ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 857/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 857/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

contestației în anulare de față;

În baza actelor

și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin decizia

penală nr. 4149 din data de 28 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 8591/1/2006 s-a decis respingerea,

ca nefondate, a recursurilor declarate de inculpații B.P.D. și B.C. împotriva

deciziei penale nr. 133 din 18 aprilie 2006 a Curții de Apel Bacău.

A obligat

recurenții inculpați la plata sumelor de câte 220 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariul

de avocat pentru apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut următoarele:

Prin sentința

penală nr. 127/ D din 7 martie 2006, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul

nr. 4365/2005 s-au dispus următoarele:

În temeiul art.

211 alin. (1), alin. (2

1

) lit. a), cu aplicarea art. 37 lit. b) și

art. 75 lit. c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, faptă din

2 iunie 2004 a fost condamnată inculpata B.C., recidivistă, la pedeapsa

principală de 7 ani închisoare.

În temeiul art.

211 alin. (1), alin. (2

1

) lit. a) și c), art. 74 alin. (1) lit. a)

și art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 80 C. pen., pentru săvârșirea

infracțiunii de tâlhărie, a fost condamnat inculpatul B.P.D., necunoscut cu

antecedente penale, la pedeapsa de 3 ani închisoare.

S-a interzis

inculpaților exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și

b) C. pen., în condițiile art. 71 alin. (2) C. pen.

În baza art. 14

și 346 C. proc. pen., cu art. 998 și art. 1003 C. civ., au fost obligați

inculpații în solidar să plătească moștenitorilor părții civile D.M.M., D.M.R.,

D.M.I., D.M.P., D.M.G. și D.M.E. de 1.912 lei RON cu titlu de despăgubiri

civile, reprezentând daune materiale.

S-a respins

cererea părții civile D.M.R. de obligarea inculpaților la plata de despăgubiri

civile cu titlu de daune morale. În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen. au

fost obligați inculpații să plătească statului câte 650 lei RON cu titlu de

cheltuieli judiciare. S-a dispus plata din fondurile Ministerului Justiției a

onorariilor avocat oficiu în sumă de 200 lei RON. În temeiul art. 193 alin. (1)

C. proc. pen. au fost obligați inculpații să plătească părții civile D.M.R.

suma de 1.400 lei RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarea situație de

fapt: Rude prin alianță, inculpata B.C., nepoată după fratele vitreg al părții

vătămate D.M.M., se aflau în relații tensionate de mai multă vreme, determinate

de dreptul de moștenire pe care și-l revendică fiecare parte. Determinat de

acest motiv al neînțelegerilor, între părți au existat pe rolul instanțelor mai

multe cauze civile (Judecătoria Bacău, dosarul nr. 7914/1998, în care s-a

pronunțat sentința civilă nr. 3767 din 4 mai 1999, Curtea de Apel Bacău,

dosarul nr. 1628/2000, în care s-au pronunțat deciziile civile nr. :1225 din 31

mai 2000, 982 din 10 iunie 2002 și 138 din 19 aprilie 2004), prin care

inculpata sau ruda acesteia B.G. nu au avut câștig de cauză. Din adresa din 10

iunie 2004 a Consiliului Local al comunei Faraoani, județul Bacău, rezultă că

inculpata B.C. nu are nici un grad de rudenie cu partea civilă D.M.M. În

perioada 28 mai - 21 iunie 2004 partea vătămată D.M.M. a depus mai multe

plângeri la postul de poliție al comunei Faraoani prin care a sesizat faptul că

cei doi inculpați au pătruns în locuința sa, în mod repetat, au insultat-o și

amenințat-o și că i-au sustras bunuri din gospodărie. Acest lucru a avut loc și

în ziua de 2 iunie 2004, când, în jurul orelor 10,30, inculpații B.P.D. și

B.C., împreună cu fiica inculpatei, minora L.A.M., în vârstă de 10 ani, s-au

deplasat la locuința părții vătămate D.M.M. cu scopul de a sustrage bunurile

acesteia și de a o evacua din locuință. Constatând că ușa de la intrare în

locuință este încuiată prin interior cu un drug, la refuzul părții vătămate de

a o deschide, inculpata B.C. a spart sticla de la fereastra camerei unde se

afla partea vătămată și prin gratii, a introdus-o pe minora L.A.M., care a

pătruns astfel în cameră și a deschis ușa de la intrare celor doi inculpați.

După ce cei doi inculpați au pătruns în locuință, inculpata B.C. s-a repezit la

partea vătămată care se afla în pat, imobilizată și profitând de faptul că

aceasta se află în imposibilitate de a se apăra, având un handicap locomotor de

gr. l a început să o lovească cu pumnii și palmele, a strâns-o de gât, a tras-o

de păr, cerându-i banii, cheile de la locuință, vițelul, porumbul, etc., iar la

refuzul acesteia a amenințat-o cu moartea. Partea vătămată a încercat să se

apere, iar în timpul actelor de violență la care a fost supusă, a mușcat-o pe

inculpată de un deget. Strigătele de ajutor ale părții vătămate, ca și

momentele anterioare agresiunii acesteia, au fost observate de martorii M.I. și

M.G., care se aflau în curtea locuinței părții vătămate, numita B.C.M.

Aceasta,

împreună cu soțul său s-au deplasat la locuința părții vătămate, pe care au

transportat-o cu un cărucior pentru persoane cu handicap locomotor, la locuința

lor. Cei doi martori au constatat că partea vătămată avea sânge pe față, fiind

martori și la sustragerea de inculpați a mai multor bunuri proprietatea părții

vătămate. Inculpații au rămas la locuința părții vătămate, până în jurul orelor

16,00, interval de timp în care au sustras o mare parte a bunurilor aflate în

locuința și dependințele acesteia, în care au pătruns tot prin efracție, au

consumat și apoi au sustras vinul din beci. Inculpații au recunoscut că în ziua

de 2 iunie 2004, au fost în locuința părții civile D.M.M., că au pătruns prin

efracție, cu ajutorul minorei L.A.M., că au avut discuții contradictorii cu

partea civilă și că în momentul în care au venit organele de poliție, atât în

curtea locuinței, cât și în exteriorul acesteia, au fost găsite mai multe

bunuri proprietatea părții civile, dar au negat sustragerea acestora, susținând

că nu știu în ce împrejurări bunurile au ajuns acolo. Inculpata B.C. a precizat

că s-a judecat cu partea civilă D.M.M. în mai multe cauze civile pentru a intra

în posesia casei și a terenului și că toate acțiunile i-au fost respins, dar se

consideră proprietară a acestor bunuri și a bunurilor mobile din acel imobil.

În drept, faptele inculpaților de a sustrage, prin violență și amenințare,

bunuri din locuința părții civile D.M.M., întrunesc elementele constitutive ale

infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2

1

)

lit. a) și c) C. pen. Deși inculpatul B.P.D. nu a exercitat în mod nemijlocit

acte de violență asupra părții vătămate, a fost prezent în momentul în care

inculpata a pătruns prin efracție în locuința părții vătămate și a lovit-o și

amenințat-o pe aceasta și a participat efectiv la sustragerea bunurilor din

locuința părții vătămate, astfel încât și fapta săvârșită de acest inculpat

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de

art. 211 alin. (1), alin. (2

1

) lit. a) și c) C. pen. Deoarece

infracțiunea de tâlhărie a fost comisă de cei doi inculpați împreună cu un

minor, în cauză s-a reținut și circumstanța agravantă legală, prevăzută de art.

75 lit. c) C. pen.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel în termen atât inculpații, cât și

moștenitorii părții civile. Cei doi inculpați, B.C. și B.P.D., au criticat

hotărârea primei instanțe pentru nelegalitate. În esență, aceștia au solicitat

achitarea lor pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie motivat de faptul că

lipsește un element esențial al laturii subiective a acestei infracțiuni și

anume intenția ca formă de vinovăție. În opinia lor, ei nu au făcut altceva

decât să intre într-o locuință care le aparține și să-și ia unele lucruri. De

asemenea, recurenții au arătat că nu au lovit-o pe partea vătămată D.M.M.

Inculpații au mai invocat și existența autorității de lucru judecat și

nulitatea raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză motivat de faptul

că nu au avut cunoștință de conținutul raportului de expertiză. Moștenitorii

părții civile D.M.M. au criticat hotărârea primei instanțe atât în latură

penală, cât și în latură civile. Astfel, au arătat că hotărârea primei instanțe

este netemeinică, întrucât cuantumul daunelor morale acordat este prea mic în

raport cu prejudiciul moral suferit, iar pedepsele aplicate inculpaților nu au

fost corect individualizate și impunându-se a fi majorate. Prin decizia nr.

133/ A din 18 aprilie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția penală,

s-a respins ca nefondată excepția tardivității apelului declarat de părțile

civile, care a fost respins ca nefondat, fiind admise în schimb apelurile

declarate de inculpații B.C. și B.P.D. și, pe cale de consecință, făcându-se

aplicarea art. 74 alin. (2)-76 lit. b) C. pen., s-a redus pedeapsa aplicată

inculpatei B.C. de la 7 la 4 ani închisoare iar în ceea ce îl privește pe

inculpatul B.P.D. s-a dat o mai mare eficiență circumstanțelor atenuante deja

reținute în favoarea sa, coborându-se pedeapsa de la 3 la 1 an și 6 luni

închisoare. Curtea a apreciat că, pe de o parte, se impune reținerea

circumstanței atenuante prevăzută de art. 74 alin. (2) C. pen. în favoarea

inculpatei B.C. și, în consecință, aplicarea art. 76 lit. b) C. pen. (coborârea

pedepsei) sub minimul special prevăzut de lege, în condițiile în care aceasta

are în întreținere doi copii minori, iar antecedentele penale ale acesteia nu

sunt în legătură cu infracțiuni contra patrimoniului iar, pe de altă parte,

prima instanță a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 72 C. pen., nepăstrând

o justă proporție între gravitatea faptelor săvârșite de cei doi inculpați,

consecințele acestora și durata în timp necesară procesului educațional al

resocializării al acestora. În opinia curții de apel scopul pedepsei poate fi

atins și dacă se aplică inculpaților pedepse mai mici, 4 ani închisoare pentru

inculpata B.C. și un an și 6 luni închisoare pentru celălalt inculpat.

Împotriva

acestor hotărâri, în termen legal, au declarat recurs inculpații, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul greșitei condamnări pentru o

faptă care nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie

reținută în sarcina lor, întrucât, pe de o parte, au pătruns în curtea și

locuința părții vătămate cu acordul acesteia iar, pe de altă parte, nu au

sustras nici un bun, martorii percepând această împrejurare doar cu ocazia

reconstituirii făcute de organele de poliție care le-au înscenat această faptă.

În subsidiar inculpații au criticat individualizarea judiciară

necorespunzătoare a pedepselor aplicate, pe care le consideră prea aspre în

raport de circumstanțele lor personale și împrejurările săvârșirii faptei din

care reiese gradul redus de pericol social.

Examinând

hotărârile recurate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 12 și 14 C. proc. pen., Curtea a apreciat că recursurile sunt nefondate.

privește susținerea inculpaților în sensul că nu se fac vinovați de săvârșirea

faptei reținute în sarcina lor deoarece au pătruns în curtea și locuința părții

vătămate cu acordul acesteia și nu există dovezi credibile că și-au însușit

vreun un bun, Înalta Curte constată că la dosarul cauzei există declarații ale

inculpaților în care recunosc violarea de domiciliu (faptul că au căutat prin

toate camerele, inclusiv în beci, că au venit de acasă cu un cărucior, dar

pentru a lua lucerna din curtea părții vătămate), precum și faptul că inculpata

o bruscat-o pe partea vătămată care se afla în cărucior, pe fondul relației conflictuale

în care se aflau, însă, în nici un caz nu au sustras bunurile ce au fost găsite

pe prispă și în curte, arătând însă că se consideră proprietarii tuturor

bunurilor mobile și imobile aparținând părții vătămate, în pofida hotărârilor

judecătorești pronunțate în cauză. Aceste declarații de recunoaștere parțială

au fost coroborate cu declarațiile martorilor identificați și audiați în cauză

- cu care

inculpata a refuzat să fie confruntată -, precum și cu celelalte mijloace de

probă, inclusiv cele materiale, în baza cărora instanța de fond și cea de apel,

cu respectarea dispozițiilor art. 62, art. 63 și art. 69 C. proc. pen., au

stabilit în mod corect împrejurările comiterii faptei, încadrarea juridică dată

acesteia, precum și vinovăția inculpaților, astfel că hotărârile pronunțate

sunt legale.

critica referitoare la individualizarea judiciară a pedepselor, Înalta Curte

constată că nu este întemeiată, deoarece instanța de apel a aplicat

corespunzător criteriile de individualizare judiciară a pedepsei, prevăzute de

art. 72 C. pen., având în vedere atât modul și mijloacele de săvârșire a

faptei, cât și circumstanțele personale ale inculpaților (inculpata are doi

copii minori în întreținere, a comis fapta în stare de recidivă însă primul termen

îl constituie fapte ce nu au legătură cu infracțiuni contra patrimoniului, în

timp ce inculpatul a avut o contribuție mai redusă la comiterea faptei), date

în raport de care a apreciat că în favoarea acestora pot fi reținute

circumstanțe atenuante judiciare, care, chiar dacă vin în concurs cu starea de

recidivă, pentru inculpată, sau cu circumstanța agravantă prevăzută de art. 75

lit. c) C. pen., pentru inculpat, pot conduce la coborârea pedepsei sub minimul

special de 7 ani închisoare. Solicitarea recurenților de a se da o mai mare

eficientă circumstanțelor atenuante reținute în favoarea lor și, pe cale de

consecință, să fie redus și mai mult cuantumul pedepselor, este nefondată,

Înalta Curte apreciind că instanța de apel a dat dovadă de suficiență clemență

atunci când a coborât pedepsele sub minimul special, deși erau incidente

dispozițiile art. 39 alin. (4) și, respectiv, art. 80 C. pen. Ca atare,

apreciind că pedepsele aplicate de instanța de apel sunt apte să asigure

reeducarea inculpaților, prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni dar și o

constrângere corespunzătoare încălcării legii penale, având în vedere și faptul

că nu există motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu,

conform dispozițiilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta

Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) din același cod, a respins

recursurile formulate de inculpați, ca nefondate.

Conform

dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții - inculpați au fost

obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Împotriva

acestei decizii, contestatoarea condamnată B.C., a formulat contestație în

anulare, cerere care a fost trimisă inițial la Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, instituție ce a remis-o acestei instanțe, astfel

că la data de 13 septembrie 2011, cererea a fost înregistrată pe rolul acestei

secții sub nr. 7309/1/2011, fixându-se prim termen aleatoriu, la data de 25

ianuarie 2012.

La termenul din

data de 25 ianuarie 2012, cauza a fost amânată pentru termenul de astăzi ca

urmare a neatașării dosarului în care s-a pronunțat decizia care formează

obiectul prezentei contestații.

În motivele

invocate de către contestatoare, aceasta a arătat în esență că, nu este limitat

numărul de cereri de contestație în anulare pe care le poate formula, că este

nemulțumită de răspunsurile primite de la organele judiciare cărora s-a

adresat, precum și de modalitatea în care i-a fost soluționată cauza.

Examinând

contestația în anulare în raport cu lucrările și materialul din dosarul cauzei,

Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca

atare.

Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 391 alin. (2) C. proc. pen., instanța constatând că

cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe

care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute în art. 386 și că în

sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite

în principiu contestația și dispune citarea părților interesate.

Potrivit

dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive

se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a) când

procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către

instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii,

b) când partea

dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs

a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre

această împiedicare;

c) când

instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului

penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f)-i

1

),cu

privire la care existau probe la dosar;

d) când

împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași

faptă;

e) când, la

judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs,

inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie

potrivit art. 385

14

alin. (1

1

) ori art. 385

16

alin. (1

1

).

Examinând cauza

în raport de dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., instanța constată

că, cererea de contestație nu este făcută în termenul prevăzut de dispozițiile

art. 388 C. proc. pen., respectiv 10 de zile de la data începerii executării

deciziei contestate, respectiv la data de 10 august 2006 contestatoarea a

început executarea pedepsei, aceasta fiind executată până la data de 09 august

2010, iar contestația în anulare a fost formulată la data de 16 august 2011,

după 1 an de la data executării deciziei, respectiv la data de 13 septembrie

2011 iar motivele invocate nu sunt dintre cele prevăzute în art. 386 lit. a) –

e), C. proc. pen., astfel încât contestația în anulare va fi respinsă ca

inadmisibilă.

Ca atare,

văzând dispozițiile art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție

va respinge ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea

B.C. și o va obliga pe contestatoare la plata cheltuielilor judiciare către

stat, în conformitate cu dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatoarea condamnată B.C.

împotriva deciziei penale nr. 4149 din 28 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 8591/1/2006.

Obligă

contestatoarea la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 21 martie 2012.