data pronunțării încheierii recurate, termen la care

chiar inculpatul a solicitat

amânarea

cauzei pentru pregătirea apărării, Înalta Curte, apreciază că în

acest

moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului

cu altă măsură neprivativă de libertate.

În aceste condiții, Înalta Curte, a

apreciat că detenția provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui

interes general al societății care primează în raport de interesul privat al

inculpatului (acesta fiind reținut și ulterior arestat preventiv din data de 14

octombrie 2010)- nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației

naționale dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Față de aceste considerente, în

conformitate cu dispozițiile art.

385

ind.15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge

ca nefundat

recursul declarat de inculpatul D.S. împotriva încheierii de ședință din data

de 14 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția l-a penală, pronunțată

în dosarul nr. 25447/3/2011(3810/2011).

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. recurentul inculpat D.S. va fi obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu

de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.S. împotriva încheierii de

ședință din data de 14 decembrie 2011 a Curții de

Apel București, secția l-a penală,

pronunțată în dosarul nr. 25447/3/2011 (3810/2011).

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 13 ianuarie 2012.