ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 731/2011

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința penală nr. 222/PI din 07 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. instanța a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul H.C.A. împotriva rezoluției nr. 69/P/2010 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în 22 iunie 2010, menținută prin rezoluția procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara nr. 743/11/2/2010 din 26 iulie 2010. Prin plângerea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara sub numărul 874/59/2010 din 03 august 2010, petentul H.C.A. a solicitat desființarea rezoluției nr. 69/P/2010 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în 22 iunie 2010 și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale împotriva numitei H.G., avocat în cadrul Baroului București, pentru săvârșirea faptelor care formează obiectul plângerii.

In motivarea plângerii petentul a arătat că a formulat plângere la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în care a sesizat cu privire la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. de către soția sa H.G., avocat în cadrul aceluiași barou, constând în aceea că l-a indus în eroare pentru a-l determina să semneze contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului său, situat în București, Sector 3 și să lase banii obținuți din vânzare în contul ei personal, sub pretextul că din banii respectivi urma să achiziționeze un teren și să construiască o casă, pentru ca mai apoi, prin mijloace frauduloase, să transfere banii prin diverse conturi, în baza unor contracte de împrumut fictive, încheiate cu fiul bonei copilului lor în scopul de a-și însuși toți banii, după care a introdus acțiunea de divorț și a formulat împotriva sa mai multe plângeri penale încercând să îi însceneze săvârșirea mai multor infracțiuni.

Petentul a mai arătat că împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale a formulat în data de 01 iulie 2010 o plângere adresată Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, plângere trimisă prin poștă cu scrisoare recomandată înregistrată la Parchet în data de 05 iulie 2010, iar la data de 15 iulie 2010 a mai depus la dosarul nr. 69/2009 o înregistrare făcută de numita H.G. și trimisă tatălui fostei contabile a societății, din care rezultă premeditarea faptelor de înșelăciune care fac obiectul plângerii, însă cu toate acestea, plângerea formulată de petent împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nu a fost soluționată, iar termenul de 20 de zile în care Procurorul general trebuie să soluționeze plângerea a expirat, petentul neavând cunoștință dacă înregistrarea anterior menționată a fost redată de către procuror în temeiul art. 91 3 alin. (1) C. proc.

pen., având în vedere că această înregistrare reprezintă un mijloc de probă legal în temeiul art. 91 6 alin. (2) C. proc. pen. Petentul a mai arătat că soluția de neîncepere a urmăririi penale pronunțată prin rezoluția atacată este netemeinică și nelegală, arătând că nu a fost audiat numitul C.G. pentru a se verifica dacă în realitate acesta i-ar fi împrumutat soției sale vreo sumă de bani, că s-ar impune redarea într-un proces-verbal de către procuror a înregistrării depuse de petent la Parchet în data de 15 iulie 2010 având în vedere că această înregistrate reprezintă un mijloc de probă legal, din această înregistrare rezultând premeditarea faptelor săvârșite, precum și audierea de martori pentru a dovedi intenția declarată a numitei H.G., precum și a petentului de a achiziționa un teren în apropierea fabricii și de a construi pe acest teren o casă din banii obținuți din vânzarea imobilului din București.

Analizând plângerea formulată de petent, în raport cu actele depuse în cauză, respectiv dosarul nr. 69/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, lucrarea nr. 743/11/2/2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, instanța a reținut următoarele: Prin plângerea înregistrată la data de 16 februarie 2010 sub nr. 69/P/2010 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, petentul H.C.A., avocat în cadrul Baroului București, a sesizat cu privire la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. de către soția sa H.G., avocat în cadrul aceluiași barou. Persoana vătămată a precizat că s-a căsătorit cu făptuitoarea la data de 09 august 2006, ulterior achiziționând împreună cu aceasta ca bun comun un imobil situat în București, sector 3, contractul de cumpărare fiind autentificat sub nr. 542 din 29 martie 2007 la Biroul Notarului Public M.C.M.

din București. S-a mai arătat că ulterior, persoana vătămată și făptuitoarea au hotărât să vândă imobilul, lucru realizat în anul 2007, vânzarea fiind autentificată sub nr. 487 din 27 iulie 2009 la Biroul Notarului Public S.M. din București, prețul vânzării fiind de 80.000 Euro din care vânzătorii au încasat suma de 10.000 Euro (5.000 Euro avans și 5.000 Euro cash la data vânzării), iar suma de 75.000 Euro s-a achitat prin transfer bancar la B.R.D. G.S.G., sucursala Brătianu, într-un cont deschis pe numele făptuitoarei. După acest moment, făptuitoarea a transferat banii în contul altei persoane, iar apoi treptat a scos diferite sume de bani pe care le-a cheltuit, fără a le investi într-un imobil ce urma să fie cumpărat în localitatea Sălbăgel, jud. Timiș și pe care trebuia edificată o construcție din banii respectiv.

Persoana vătămată H.C.A. a apreciat că fapta soției sale, H.G., de a o determina să semneze contractul de vânzare-cumpărare din 2009, prin inducerea în eroare, în sensul că banii urmau să primească destinația unei investiții în localitatea Sălbăgel, jud. Timiș, iar apoi a folosit banii obținuți din vânzare în alte scopuri, profitând de faptul că au fost depuși într-un contul personal al făptuitoarei, constituie infracțiunea de înșelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. Prin rezoluția nr. 69/P/2010 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara la data de 22 iunie 2010, în temeiul art. 209 alin. (3) și (4) C. pen., rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de H.G.

- avocat în cadrul Baroului București, în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. Pentru a da această soluție, în urma cercetărilor efectuate, s-a reținut că, dacă la cumpărarea imobilului disputat în cauză a participat numai făptuitoarea H.G. la vânzarea imobilului au fost prezenți ambii soți H., persoana vătămată dându-și acceptul ca banii să intre într-un cont personal al soției sale, acest lucru făcându-l în deplină cunoștință în cauză.

Reținându-se dispozițiile art. 35 alin. (1) C. fam., conform cărora: „Soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele", iar alin. (2) precizează că: „Oricare dintre soți, exercitând singur aceste drepturi este socotit că are și consimțământul celuilalt soț" doar pentru imobile legea impunând consimțământul expres al acestuia, cu ocazia înstrăinării sau grevării, s-a constatat că prezumția creată de lege este aplicabilă statutului juridic pe care soții H. îl aveau la momentul în care făptuitoarea a folosit în diferite scopuri suma de bani rezultată din vânzarea imobilului.

S-a constatat că faptul că relațiile dintre cei doi soți s-au degradat, ajungându-se în situația divorțului sau chiar a unei acțiuni de constatare a nulității căsătoriei (aceasta din urmă introdusă de persoana vătămată), nu este de natură a răsturna prezumția legală, cei doi soți având posibilitatea de a dezbate eventuala împărțire de bunuri în fața instanței de judecată unde își vor argumenta pretențiile materiale.

S-a apreciat de către procuror că este vorba de un conflict de familie în care se vor dezbate, pe lângă problemele de existență a căsătoriei, situația minorului și împărțirea bunurilor și în aceste condiții, nu s-a putut concluziona că făptuitoarea a realizat o inducere în eroare a persoanei vătămate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, aceasta cu atât mai mult cu cât, raportat la calitatea persoanei vătămate, de avocat din cadrul Baroului București, pregătirea profesională și experiența de viață sunt de natură de a împiedica o inducere în eroare. Împotriva acestei soluții, a formulat plângere petentul H.C.A.

la data de 01 iulie 2010, solicitând infirmarea rezoluției emisă în dosarul nr. 69/P/2010 privind pe H.G., avocat în cadrul Baroului București, față de care au fost efectuate acte premergătoare sub aspectul comiterii infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., considerând că rezoluția procurorului este netemeinică, iar fapta descrisă în plângere prezintă elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune. Prin rezoluția dată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara la data de 26 iulie 2010 în dosarul nr. 743/11/2/2010, a fost respinsă plângerea formulată de petentul H.C.A., ca neîntemeiată. Astfel, s-a considerat că nu a fost desfășurată nici o activitate de inducere în eroare cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului bun comun.

Reținându-se că potrivit plângerii penale, pretinsa înșelăciune ar consta în faptul că ulterior încheierii contractului și încasării prețului într-unui din conturile familiei al cărui titular este soția, s-ar fi întocmit un contract fictiv de împrumut (simulat), pentru ca H.G. să justifice scoaterea sumei de 75.000 Euro din cont, s-a observat că și în ipoteza în care acest contract de împrumut ar fi fictiv, nu sunt incidente dispozițiile art. 215 C. pen., care presupun inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, respectiv inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate.

Conform art. 35 alin. (1) și 2 C. fam., s-a reținut că soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele și oricare dintre soți, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are și consimțământul celuilalt soț, prezumție relativă, care poate fi răsturnată doar pe calea unei acțiuni civile. Examinând cauza, prin prisma dispozițiilor art. 278 1 C. proc.

pen., instanța de fond a reținut că rezoluția contestată este temeinică și legală, reținând că potrivit dispozițiilor art. 215 alin. (3) C. pen., constituie infracțiunea de înșelăciune „inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate". Din aceste prevederi rezultă că inducerea sau menținerea în eroare trebuie să fie anterioară sau concomitentă încheierii sau executării contractului și să constituie motivul/cauza pentru care s-a încheiat/ executat acesta, ceea ce nu este situația în speță. Astfel, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 487 din 27 iulie 2009 de Biroul Notarului Public S.M., petentul H.C.A.

și intimata H.G. au vândut apartamentul nr. 56 situat în București, sector 3, număr cadastral 555/56, înscris în cartea funciară nr. 58014 București cu prețul de 80.000 Euro; în contract menționându-se că prețul a fost achitat după cum urmează: 5.000 Euro la data semnării antecontractului autentificat sub nr. 459/09 iulie 2009, 5.000 Euro cash, iar diferența de 70.000 Euro prin transfer bancar în contul deschis pe numele vânzătorilor la BRD Group Societe Generale, sucursala Brătianu. Astfel, intenția de a înșela și manoperele de inducere în eroare trebuiau să existe la data vânzării imobilului; iar, în contractul de împrumut despre care se pretinde că este simulat, petentul nu este parte. Mai mult, eventualele afirmații ale intimatei care conduc la concluzia că intenționa să-1 deposedeze pe petent de bunuri trebuie interpretate în sensul obținerii majorității bunurilor comune cu ocazia desfacerii căsătoriei, situație apărută mult după vânzarea imobilului.

Raportat la actele și lucrările dosarului de urmărire penală, instanța a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada că intimata ar fi indus în eroare pe petent prin prezentarea ca adevărată a unei fapte nereale, astfel încât soluția de netrimitere în judecată a apreciat-o legală și temeinică. Pe de altă parte, formulând plângere, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul nu a administrat probe, în raport cu care să se poată stabili o altă situație de fapt. In ce privește faptul că nu a fost redată într-un proces verbal înregistrarea depusă de petent și nu a fost audiat martorul C.G. pentru a dovedi care erau intențiile părților cu privire la utilizarea banilor încasați ca preț, instanța a apreciat că nu se impune administrarea acestora în raport cu aspectele anterior expuse.

Împotriva sentinței penale nr. 222/PI din 07 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, a declarat recurs petentul H.C.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 874/59/2010. Examinând hotărârea atacată atât prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este legală și temeinică, iar recursul petentului este nefondat. Prin motivele de recurs depuse la dosarul cauzei petiționara M.M. a solicitat admiterea plângerii formulate, desființarea sentinței penale atacate și a rezoluției pronunțată de procuror și dispunerea efectuării de cercetări complete în vederea tragerii la răspundere a acesteia.

Din actele premergătoare în cauza ce au format obiectul dosarului penal nr. 69/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara rezultă că nu s-au identificat fapte sau împrejurări care să contureze existența elementelor constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), și (5) C. pen. pretins săvârșită de către intimata H.G. Împrejurarea că intimata H.G. în calitate de soție a petentului H.C.A. cu acordul acestuia au vândut apartamentul, bun comun, și banii din vânzarea acestuia au fost transferați tot cu acordul ambilor soți într-un cont pe numele intimatei, fiind apoi transferați în alte conturi nu poate determina întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3), și (5) C. pen.

Judecând plângerea, instanța de fond a verificat rezoluția dată de procuror pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, analizând amănunțit toate împrejurările și aspectele sesizate de petent, modul în care ele se regăsesc în dovezile efectuate și concluziile stabilite de organele de urmărire penală. In mod corect a stabilit instanța de fond că în ce privește modul în care intimata ar fi cheltuit suma de bani virată în cont și existența unui contract de împrumut simulat nu se poate ajunge la concluzia că intimata a săvârșit infracțiunea de înșelăciune.

Înalta Curte mai constată că atât petentul cât și intimata în calitate de soți au fost de acord cu vânzarea imobilului și transferul banilor rezultați din vânzare în contul intimatei ca urmare a consimțământul comun a ambelor părți, acord de voință care este necesar și totodată suficient în vederea formării oricărui contract, chiar în materie civilă, în cazul în care nu s-ar avea în vedere dispozițiile dreptului familiei părțile dispunând de comun acord de autonomie de voință la momentul încheierii acestui angajament, asumându-și totodată de comun acord și efectele ce decurg din nerespectarea celor prestabilite. Neînțelegerile ulterioare apărute între părți, respectiv soții H.C.A. - petent - și H.G.

- intimata, ca urmare a unei eventuale nerespectării a angajamentului prestabilit între aceștia, nu pot genera o răspundere penală în sensul dispozițiilor codului penal, în sarcina vreuneia dintre părți, existând căi de atac reglementate de norma dreptului civil în caz de neînțelegere pe cale amiabilă a părților. Norma juridică civilă prevede că încheierea unei convenții fiind guvernată de principiul libertății contractuale, părțile pot să determine, prin voința lor, clauzele contractuale și efectele pe care acestea urmează să le producă, conform unei cauze morale și licite. Convenția astfel încheiată se impune părților întocmai ca legea, având caracter obligatoriu, iar nu facultativ.

Prevederile art. 1073 C. civ., capitolul VII al Codului civil „despre efectele obligațiilor" stabilesc regula de principiu potrivit căreia creditorul are dreptul de a urmări și de a obține de la debitor îndeplinirea exactă a prestației la care s-a obligat sau de a cere daune interese în caz de neexecutare. Or, finalitatea acestui text C. civ. presupune tocmai realizarea drepturilor legale ale creditorului prin determinarea debitorului de a executa obligația la care este ținut în temeiul unui contract încheiat între părți. Că intimata s-a folosit, pentru vânzarea apartamentului și de transferul banilor rezultați din vânzare în contul personal, de acordul de voință liber consimțit al petentului nu poate genera reținerea elementului material al laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune în sensul dispozițiilor art. 215 alin. (1), (2), (3), și (5) C. pen.

și anume acțiunea de inducere în eroare, săvârșită prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate în sarcina intimatei. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte retine că soluțiile adoptate de către procuror, în virtutea dispozițiilor art. 275 - art. 278 C. proc. pen., respectiv de neînceperea urmăririi penale față de H.G. în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), și (5) C. pen. întrucât fapta nu există s-a făcut cu respectarea acestor dispoziții, petentul înțelegând să valorifice criticile și nemulțumirile față de acestea, prin exercitarea unui control judiciar efectuat de instanța competentă.

Înalta Curte constată că nu au fost încălcate texte de lege prin care să se fi adus atingere drepturilor procesuale ale recurentului petent. Respingând plângerea și menținând rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul H.C.A. împotriva sentinței penale nr. 222/PI din 07 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. In baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul petent la cheltuieli judiciare către stat conform dispozitivului prezentei decizii. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul H.C.A. împotriva sentinței penale nr. 222/PI din 07 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 24 februarie 2011.