ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 731/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 731/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 222/PI din 07 octombrie

2010, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în temeiul art. 278

1

alin.

(8) lit. a) C. proc. pen. instanța a respins ca nefondată plângerea formulată

de petentul H.C.A. împotriva rezoluției nr. 69/P/2010 dată de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara în 22 iunie 2010, menținută prin rezoluția

procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara nr.

743/11/2/2010 din 26 iulie 2010.

Prin plângerea înregistrată la Curtea de Apel

Timișoara sub numărul 874/59/2010 din 03 august 2010, petentul H.C.A. a

solicitat desființarea rezoluției nr. 69/P/2010 dată de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Timișoara în 22 iunie 2010 și trimiterea cauzei la procuror în

vederea începerii urmăririi penale împotriva numitei H.G., avocat în cadrul

Baroului București, pentru săvârșirea faptelor care formează obiectul

plângerii.

In motivarea plângerii petentul a arătat că a

formulat plângere la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în care a

sesizat cu privire la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art.

215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. de către soția sa H.G., avocat în cadrul

aceluiași barou, constând în aceea că l-a indus în eroare pentru a-l determina

să semneze contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului său, situat în

București, Sector 3 și să lase banii obținuți din vânzare în contul ei

personal, sub pretextul că din banii respectivi urma să achiziționeze un teren

și să construiască o casă, pentru ca mai apoi, prin mijloace frauduloase, să

transfere banii prin diverse conturi, în baza unor contracte de împrumut

fictive, încheiate cu fiul bonei copilului lor în scopul de a-și însuși toți

banii, după care a introdus acțiunea de divorț și a formulat împotriva sa mai

multe plângeri penale încercând să îi însceneze săvârșirea mai multor

infracțiuni.

Petentul a mai arătat că împotriva soluției de

neîncepere a urmăririi penale a formulat în data de 01 iulie 2010 o plângere

adresată Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara,

plângere trimisă prin poștă cu scrisoare recomandată înregistrată la Parchet în

data de 05 iulie 2010, iar la data de 15 iulie 2010 a mai depus la dosarul nr.

69/2009 o înregistrare făcută de numita H.G. și trimisă tatălui fostei

contabile a societății, din care rezultă premeditarea faptelor de înșelăciune

care fac obiectul plângerii, însă cu toate acestea, plângerea formulată de

petent împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nu a fost

soluționată, iar termenul de 20 de zile în care Procurorul general trebuie să

soluționeze plângerea a expirat, petentul neavând cunoștință dacă înregistrarea

anterior menționată a fost redată de către procuror în temeiul art. 91

3

alin. (1) C. proc. pen., având în vedere că această înregistrare reprezintă un

mijloc de probă legal în temeiul art. 91

6

alin. (2) C. proc. pen.

Petentul a mai arătat că soluția de neîncepere a

urmăririi penale pronunțată prin rezoluția atacată este netemeinică și

nelegală, arătând că nu a fost audiat numitul C.G. pentru a se verifica dacă în

realitate acesta i-ar fi împrumutat soției sale vreo sumă de bani, că s-ar

impune redarea într-un proces-verbal de către procuror a înregistrării depuse

de petent la Parchet în data de 15 iulie 2010 având în vedere că această

înregistrate reprezintă un mijloc de probă legal, din această înregistrare

rezultând premeditarea faptelor săvârșite, precum și audierea de martori pentru

a dovedi intenția declarată a numitei H.G., precum și a petentului de a

achiziționa un teren în apropierea fabricii și de a construi pe acest teren o

casă din banii obținuți din vânzarea imobilului din București.

Analizând plângerea formulată de petent, în raport cu

actele depuse în cauză, respectiv dosarul nr. 69/P/2010 al Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara, lucrarea nr. 743/11/2/2010 a Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara, instanța a reținut următoarele:

Prin plângerea înregistrată la data de 16 februarie

2010 sub nr. 69/P/2010 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara,

petentul H.C.A., avocat în cadrul Baroului București, a sesizat cu privire la

săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2),

(3) și (5) C. pen. de către soția sa H.G., avocat în cadrul aceluiași barou.

Persoana vătămată a precizat că s-a căsătorit cu

făptuitoarea la data de 09 august 2006, ulterior achiziționând împreună cu

aceasta ca bun comun un imobil situat în București, sector 3, contractul de

cumpărare fiind autentificat sub nr. 542 din 29 martie 2007 la Biroul Notarului

Public M.C.M. din București.

S-a mai arătat că ulterior, persoana vătămată și

făptuitoarea au hotărât să vândă imobilul, lucru realizat în anul 2007,

vânzarea fiind autentificată sub nr. 487 din 27 iulie 2009 la Biroul Notarului

Public S.M. din București, prețul vânzării fiind de 80.000 Euro din care

vânzătorii au încasat suma de 10.000 Euro (5.000 Euro avans și 5.000 Euro cash

la data vânzării), iar suma de 75.000 Euro s-a achitat prin transfer bancar la

B.R.D. G.S.G., sucursala Brătianu, într-un cont deschis pe numele făptuitoarei.

După acest moment, făptuitoarea a transferat banii în contul altei persoane,

iar apoi treptat a scos diferite sume de bani pe care le-a cheltuit, fără a le

investi într-un imobil ce urma să fie cumpărat în localitatea Sălbăgel, jud.

Timiș și pe care trebuia edificată o construcție din banii respectiv.

Persoana vătămată H.C.A. a apreciat că fapta soției

sale, H.G., de a o determina să semneze contractul de vânzare-cumpărare din

2009, prin inducerea în eroare, în sensul că banii urmau să primească

destinația unei investiții în localitatea Sălbăgel, jud. Timiș, iar apoi a

folosit banii obținuți din vânzare în alte scopuri, profitând de faptul că au

fost depuși într-un contul personal al făptuitoarei, constituie infracțiunea de

înșelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen.

Prin rezoluția nr. 69/P/2010 dată de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara la data de 22 iunie 2010, în temeiul art. 209

alin. (3) și (4) C. pen., rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus

neînceperea urmăririi penale față de H.G. - avocat în cadrul Baroului

București, în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 alin.

(1), (2), (3) și (5) C. pen.

Pentru a da această soluție, în urma cercetărilor

efectuate, s-a reținut că, dacă la cumpărarea imobilului disputat în cauză a

participat numai făptuitoarea H.G. la vânzarea imobilului au fost prezenți

ambii soți H., persoana vătămată dându-și acceptul ca banii să intre într-un

cont personal al soției sale, acest lucru făcându-l în deplină cunoștință în

cauză.

Reținându-se dispozițiile art. 35 alin. (1) C. fam.,

conform cărora: „Soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și

dispun tot astfel de ele", iar alin. (2) precizează că: „Oricare dintre

soți, exercitând singur aceste drepturi este socotit că are și consimțământul

celuilalt soț" doar pentru imobile legea impunând consimțământul expres al

acestuia, cu ocazia înstrăinării sau grevării, s-a constatat că prezumția

creată de lege este aplicabilă statutului juridic pe care soții H. îl aveau la

momentul în care făptuitoarea a folosit în diferite scopuri suma de bani

rezultată din vânzarea imobilului.

S-a constatat că faptul că relațiile dintre cei doi

soți s-au degradat, ajungându-se în situația divorțului sau chiar a unei acțiuni

de constatare a nulității căsătoriei (aceasta din urmă introdusă de persoana

vătămată), nu este de natură a răsturna prezumția legală, cei doi soți având

posibilitatea de a dezbate eventuala împărțire de bunuri în fața instanței de

judecată unde își vor argumenta pretențiile materiale.

S-a apreciat de către procuror că este vorba de un

conflict de familie în care se vor dezbate, pe lângă problemele de existență a

căsătoriei, situația minorului și împărțirea bunurilor și în aceste condiții, nu

s-a putut concluziona că făptuitoarea a realizat o inducere în eroare a

persoanei vătămate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

aceasta cu atât mai mult cu cât, raportat la calitatea persoanei vătămate, de

avocat din cadrul Baroului București, pregătirea profesională și experiența de

viață sunt de natură de a împiedica o inducere în eroare.

Împotriva acestei soluții, a formulat plângere

petentul H.C.A. la data de 01 iulie 2010, solicitând infirmarea rezoluției

emisă în dosarul nr. 69/P/2010 privind pe H.G., avocat în cadrul Baroului

București, față de care au fost efectuate acte premergătoare sub aspectul

comiterii infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen.,

considerând că rezoluția procurorului este netemeinică, iar fapta descrisă în

plângere prezintă elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune.

Prin rezoluția dată de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara la data de 26 iulie 2010 în

dosarul nr. 743/11/2/2010, a fost respinsă plângerea formulată de petentul

H.C.A., ca neîntemeiată.

Astfel, s-a considerat că nu a fost desfășurată nici

o activitate de inducere în eroare cu prilejul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare a apartamentului bun comun. Reținându-se că potrivit plângerii

penale, pretinsa înșelăciune ar consta în faptul că ulterior încheierii

contractului și încasării prețului într-unui din conturile familiei al cărui

titular este soția, s-ar fi întocmit un contract fictiv de împrumut (simulat),

pentru ca H.G. să justifice scoaterea sumei de 75.000 Euro din cont, s-a

observat că și în ipoteza în care acest contract de împrumut ar fi fictiv, nu

sunt incidente dispozițiile art. 215 C. pen., care presupun inducerea în eroare

a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca

mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru

altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, respectiv

inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau

executării unui contract, săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel

înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate.

Conform art. 35 alin. (1) și 2 C. fam., s-a reținut

că soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot

astfel de ele și oricare dintre soți, exercitând singur aceste drepturi, este

socotit că are și consimțământul celuilalt soț, prezumție relativă, care poate

fi răsturnată doar pe calea unei acțiuni civile.

Examinând cauza, prin prisma dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen., instanța de fond a reținut că rezoluția contestată este

temeinică și legală, reținând că potrivit dispozițiilor art. 215 alin. (3) C. pen.,

constituie infracțiunea de înșelăciune „inducerea sau menținerea în eroare a

unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în

așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat

contractul în condițiile stipulate".

Din aceste prevederi rezultă că inducerea sau

menținerea în eroare trebuie să fie anterioară sau concomitentă încheierii sau

executării contractului și să constituie motivul/cauza pentru care s-a

încheiat/ executat acesta, ceea ce nu este situația în speță. Astfel, prin

contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 487 din 27 iulie 2009 de

Biroul Notarului Public S.M., petentul H.C.A. și intimata H.G. au vândut

apartamentul nr. 56 situat în București, sector 3, număr cadastral 555/56,

înscris în cartea funciară nr. 58014 București cu prețul de 80.000 Euro; în

contract menționându-se că prețul a fost achitat după cum urmează: 5.000 Euro

la data semnării antecontractului autentificat sub nr. 459/09 iulie 2009, 5.000

Euro cash, iar diferența de 70.000 Euro prin transfer bancar în contul deschis

pe numele vânzătorilor la BRD Group Societe Generale, sucursala Brătianu.

Astfel, intenția de a înșela și manoperele de

inducere în eroare trebuiau să existe la data vânzării imobilului; iar, în

contractul de împrumut despre care se pretinde că este simulat, petentul nu

este parte.

Mai mult, eventualele afirmații ale intimatei care

conduc la concluzia că intenționa să-1 deposedeze pe petent de bunuri trebuie

interpretate în sensul obținerii majorității bunurilor comune cu ocazia

desfacerii căsătoriei, situație apărută mult după vânzarea imobilului. Raportat

la actele și lucrările dosarului de urmărire penală, instanța a reținut că în

cauză nu s-a făcut dovada că intimata ar fi indus în eroare pe petent prin

prezentarea ca adevărată a unei fapte nereale, astfel încât soluția de

netrimitere în judecată a apreciat-o legală și temeinică. Pe de altă parte,

formulând plângere, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., împotriva

rezoluției de neîncepere a urmăririi penale confirmată de procurorul ierarhic

superior, petentul nu a administrat probe, în raport cu care să se poată

stabili o altă situație de fapt.

In ce privește faptul că nu a fost redată într-un

proces verbal înregistrarea depusă de petent și nu a fost audiat martorul C.G. pentru

a dovedi care erau intențiile părților cu privire la utilizarea banilor

încasați ca preț, instanța a apreciat că nu se impune administrarea acestora în

raport cu aspectele anterior expuse.

Împotriva sentinței penale nr. 222/PI din 07

octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, a declarat recurs

petentul H.C.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție sub nr. 874/59/2010.

Examinând hotărârea atacată atât prin prisma

criticilor formulate, cât și din oficiu, conform art. 385

6

alin. (3)

C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este

legală și temeinică, iar recursul petentului este nefondat.

Prin motivele de recurs depuse la dosarul cauzei

petiționara M.M. a solicitat admiterea plângerii formulate, desființarea

sentinței penale atacate și a rezoluției pronunțată de procuror și dispunerea

efectuării de cercetări complete în vederea tragerii la răspundere a acesteia.

Din actele premergătoare în cauza ce au format

obiectul dosarului penal nr. 69/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Timișoara rezultă că nu s-au identificat fapte sau împrejurări care să

contureze existența elementelor constitutive ale infracțiunii de înșelăciune

prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), și (5) C. pen. pretins săvârșită de

către intimata H.G.

Împrejurarea că intimata H.G. în calitate de soție a

petentului H.C.A. cu acordul acestuia au vândut apartamentul, bun comun, și

banii din vânzarea acestuia au fost transferați tot cu acordul ambilor soți

într-un cont pe numele intimatei, fiind apoi transferați în alte conturi nu

poate determina întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute

de art. 215 alin. (1), (2), (3), și (5) C. pen.

Judecând plângerea, instanța de fond a verificat

rezoluția dată de procuror pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul

cauzei, analizând amănunțit toate împrejurările și aspectele sesizate de

petent, modul în care ele se regăsesc în dovezile efectuate și concluziile

stabilite de organele de urmărire penală.

In mod corect a stabilit instanța de fond că în ce

privește modul în care intimata ar fi cheltuit suma de bani virată în cont și

existența unui contract de împrumut simulat nu se poate ajunge la concluzia că

intimata a săvârșit infracțiunea de înșelăciune.

Înalta Curte mai constată că atât petentul cât și

intimata în calitate de soți au fost de acord cu vânzarea imobilului și

transferul banilor rezultați din vânzare în contul intimatei ca urmare a

consimțământul comun a ambelor părți, acord de voință care este necesar și

totodată suficient în vederea formării oricărui contract, chiar în materie

civilă, în cazul în care nu s-ar avea în vedere dispozițiile dreptului familiei

părțile dispunând de comun acord de autonomie de voință la momentul încheierii

acestui angajament, asumându-și totodată de comun acord și efectele ce decurg

din nerespectarea celor prestabilite.

Neînțelegerile ulterioare apărute între părți,

respectiv soții H.C.A. - petent - și H.G. - intimata, ca urmare a unei eventuale

nerespectării a angajamentului prestabilit între aceștia, nu pot genera o

răspundere penală în sensul dispozițiilor codului penal, în sarcina vreuneia

dintre părți, existând căi de atac reglementate de norma dreptului civil în caz

de neînțelegere pe cale amiabilă a părților.

Norma juridică civilă prevede că încheierea unei

convenții fiind guvernată de principiul libertății contractuale, părțile pot să

determine, prin voința lor, clauzele contractuale și efectele pe care acestea

urmează să le producă, conform unei cauze morale și licite. Convenția astfel

încheiată se impune părților întocmai ca legea, având caracter obligatoriu, iar

nu facultativ.

Prevederile art. 1073 C. civ., capitolul VII al

Codului civil „despre efectele obligațiilor" stabilesc regula de principiu

potrivit căreia creditorul are dreptul de a urmări și de a obține de la debitor

îndeplinirea exactă a prestației la care s-a obligat sau de a cere daune

interese în caz de neexecutare.

Or, finalitatea acestui text C. civ. presupune tocmai

realizarea drepturilor legale ale creditorului prin determinarea debitorului de

a executa obligația la care este ținut în temeiul unui contract încheiat între

părți.

Că intimata s-a folosit, pentru vânzarea

apartamentului și de transferul banilor rezultați din vânzare în contul

personal, de acordul de voință liber consimțit al petentului nu poate genera

reținerea elementului material al laturii obiective a infracțiunii de

înșelăciune în sensul dispozițiilor art. 215 alin. (1), (2), (3), și (5) C. pen.

și anume acțiunea de inducere în eroare, săvârșită prin prezentarea ca

adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate în

sarcina intimatei.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte retine

că soluțiile adoptate de către procuror, în virtutea dispozițiilor art. 275 -

art. 278 C. proc. pen., respectiv de neînceperea urmăririi penale față de H.G.

în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1),

(2), (3), și (5) C. pen. întrucât fapta nu există s-a făcut cu respectarea

acestor dispoziții, petentul înțelegând să valorifice criticile și

nemulțumirile față de acestea, prin exercitarea unui control judiciar efectuat

de instanța competentă.

Înalta Curte constată că nu au fost încălcate texte

de lege prin care să se fi adus atingere drepturilor procesuale ale

recurentului petent.

Respingând plângerea și menținând rezoluția atacată,

prima instanță a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor

art. 385

15

alin. (1) lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație

și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul H.C.A. împotriva

sentinței penale nr. 222/PI din 07 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția

penală.

In baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga

recurentul petent la cheltuieli judiciare către stat conform dispozitivului

prezentei decizii.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de petentul H.C.A. împotriva sentinței penale nr. 222/PI din 07 octombrie 2010

a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul petent la plata sumei

de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 24

februarie 2011.