ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 386/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 386/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr.

28 din 26 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, în baza art.

107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București și s-a dispus punerea în executare a mandatului

european de arestare emis la data de 17 noiembrie 2011, astfel cum a fost

confirmat la data de 17 ianuarie 2012 de către judecătorul de investigații

înainte de proces de la Tribunalul din Torino privind persoana solicitată U.A.

S-a constatat că

mandatul european de arestare a fost confirmat la data de 17 ianuarie 2012 de

către judecătorul emitent doar pentru capetele de acuzare prevăzute la punctele

B), C), D) și M), respectiv referitor la actele de violență sexuală asupra

minorei S.A.M., vătămarea corporală asupra aceleiași părți vătămate, vânzarea

de substanțe stupefiante către aceeași parte vătămată și exploatare prin

prostituție a părții vătămate P.V.

S-a constatat că

pentru capetele de acuzare de la punctele A), F), și N) din cuprinsul

mandatului, respectiv pentru infracțiunile de trafic de persoane și trafic de

minori referitoare la părțile vătămate T.G., P.D.M. și S.A.M., persoana

solicitată U.A. a fost deja condamnată în România prin sentința penală nr. 31

din 11 februarie 2011 a Tribunalului Vaslui, definitivă prin decizia penală nr.

211 din 25 ianuarie 2012 a înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât

pentru aceste infracțiuni persoana solicitată nu mai poate face obiectul unor

cercetări în Italia, fiind incident motivul obligatoriu de refuz de punere în executare

a mandatului european de arestare prev. de art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

302/2004 republicată, respectiv art. 3 paragraful 2 din Decizia Cadru nr.

JAI/584/2002, autoritățile italiene emitente ale mandatului constatând la

rândul lor incidența acestui motiv de refuz.

S-a dispus predarea

în stare de arest a persoanei solicitate în vederea efectuării urmăririi penale

și judecării acesteia de către autoritățile italiene cu privire la

infracțiunile ce fac obiectul prezentului mandat, așa cum a fost confirmat, cu

respectarea regulii specialității și sub condiția prev. de art. 100 alin. (2)

din Legea nr. 302/2004 republicată, respectiv în cazul în care se va pronunța o

pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România

pentru executarea pedepsei, și de asemenea după transferul acesteia urmează a

fi executată și pedeapsa de 5 ani închisoare la care a fost condamnată prin

sentința penală nr. 31 din 11 februarie 2011 a Tribunalului Vaslui, definitivă

prin decizia penală nr. 211 din 25 ianuarie 2012 a înaltei Curți de Casație și

Justiție.

S-a constatat că

persoana solicitată a fost arestată în vederea predării în baza mandatului

european de arestare la data de 24 noiembrie 2011 până în prezent.

În baza art. 107 alin.

(2) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a dispus comunicarea hotărârii în

termen de 24 de ore de la data pronunțării către autoritatea emitentă,

Ministerului Justiției și Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din

cadrul Ministerului de Interne și Reformei Administrative.

În baza art. 192 alin.

(3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, urmând

ca onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de 320 de lei, să fie avansat

din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că la data de 24 noiembrie 2011, a fost înregistrată

sesizarea formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București, privind punerea în executare a mandatului european de arestare, emis

la data de 28 octombrie 2011 de Judecătorul pentru Anchete Preliminare al

Tribunalului Torino - Italia, precum și predarea persoanei solicitate U.A.,

cetățean român, în baza formularelor A și M transmise de biroul SIRENE din

cadrul Centrului de Cooperare Polițienească Internațională.

Persoana solicitată a

fost prezentată în fața procurorului la data de 24 noiembrie 2011,

constatându-se că se află în stare de arest preventiv, fiind arestată în baza

unui mandat de arestare preventivă într-o cauză aflată pe rolul instanțelor din

România, motiv pentru care procurorul nu a dispus reținerea acesteia în cauza

privind punerea în executare a mandatului european de arestare, persoanei

solicitate i s-a înmânat o copie a mandatului european și a fost prezentată

instanței de judecată, în aceeași zi.

Curtea de apel a adus

la cunoștință persoanei solicitate existența și conținutul mandatului european

de arestare emis de autoritățile italiene împotriva sa și dispozițiile art. 103

alin. (3) din Legea nr. 302/2004 republicată, persoana solicitată arătând că nu

este de acord cu predarea sa către autoritățile italiene pentru urmărirea

penală deoarece a arătat că este în cursul unei proceduri penale în România

pentru aceleași fapte.

S-a procedat la

audierea persoanei solicitate, conform art. 103. alin. (7) din lege și s-a

consemnat poziția acesteia, aducându-i la cunoștință posibila existență a

motivului opțional de refuz de predare prev. de art. 98 alin. (2) lit. b) din

lege, respectiv cel privitor la situația în care persoana care face obiectul

mandatului european de arestare este supusă unei proceduri penale în România

pentru aceleași fapte care au motivat emiterea mandatului european de arestare,

instanța reținând această împrejurare atât față de ceea ce persoana solicitată

a invocat, cât și față de fișa dosarului care atestă părțile și infracțiunile

pentru care a fost condamnată în primă instanță de către Tribunalul Vaslui.

Reținând posibila

incidență a motivului opțional de refuz prev. de art. 98 alin. (2) lit. b) din

Legea nr. 302/2004, curtea de apel a apreciat că se impune verificarea

susținerilor persoanei solicitate și a cerut instanțelor care au dispus

condamnarea în România a acesteia copii ale hotărârilor dispuse în cauză,

pentru a stabili dacă faptele pentru care acesta a fost condamnată în România

sunt aceleași care au determinat și emiterea mandatului european de arestare de

către autoritățile italiene.

Prin încheierea din

data de 24 noiembrie 2011, s-a dispus luarea măsurii arestării față de persoana

solicitată apreciindu-se că se impunea luarea, în cadrul procedurii de punere

în executare a mandatului european de arestare, a acestei măsuri preventive

prevăzute de Legea nr. 302/2004 republicată.

S-a constatat că

împotriva persoanei solicitate a fost emis mandatul european de arestare de

către autoritățile italiene la data de 28 octombrie 2011, reținându-se

săvârșirea infracțiunilor de complicitate la obligarea unor minori la

prostituție și exploatarea activității acestora ca persoane prostituate,

complicitate la violență sexuală, vătămare corporală gravă, complicitate la

distribuție ilegală de droguri de tipul cocainei către minori, complicitate la

obligarea persoanelor peste 18 ani la prostituție prin violențe și amenințări,

mandatul fiind emis în vederea urmăririi penale.

Curtea de apel a

reținut că persoana solicitată U.A. a fost condamnată prin sentința penală nr. 31

din 11 februarie 2011 a Tribunalului Vaslui, menținută prin decizia penală nr. 144

din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel Iași, la pedeapsa de 3 ani închisoare

și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a teza a II-a

și lit. b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane prev.

de art. 12 alin. (1), (2) din Legea nr. 678/2001 și 5 ani închisoare și 2 ani

interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit.

b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 13 alin. (1), (2) și (3)

din aceeași lege, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 74 lit. a) și 76 lit.

b) C. pen., în final inculpatul având de executat conform art. 33 lit. a) și art.

34 lit. b) C. pen. pedeapsa principală rezultantă de 5 ani închisoare și 2 ani

pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit.

a) teza a II-a și lit. b) C. pen., cu art. 71 și 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a

și lit. b) C. pen., sentința penală rămânând definitivă prin decizia penală nr.

211 din 25 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, singura

modificare fiind referitoare la aplicarea disp. art. 320

1

C. proc. pen.

Din considerentele

sentinței a rezultat că faptele pentru care persoana solicitată a fost

condamnată prin această sentință constau în aceea că în perioada mai - iunie -

iulie 2010, împreună cu V.A.L., le-au recrutat, transportat prin mijloace

proprii financiare sau cu autoturismul acestuia, pe victimele S.A.M. și P.D.M.,

minore, respectiv T.G., majoră, le-au asigurat cazarea, inducându-le în eroare

că le vor găsi locuri de muncă în Italia, unde le-au reținut actele de

identitate și telefoanele mobile și le-au obligat la practicarea prostituției

în stradă și la locuințele diferiților clienți în Pierolo, San Remo, Monte

Carlo și Torino.

Din cuprinsul

mandatului european de arestare a rezultat că aceste fapte constituie doar o

parte din infracțiunile pentru care a fost emis mandatul, respectiv cele

menționate la punctele A), F) și N), referitoare la infracțiunile de trafic de

minori în formă continuată și trafic de persoane privind victimele minore S.A.M.

și P.D.M. și victima majoră T.G., Curtea de apel reținând că pentru faptele ce

constituie capetele de acuzare de la punctele B), C), D), și M), respectiv cele

referitoare la actele de violență sexuală asupra minorei S.A.M., vătămarea

corporală asupra aceleiași părți vătămate, vânzarea de substanțe stupefiante

către aceeași parte vătămată și exploatare prin prostituție a părții vătămate P.V.,

(celelalte capete de acuzare neprivindu-1 pe U.A.), persoana solicitată nu a

fost condamnată în România, astfel încât s-a constatat existența motivului de

refuz obligatoriu de punere în executare a mandatului bazat pe principiul „ne

bis in idem" doar pentru cele trei capete de acuzare.

Având în vedere

împrejurările constatate și reținând că a fost emis un singur mandat european

de arestare pentru toate faptele, Curtea de apel a informat și autoritățile

italiene asupra condamnării din România, solicitându-le acestora să arate

pentru care fapte mențin mandatul, acestea arătând că înțeleg să confirme

mandatul doar pentru cele 4 capete de acuzare pentru care persoana solicitată

nu a fost condamnată în România, apreciind la rândul lor existența motivului de

refuz referitor la celelalte acuzări.

Din examinarea

actelor dosarului a rezultat că în raport de aceste infracțiuni pentru care

persoana solicitată nu a fost condamnată, nu este incidență vreuna dintre

situațiile care, conform dispozițiilor art. 98 alin. (1) sau alin. (2) din

Legea nr. 302/2004 republicată, constituie motiv obligatoriu sau opțional de

refuz al executării mandatului european, iar persoana solicitată nu a formulat

obiecțiuni la identitate, chiar dacă aceasta a precizat că nu a săvârșit

faptele reținute în cuprinsul mandatului european de arestare și a arătat că nu

este de acord cu predarea sa dat fiind că a suferit deja o condamnare pentru acele

fapte.

S-a reținut că

nerecunoașterea săvârșirii infracțiunilor nu este un motiv obligatoriu sau

opțional de refuz al executării mandatului european, prevăzut de Legea nr.

302/2004 republicată, aceasta fiind de altfel o chestiune ce vizează fondul

cauzei și asupra căreia autoritățile judiciare române, învestite exclusiv cu

punerea în executare a mandatului european de arestare, nu se pot pronunța în

nici un mod.

Având în vedere că în

cauza de față nu s-a constatat - în ceea ce privește infracțiunile față de care

nu este incident principiul „ne bis in idem"- incidența nici unui motiv de

refuz privind punerea în executare a mandatului european de arestare, că

mandatul cuprinde toate informațiile prevăzute de art. 86 alin. (1) din lege și

nu se impun alte informații suplimentare, schimbul de informații dintre cele

două autorități - de emitere și de executare a mandatului - fiind suficient și

extrem de clar sub aspectul chestiunilor ridicate, alte informații suplimentare

neimpunându-se, Curtea de Apel București a apreciat că se poate dispune punerea

în executare a mandatului european de arestare așa cum acesta a fost confirmat

la data de 17 ianuarie 2012 de către autoritățile emitente și exclusiv pentru

infracțiunile menționate la capetele de acuzare pentru care persoana solicitată

nu a fost deja condamnată, cu respectarea așadar a principiului specialității

și sub condiția ca, dacă persoana va fi găsită vinovată și condamnată la

pedeapsa cu privarea de libertate, aceasta să fie transferată în România pentru

executarea pedepsei, dispunând totodată și predarea acesteia în vederea punerii

în executare a mandatului european de arestare.

În ceea ce privește

condamnarea persoanei la pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentința

penală nr. 31 din 11 februarie 2011 a Tribunalului Vaslui, definitivă prin

decizia penală nr. 211 din 25 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a stabilit că această pedeapsă poate fi executată și după ce

persoana va fi predată autorităților italiene, apreciindu-se că prezența sa în

Italia pentru efectuarea urmăririi penale și ulterior a judecății se impune cu

mai multă necesitate decât rămânerea sa pe teritoriul României pentru

executarea pedepsei. Vinovăția inculpatului în România pentru faptele pentru

care a fost judecat s-a stabilit cu titlu definitiv, iar prezența acestuia nu

se mai impune pentru participarea la judecată, instanța apreciind că în egală

măsură este necesară prezența în Italia pentru ca urmărirea penală să se

desfășoare în prezența inculpatului, apărarea sa putând fi exercitată astfel în

mod efectiv și concret, cu atât mai mult cu cât persoana solicitată invocă

nevinovăția sa și, așa cum a fost prezentă la urmărirea penală și la judecarea

cauzei în România, se impune prezența sa și la urmărirea penală și la judecata

sa în Italia.

Pe de altă parte, s-a

constatat că o predare amânată până după executarea pedepsei în țară ar duce la

întârzierea nejustificată de cauze obiective a soluționării cauzei în Italia,

căci lipsa inculpatului acolo ar împiedica sau întârzia în mod evident

administrarea anumitor probe, unele dintre acestea urmând și impunând chiar a

fi administrate într-un moment cât mai apropiat de cel al săvârșirii faptelor

imputate, putându-se întârzia tot cursul procesului penal, fiind atât în interesul

justiției în sine cât și în interesul persoanei solicitate să fie prezentă la

toate fazele procesului și să poată lua cunoștință nemijlocit și repede de

toate probele administrate.

Nu în ultimul rând, a

fost avută în vedere și natura gravă a faptelor pentru care persoana solicitată

este urmărită, infracțiunile fiind pedepsite cu pedepse mari cu închisoarea,

unele dintre acestea (ca vânzarea de droguri de exemplu, care se reține a fi

fost săvârșită în dauna minorei S.A.M.) cu până la 30 de ani închisoare, așa

cum rezultă din cuprinsul mandatului, faptele fiind cel puțin din acest punct

de vedere mai grave decât cele pentru care acesta a fost condamnat în România.

S-a reținut, de

asemenea, că nu există un text de lege care să oblige autoritățile judiciare de

executare să amâne predarea până la judecarea sau executarea pedepsei aplicate

de o instanță din România, art. 112 alin. (1) din Legea privind cooperarea

judiciară internațională în materie penală nr. 302/2004 republicată prevăzând

doar posibilitatea pentru autoritatea judiciară de executare română să amâne

predarea persoanei urmărite atunci când aceasta este urmărită sau judecată de

autoritățile judiciare române pentru o cauză diferită de cea care motivează

mandatul european de arestare, până la terminarea judecății sau până la

executarea pedepsei, aceasta fiind situația din speță.

Ca atare, s-a

apreciat că se impune în mod necesar predarea neîntârziată a persoanei urmărite

către autoritatea judiciară emitentă a mandatului european de arestare,

întârzierea acestei operațiuni nefiind nici oportună, nici benefică rezolvării

vreuneia din cauzele penale în care este implicată persoana solicitată pe

teritoriul ambelor state membre.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a declarat recurs persoana solicitată U.A., fără a

indica motivele ce stau la baza promovării acestei căi de atac.

La termenul de

judecată din data de 13 februarie 2012, recurentul persoană solicitată, prezent

în instanță, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, cu care a luat

legătura, a învederat că înțelege să-și retragă recursul declarat în cauză.

Față de această

împrejurare, concluziile reprezentantului Parchetului și ale apărătorului

desemnat din oficiu pentru recurentul persoană solicitată au fost în sensul de

a se lua act de manifestarea de voință a acestuia.

Astfel fiind, în

temeiul dispozițiilor art. 385

4

alin. (2) raportat la art. 369 alin.

(1) C. proc. pen., Înalta Curte va lua act de declarația de retragere a

recursului formulat de persoana solicitată U.A.

În temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul persoană solicitată va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de retragerea

recursului declarat de persoana solicitată U.A. împotriva sentinței penale nr. 28

din 26 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul

persoană solicitată la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 13 februarie 2012.