ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4241/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4241/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului penal de față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din 19 noiembrie 2010, Curtea de

Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 160

8a

alin. (2) C. proc. pen., a admis cererea de liberare provizorie sub control

judiciar formulată de inculpatul Z.A.R. (fiul lui C. și A.C., arestat preventiv

în baza mandatului de arestare preventivă din 23 aprilie 2010 emis de Curtea de

Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie)

și a dispus punerea în libertate provizorie sub control judiciar a acestuia.

În baza art. 160

2

alin. (3)

și (3)

1

C. proc. pen., pe timpul liberării provizorii inculpatul a

fost obligat să respecte următoarele obligații:

a) să nu depășească teritoriul

României decât cu încuviințarea instanței;

b) să se prezinte la instanța de

judecată ori de câte ori este chemat;

c) să se prezinte la Poliția

Sectorului 5 București, Secția 18, desemnată cu supravegherea, conform

programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori

este chemat;

d) să nu își schimbe locuința fără

încuviințarea instanței care a dispus măsura;

e) să nu dețină, să nu folosească și

să nu poarte nicio categorie de arme;

f) să nu se apropie de inculpații V.M.,

C.G., V.B., N.D., L.G.A. și G.A., de membrii familiilor acestora, să nu

comunice cu ei, direct sau indirect.

g) să nu participe la emisiuni

audio-vizuale, la interviuri mass-media și să nu publice articole în presa

scrisă cu privire la prezenta cauză penală.

h) să nu exercite profesia de

avocat.

În baza art. 160

2

alin.

(3)

2

C. proc. pen., a atras atenția inculpatului că, în caz de

încălcare cu rea-credință a obligațiilor care îi revin, se va lua față de

acesta măsura arestării preventive.

A pus în vedere inculpatului

dispozițiile art. 160

10

C. proc. pen. privind cazurile de revocare a

liberării provizorii.

A dispus comunicarea prezentei

încheieri inculpatului, secției de poliție în a cărei rază teritorială

locuiește acesta (Poliția Sectorului 5 București, Secția nr. 18), jandarmeriei,

poliției comunitare, organelor competente să elibereze pașaportul și organelor

de frontieră.

În baza art. 139 alin. (1) și (2) C.

proc. pen., a respins ca neîntemeiate cererile de revocare sau înlocuire a

măsurii arestării preventive formulate de inculpatul C.N.

În baza art. 160

8a

alin. (2)

C. proc. pen., a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar

formulată de C.A. și însușită de inculpatul C.N. (fiul lui I. și M., arestat

preventiv în baza mandatului de arestare preventivă din 23 aprilie 2010 emis de

Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de

familie) și a dispus punerea în libertate provizorie sub control judiciar a

acestuia.

În baza art. 160

2

alin. (3)

și (3)

1

C. proc. pen., pe timpul liberării provizorii inculpatul a

fost obligat să respecte următoarele obligații:

a)să nu depășească teritoriul

României decât cu încuviințarea instanței;

b) să se prezinte la instanța de

judecată ori de câte ori este chemat;

c) să se prezinte la Poliția

Sectorului 1 București, Secția 5, desemnată cu supravegherea, conform

programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori

este chemat;

d) să nu își schimbe locuința fără

încuviințarea instanței care a dispus măsura;

e) să nu dețină, să nu folosească și

să nu poarte nicio categorie de arme;

f) să nu se apropie de inculpații V.M.,

C.G., G.I.C., C.M., C.M., C.A. și S.A. de membrii familiilor acestora, de

martorii S.I., I.A., R.A.C., D.C. și P.L., să nu comunice cu ei, direct sau

indirect.

g) să nu participe la emisiuni

audio-vizuale, la interviuri mass-media și să nu publice articole în presa

scrisă cu privire la prezenta cauză penală.

În baza art. 160

2

alin.

(3)

2

C. proc. pen., a atras atenția inculpatului că, în caz de

încălcare cu rea-credință a obligațiilor care îi revin, se va lua față de

acesta măsura arestării preventive.

A pus în vedere inculpatului

dispozițiile art. 160

10

C. proc. pen. privind cazurile de revocare a

liberării provizorii.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că la data de 18 noiembrie 2010, inculpatul Z.A.R. a

formulat cerere de liberare provizorie sub control judiciar iar inculpatul C.N.,

o cerere de revocare sau înlocuire a măsurii arestării preventive. De asemenea,

soția inculpatului C.N., numita C.A. a formulat cerere de liberare provizorie

sub control judiciar.

În motivarea cererii de liberare

provizorie sub control judiciar, inculpatul Z.A.R. a învederat că și la

respingerea cererii sale anterioare au intervenit schimbări profunde ale

situației de fapt și de drept, că temeiurile arestării inițiale s-au schimbat, existând

un dubiu în ceea ce privește săvârșirea faptelor.

Inculpatul C.N., în cererea sa

privind revocarea sau înlocuirea măsurii arestării preventive a învederat că temeiurile

care au stat la baza arestării preventive au dispărut sau, cel puțin, s-au

modificat. De asemenea, lăsarea sa în libertate nu prezintă pericol concret

pentru ordinea publică, neexistând probe în cest sens și nici cu privire la

săvârșirea faptei.

Inculpatul C.N. și-a însușit cererea

formulată de soția sa, invederând că în acest moment procesual judecata se

poate realiza în bune condiții și fără privarea sa de libertate, neputând influența

părțile sau martorii, ori să altereze sau să distrugă vreun mijloc de probă.

Instanța de fond, analizând cererile

formulate de cei doi inculpați, le-a apreciat ca fiind întemeiate pe cele

privind liberarea provizorie sub control judiciar, iar în ceea ce privește

cererea de revocare sau înlocuire a măsurii arestării preventive formulată de

inculpatul C.N. a fost considerată nefondată.

Instanța a apreciat că în

conformitate cu disp. art. 5 paragr. 3 din C.E.D.O. care garantează dreptul

celui arestat de a fi eliberat în cursul procedurii, ca după o perioadă de 7

luni de arest preventiv, când probatoriul din rechizitoriu a fost epuizat,

pericolul concret pentru ordinea publică s-a diluat, iar garanțiile oferite de

inculpați (conduita anterioară, statutul social) sunt suficiente pentru a se

acorda liberarea provizorie sub control judiciar.

În ceea ce privește probatoriul

propus prin actul de sesizare al instanței, în privința inculpatului Z.A.R.,

instanța de fond a considerat că acesta a fost epuizat, iar în privința

inculpatului C.N., deși nu a fost finalizat, martorii care urmează a fi

audiați, nu sunt propuși în legătură cu infracțiunea pentru care s-a dispus arestarea

preventivă. De asemenea, s-a apreciat că nu există date din care să rezulte că

inculpații vor încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea

unor părți, martori sau experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor de

probă.

Faptul că inculpații au negat

săvârșirea faptelor, a fost apreciat de instanța de fond ca nu poate fi sancționat

de către aceasta prin menținerea în arest o perioadă îndelungată de timp.

În ceea ce privește cererea de

revocare a măsurii arestării preventive formulată de inculpatul C.N., instanța

a apreciat-o neîntemeiată, întrucât temeiurile avute în vedere la data luării

măsurii arestării preventive nu au dispărut și nici nu s-au modificat, nefiind

îndeplinite condițiile prev. de art. 139 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

Împotriva acestei încheieri au

declarat recurs, în termen legal, atât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Brașov, cât și inculpatul C.N.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Brașov a apreciat netemeinică

hotărârea instanței în raport de demersul infracțional reținut în sarcina inculpaților,

durata în timp a activității lor infracționale, lipsa oricăror rețineri în

atingerea scopului infracțional, lipsa cooperării ulterioare cu organele

judiciare, încercarea de a minimaliza, nega ori denatura conținutul activităților

ilicite, contactele inculpaților cu mediul judiciar, numărul persoanelor prin

care se trafica influența și funcțiile acestora, maniera de acțiune care viza

propriul interes în detrimentul interesului general, cererile celor doi

inculpați, fiind neîntemeiate tocmai pe criteriul de oportunitate învederat.

În recursul declarat, Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, învederează că pentru buna

desfășurare a procesului penal se impune menținerea stării de arest preventiv a

inculpaților, întrucât în cazul în care puși în libertate aceștia ar putea împiedica

buna desfășurare a procesului penal.

Mai mult simpla îndeplinire a condițiilor

prev. de art. 160

2

și art. 160

4

C. proc. pen. nu conferă

persoanei arestate un drept, ci numai o vocație, instanța „putând acorda

liberarea provizorie”, parchetul apreciind că în mod nejustificat s-au admis

cererile inculpaților.

Inculpatul C.N., prin apărător, a

declarat recurs, solicitând revocarea sau înlocuirea măsurii arestării

preventive și, de asemenea, înlăturarea obligațiilor impuse de instanță în

legătură cu interzicerea participării sale la emisiuni audio vizuale, la

interviuri mass-media și nepublicarea de articole în presa scrisă cu privire la

prezenta cauză penală.

Concluziile reprezentantului

parchetului ale apărătorilor inculpaților, precum și ultimul cuvânt al

inculpaților au fost consemnate în practicaua prezentei hotărâri.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

examinând recursurile declarate în cauză prin prisma motivelor invocate, cât și

din oficiu, le constată nefondate și le va respinge pentru următoarele considerente:

Inculpatul Z.A.R. a fost arestat

preventiv pentru faptul că în cursul lunii octombrie 2009, avocat fiind în

Baroul București, împreună cu inculpații V.M., C.G. și V.B. au constituit un

grup infracțional organizat, a cărui activitate s-a desfășurat în perioada

octombrie 2009 - martie 2010, în scopul comiterii unor infracțiuni de corupție,

prin activități derulate, în mod coordonat, de racolare a unor persoane

cercetate penal interesate să dobândească beneficiul unor măsuri judiciare

favorabile în schimbul remiterii unor sume de bani și altor bunuri, de

asigurare a transmiterii foloaselor pretinse în cadrul grupării infracționale,

precum și de exercitare a unor acte materiale, specifice traficului de

influență, în legătură cu magistrați din cadrul unor diferite instanțe.

Se mai reține în mandatul de

arestare preventivă că inculpatul Z.A.R., în perioada decembrie 2009 - februarie

2010, cu complicitatea inculpaților V.M., C.G. și V.B., acționând în cadrul

grupului infracțional organizat din care toți aceștia făceau parte, a pretins

suma de 30.000 euro și a primit 11.000 euro de la L.G.A. și G.A., lăsând să se

creadă că are influență asupra magistraților din cadrul Judecătoriei Sector 1

București și ai Tribunalului București, pentru a-i determina să pronunțe o

hotărâre de punere în libertate a numitului L.A.A., cercetat în stare de arest

preventiv într-o cauză aflată pe rolul instanței menționate.

Se mai reține că în perioada

decembrie 2009 - martie 2010, Z.A.R., cu complicitatea inculpaților V.M. și C.G.,

acționând în cadrul grupului organizat din care toți aceștia făceau parte, a

pretins suma de aproximativ 45.000 euro de la N.D., lăsând să se creadă că are

influență asupra magistraților din cadrul Tribunalului București și ai Curții

de Apel București, pentru a-i determina să pronunțe o hotărâre de punere în

libertate a numitului N.V., cercetat în stare de arest preventiv într-o cauză

penală aflată pe rolul instanței prim menționate, precum și pentru facilitarea

aplicării față de acesta a unui regim sancționator diminuat.

Totodată, se reține că în cursul

lunii martie 2010, Z.A.R., acționând în baza unei rezoluții infracționale unice

având ca scop traficarea influenței sale asupra magistraților din cadrul

Tribunalului București și ai Curții de Apel București pentru a-i facilita

numitului N.V. punerea în libertate și aplicarea unui regim sancționator diminuat,

a pretins suma de 15.000 euro de la N.D., lăsând să se creadă că are influență

asupra unui procuror D.I.I.C.O.T. și asupra unor polițiști din cadrul

structurii de crimă organizată a I.G.P.R., pentru înscenarea unui flagrant referitor

la deținerea de droguri de către o persoană și în temeiul unui denunț mincinos

formulat de N.V., aceste împrejurări fiind de natură să îi asigure acestuia

beneficiul reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă care îi sunt

aplicabile.

Faptele ar putea constitui

elementele constitutive a infracțiunii de constituire a unui grup infracțional

organizat și a două infracțiuni de trafic de influență, una în formă

continuată, prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 257 C. pen.,

raportat la art. 6 și 9 din Legea nr. 78/2000 și art. 257 C. pen., raportat la art.

6 și 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 33

lit. a) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Temeiul arestării preventive l-a

constituit situația prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen.

În data de 16 iulie 2010, inculpatul

Z.A.R. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de constituire

a unui grup infracțional organizat (expusă la punctul 18) și a două infracțiuni

de trafic de influență, din care una în formă continuată (2 acte materiale)

(expuse la punctele 19, 20.), prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 257 C.

pen. rap. la art. 6 și art. 9 din Legea nr. 78/2000 și art. 257 C. pen. rap. la

art. 6 și art. 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.,

toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

Cercetarea judecătorească a debutat

cu citirea actului de sesizare a instanței, în data de 20 iulie 2010, iar în

perioada 20 septembrie 2010 - 18 noiembrie 2010 a continuat cu audierea

inculpaților și a martorilor din lucrări, urmând ca la viitoarele termene de

judecată să fie audiați martorii S.I., N.A., N.B.R., P.L., I.A., R.A.C. și D.C.

și investigatorii sub acoperire.

În privința inculpatului Z.A.R., au

fost audiați coinculpații, precum și martorii din lucrări. Inculpatul Z.A.R. a

fost audiat în ședința publică din data de 1 noiembrie 2010, iar în data de 18

noiembrie 2010 a formulat o cerere de probatorii, asupra căreia instanța se va

pronunța la termenul de judecată din data de 29 noiembrie 2010.

În timpul arestării preventive, atât

în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, inculpatul a formulat

mai multe cereri de liberare provizorie sub control judiciar, cereri respinse

prin încheierile de ședință din data de 6 mai 2010, 14 iunie 2010, 24 august 2010

și 1 noiembrie 2010. Totodată, pe parcursul aceleiași perioade, inculpatul a

formulat cereri de revocare sau de înlocuire a măsurii arestării preventive,

precum și o cerere de încetare de drept a măsurii arestării preventive.

Inculpatul a negat constant

săvârșirea faptelor pentru care a fost arestat preventiv și a fost trimis în

judecată, invocând prezumția de nevinovăție, lipsa probelor care să îl

incrimineze, cât și o serie de abuzuri comise de organele de anchetă.

Inculpatul C.N. a fost arestat

preventiv pentru faptul că în perioada octombrie-decembrie 2009, în calitate de

prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea a pretins, prin

intermediul inculpatei G.I.C., avocat în Baroul București, suma de 4.000 euro

de la investigatorul sub acoperire T.E.E., cercetat în Dosarul nr. 5021/P/2009

al unității de parchet anterior menționate, în scopul facilitării dispunerii

față de investigator a unei soluții de netrimitere în judecată. În cadrul

aceleiași activități infracționale, procurorul C.N. a pretins, prin intermediul

aceleiași complice, suma de 4.000 euro de la investigatorul sub acoperire A.F.,

în scopul precizat mai sus, legat de facilitarea emiterii soluției favorabile

față de investigatorul sub acoperire T.E.E.

Se reține în mandatul de arestare

preventivă că în perioada octombrie - decembrie 2009, C.N., în calitate de

prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, l-a ajutat cu

complicitatea inculpatei G.I.C., pe investigatorul sub acoperire T.E.E. (față

de care se efectuau cercetări penale în Dosarul nr. 5021/P/2009 al unității de

parchet anterior menționate), prin transmiterea de îndrumări cu privire la

atitudinea pe care trebuia să o adopte în cadrul unor proceduri judiciare, infirmarea

actului de trimitere în judecată emis în respectiva cauză și administrarea

frauduloasă a unor probe, aceste împrejurări fiind de natură să îngreuneze

urmărirea penală și să creeze premisele pentru adoptarea unei soluții de

netrimitere în judecată.

Se mai reține că, în cursul lunii

iulie 2009, procurorul C.N., împreună cu inculpații V.M. și C.G. (foști

lucrători de poliție) au constituit un grup infracțional organizat, a cărui

activitate s-a desfășurat în perioada iulie 2009 - martie 2010, în scopul comiterii

unor infracțiuni de corupție, prin acțiuni derulate în mod coordonat, de

racolare a unor persoane cercetate penal interesate să dobândească beneficiul

unor măsuri judiciare favorabile în schimbul remiterii unor sume de bani și

altor bunuri pentru influențarea sau coruperea magistraților, de asigurare a

transmiterii foloaselor pretinse în cadrul grupării infracționale, precum și de

facilitare a dispunerii unor soluții de netrimitere în judecată în diferite

cauze penale aflate în instrumentarea Parchetului de pe lângă Judecătoria

Buftea și a altor unități de parchet.

Totodată se mai reține că, în

perioada octombrie 2009 - martie 2010, C.N., în calitate de prim-procuror al

Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, cu complicitatea numiților V.M. și C.G.,

acționând împreună cu aceștia în cadrul grupului infracțional organizat din

care făceau parte, l-a ajutat pe C.M. (față de care se efectuau cercetări

penale într-un dosar al unității de parchet anterior menționate), prin

administrarea frauduloasă a unor probe cu ocazia efectuării de către

magistratul C.N. a urmăririi penale, să obțină o soluție de netrimitere în

judecată în respectiva cauză.

În final, se reține că în perioada

septembrie 2009 - martie 2010, C.N., în aceeași calitate de prim-procuror, cu

complicitatea inculpaților V.M. și C.G., acționând împreună cu aceștia în

cadrul grupului infracțional organizat din care făceau parte, l-a ajutat pe C.M.

(față de care se efectuau cercetări penale într-un dosar al Parchetului de pe

lângă Judecătoria Buftea), prin facilitarea administrării frauduloase a unor

probe, să obțină o soluție de netrimitere în judecată.

Faptele ar putea constitui

infracțiunile prevăzute de luare de mită și constituire a unui grup

infracțional organizat, precum și a infracțiuni de favorizare a infractorului,

prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 78/2000, art. 7 din Legea nr. 39/2003 și art. 264 C. pen., cu aplicarea art.

33 lit. a) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Temeiul arestării preventive l-a

constituit situația prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen.

Cererile inculpatului C.N., privind

revocarea sau înlocuirea măsurii arestării preventive au fost respinse prin

încheierile din datele de 14 mai 2010, 8 iunie 2010, 8 iulie 2010, 20 iulie 2010,

24 august 2010, 21 octombrie 2010, 1 noiembrie 2010 și 8 noiembrie 2010.

Liberarea provizorie reprezintă o

formă de garantare a libertății persoanei pe parcursul desfășurării activității

judiciare de natură penală, fiind garantată, atât la nivel constituțional, (art.

23 alin. (1) din Constituție), cât și la nivelul C. proc. pen. în conținutul

principiului fundamental al garantării libertății persoanei (art. 5 alin. (5) C.

proc. pen.). Transpunerea în particular a acestor dispoziții se regăsește în

conținutul art. 160

1

C. proc. pen., potrivit căruia în tot cursul

procesului penal, învinuitul sau arestatul preventiv poate cere punerea sa în

libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

Liberarea provizorie are o natură

juridică sui generis, în sensul că, fără a fi o măsură preventivă, este o

măsură procesuală provizorie și facultativă, cu caracter constrângător,

condiționând libertatea individuală a învinuitului sau inculpatului, fiind

subsecventă arestării preventive și având scopul de a individualiza, într-o

formă neprivativă de libertate, arestarea preventivă.

În cauză, Înalta Curte constată că

sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de liberare provizorie

sub control judiciar prevăzute de disp. art. 160

2

alin. (1) și (2) C.

proc. pen., cât și condiția privind temeinicia cererii prev. de art. 160

8

C. proc. pen., așa cum în mod corect a apreciat și instanța de fond.

Analiza particularităților

instituției liberării provizorii sub control judiciar trebuie raportată la

disp. art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen. și nu poate fi

translatată, la instituția menținerii arestării preventive, așa cum susține

parchetul în motivele de recurs, menținerea temeiurilor avute în vedere la

luarea măsurii arestării preventive, respectiv gradul de pericol social ridicat

al presupuselor fapte de corupție săvârșite, cât și la sentimentul de

insecuritate generat de aceasta.

A proceda în această manieră ar

însemna a lipsi de eficiență, instituția liberării provizorii.

Din analiza textelor legale relative

la măsurile preventive în ansamblul lor și prin coroborare, cu reținerea

tuturor condițiilor impuse la luarea revocarea, înlocuirea măsurii arestării

preventive, analiza textului care definește scopul acestei măsuri conduce în

mod evident la concluzia că acordarea liberării provizorii sub control judiciar

nu este împiedicată de menținerea temeiurilor care au determinat arestarea preventivă

a inculpatului (nici o dispoziție legală nu condiționează liberarea provizorie

de încetarea sau schimbarea temeiurilor arestării preventive), iar scopul

arestării preventive, definit conform art. 136 alin. (1) C. proc. pen., poate

fi realizat inclusiv prin liberarea provizorie a inculpaților, cu impunerea unui

control judiciar, care presupune respectarea mai multor condiții restrictive de

drepturi de către aceștia.

Susținerile parchetului în sensul

netemeiniciei hotărârii instanței de fond prin raportare la „amplul demers infracțional

al inculpaților, durata în timp a activității lor infracționale, lipsa oricărei

rețineri în atingerea scopului infracțional, numărul persoanelor cărora se trafica

influența, vizarea propriului interes în detrimentul interesului general” nu

pot fi reținute în soluționarea cererii de liberare provizorie sub control

judiciar căci, deși menținerea în arest preventiv a unei persoane se

raportează, într-adevăr și la natura și modalitatea de săvârșire a faptei de

care aceasta este acuzată, acestea nu pot fi o justificare, în sine, a

menținerii acestei măsuri, până la depășirea unui termen rezonabil, în

contextul în care pentru inculpatul Z.A.R., probatoriul din rechizitoriu este

epuizat, iar pentru inculpatul C.N., martorii care urmează a fi audiați, nu

sunt propuși în legătură cu infracțiunile pentru care s-a dispus arestarea

preventivă și în contextul în care inculpații s-au aflat pe tot parcursul judecății

și al urmăririi penale în stare de arest preventiv, adică pe tot parcursul strângerii

probelor de către organul de urmărire penală și pe tot parcursul administrării nemijlocite

a probelor de către instanța de judecată.

Din examinarea normelor interne -

procesual penale și constituționale, interpretate prin coroborare și prin

prisma dispozițiilor art. 5 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului

Libertăților Fundamentale, rezultă că dreptul la libertate este un drept

inalienabil la care nu se poate renunța, iar garanțiile ce îl însoțesc privesc

toate persoanele, având în vedere rolul primordial al acestui drept într-o

societate democratică.

Față de principiile expuse, rezultă

cu necesitate că normele legale ce prevăd cazurile în care se poate deroga de

la principiul că nici o persoană nu poate fi privată de libertatea sa au

caracter derogatoriu, iar cazurile pe care le reglementează nu pot fi

interpretate decât restrictiv.

Aceasta, deoarece regula în materie

o constituie starea de libertate, iar orice restrângere sau atingere, în orice

mod și de orice intensitate a substanței dreptului imprimă acestui drept

fundamental un caracter relativ.

Așa fiind, cazurile în care legea

națională și normele europene acceptă ca fiind licită privarea de libertate

sunt reglementate prin norme imperative și exprese, enumerările folosite de

legiuitor fiind limitative.

Astfel în jurisprudența sa, C.E.D.O.

a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a

unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să

fugă (Stogmulier împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A 9

justiției (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr.

7, § 14), să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei, Hotărârea

din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10. § 9) sau să tulbure ordinea publică

[Letellier împotriva Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, §

51, și Hendriks împotriva Olandei (dec), nr. 43701/04, 5 iulie 2007]. Pericolul

de împiedicare a bunei desfășurări a procedurii penale nu poate fi invocat în

mod abstract de autorități, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Becciev

împotriva Moldovei, nr. 9 190/03 § 59 4 octombrie 2005).

În cazul tulburării ordinii publice,

dacă un astfel de motiv poate intra în discuție din perspectiva art. 5 C.E.D.O.

în aceste circumstanțe excepționale și în măsura în care dreptul intern

recunoaște această noțiune, el nu poate fi considerat ca relevant și suficient,

decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea în

libertate a deținutului ar tulbura într-adevăr ordinea publică (Letellier,

citată anterior § 51).

Pe de altă parte, C.E.D.O., a

statuat că, potrivit art. 5 § 3, autoritățile trebuie să ia în considerare măsuri

alternative, în măsura în care acuzatul le oferă garanții în ceea ce privește prezentarea

sa la proces.

Motivarea menținerii sine die a

măsurii arestării preventive, prin referiri exclusive la gravitatea faptei sau

prin raportare doar la probele ce susțin culpabilitatea inculpatului, nu

satisfac exigențele C.E.D.O.

Referitor la susținerea parchetului

din motivele de recurs, în sensul că faptele despre care se presupune că

inculpații le-au săvârșit, coroborate cu lăsarea acestora în libertate, ar

potența starea de neîncredere a opiniei publice cu privire la modul în care

organele statului aplică legea și protejează ordinea socială, se va constata că

sentimentele de securitate și încredere a societății în organele statului

presupun aplicarea de către acestea cu promptitudine și fermitate a

dispozițiilor legale. Aceasta implică inclusiv individualizarea măsurilor

preventive ce se impun a fi dispuse cu privire la persoanele despre care există

presupunerea rezonabilă că au comis infracțiuni, astfel încât acestea să

asigure atât un climat de calm, de securitate și echilibru în societate cât și

încrederea acesteia în reacția autorităților, dar fără a se încălca dreptul la

libertate al individului.

Practica instanței europene a

reținut în acest sens că privarea de libertate a unei persoane este o măsură

atât de gravă, încât ea nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai

puțin severe, sunt considerate insuficiente pentru salvgardarea unui interes

personal sau public ce ar impune detenția.

La acest moment al procedurii

derulate împotriva inculpaților nu mai există riscul tulburării ordinii

publice, în contextul în care reacția publică la comiterea unor astfel de fapte

și așteptările societății relativ la atitudinea organelor abilitate și-au găsit

corespondent în modul ferm și prompt de acțiune al autorităților judiciare care

în termen scurt au instrumentat urmărirea penală și au trimis inculpații în

judecată, iar cercetarea judecătorească se apropie de final, așa încât, deși

este vorba de infracțiuni grave nu se mai impune în acest moment privarea de

libertate a inculpaților.

Este adevărat că unele infracțiuni

prin gravitatea lor și reacția publicului la săvârșirea lor pot suscita

tulburări sociale de natură să justifice o arestare preventivă cel puțin pentru

o perioadă. Cu toate acestea un astfel de pericol descrește neapărat cu

trecerea timpului, iar pentru justificarea subzistenței motivelor arestării,

autoritățile judiciare trebuie să ofere motivații clare (I.A. c Franței). În

speță, parchetul nu a dovedit existența acestor motive, nu a învederat acele

indicii concrete care dovedesc o veritabilă cerință de interes public care să prevaleze,

în defavoarea prezumției de nevinovăție, asupra regulii respectării libertății

individuale (Anurnova c Rusiei), nu a oferit o explicație pentru a justifica,

că odată cu trecerea timpului, în ce mod punerea în libertate a celor doi

inculpați ar putea produce un impact negativ asupra societății civile sau ar

obstrucționa cercetarea judecătorească, simpla trimitere la gravitatea

faptelor, la modalitatea săvârșirii, perspectiva unei pedepse severe, nu pot suplini

lipsa motivării menționate.

Instanța de fond în mod corect și

argumentat a apreciat că nu există motive „relevante și suficiente”

(Calmanovici c Poloniei) pentru a justifica starea de arest preventiv a

inculpaților, arătând în mod concret că nu există riscuri pentru obstrucționarea

administrării justiției” (Wemhoff c Germaniei) de către inculpați, tulburarea

ordinii publice (Letellier c Franței) și riscul săvârșirii unor alte

infracțiuni (Matzenetter c Austriei) în cazul punerii în libertate a

inculpaților, examinând individual situația acestora, profilul lor personal și

situația familială.

Raționamentul instanței de fond a

evoluat, astfel încât acesta a reflectat evoluția cercetării judecătorești,

verificând în funcție de circumstanțele cauzei, dacă motivele invocate inițial,

pentru menținerea stării de arest preventiv mai sunt valide în actualul stadiu al

procesului penal și a apreciat că pericolul social inițial pentru ordinea

publică cu trecerea timpului s-a atenuat.

De altfel din probele dosarului nu

rezultă date din care să justifice presupunerea că inculpații ar putea să

săvârșească alte infracțiuni sau ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului,

prin influențarea unor martori sau prin distrugerea unor mijloace de probă, ori

alte modalități de alterare a adevărului, care să facă astfel imposibilă

punerea în libertate a acestora.

Astfel au fost audiați toți

inculpații, pentru inculpatul Z.A.R. probatoriul din rechizitoriu a fost

epuizat, iar în persoana martorilor care urmează a fi audiați declarațiile

acestora nu sunt relevante în stabilirea situației de fapt.

Riscul ca inculpații să comită noi

infracțiuni, odată puși în libertate este puțin probabil, întrucât aceștia nu

mai îndeplinesc funcțiile în exercitarea cărora au comis faptele, fiind

suspendați de drept ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale, deci nu

mai pot comite fapte asemănătoare, iar despre posibile fapte de același gen nici

parchetul nu insinuează că s-ar putea comite.

În aprecierea temeiniciei unei

cereri de liberare provizorie sub control judiciar o pondere însemnată trebuie

să o aibă și datele care țin de circumstanțierea persoanei inculpatului

(conform art. 136 alin. (8) C. proc. pen.).

În acest sens s-a pronunțat și C.E.D.O.,

care a statuat că la menținerea unei persoane în detenție, instanța de judecată

nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor, ci și la alte

circumstanțe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, la

moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele materiale legăturile cu

familia (cauza N. c Austriei).

În speță, cu privire la persoana

inculpaților, aceștia nu sunt cunoscuți cu antecedente penale, provin din familii

organizate, au avut un statut social, bucurându-se de o bună apreciere în

familie și societate, (inculpatul C.N. are și o situație familială dificilă - 2

copii era singurul întreținător al familiei), au un grad de instruire ridicat,

aspecte care contribuie la justificarea punerii lor în libertate și oferă

garanții cu privire la buna desfășurare a procesului penal în continuare.

Înalta Curte constată astfel că, nu

numai îndeplinirea formală a condițiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea

cererii de liberare provizorie, dar, raportat la datele concrete ale cauzei și

la persoana inculpaților, cererea este întemeiată, scopul măsurii arestării

preventive (asigurarea bunei desfășurări a procesului penal împiedicarea

sustragerii de la urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei) putând fi

realizat și prin lăsarea în libertate a inculpaților, cu restrângerea unor

drepturi și libertăți prin instituirea unor obligații stricte în sarcina

acestora și atragerea atenției că, în caz de încălcare, cu rea-credință a

acestor obligații, vor fi din nou arestați.

De altfel, vinovăția inculpaților,

gravitatea faptelor, ca și modul de comitere a acestora, urmează a fi avute în

vedere la individualizarea pedepselor, în cazul în care se va ajunge la

condamnarea acestora.

Faptul că aceștia nu au recunoscut săvârșirea

faptei, (atitudinea considerată necooperantă de către parchet și cu consecințe asupra

menținerii lor în stare de arest) nu poate fi sancționată prin menținerea acestora

în stare de arest o perioadă îndelungată de timp, atâta timp cât prezumția de

nevinovăție constituie baza procesuală a dreptului la apărare și drepturile procesuale

acordate inculpaților.

Principiul prezumției de nevinovăție

figurează printre elementele procesului echitabil cerut de art. 6 alin. (1) C.E.D.O.

și nu i se poate aduce atingere prin sancționarea inculpaților cu menținerea

lor în arest, pe motiv că nu recunosc faptele pentru care sunt trimiși în

judecată.

Argumente de genul complexității

cauzei care ar impune respingerea cererii și menținerea stării de arest preventiv

a inculpaților, invocate de parchet în recursul declarat, nu sunt fondate atâta

timp cât ceilalți coinculpați se află în stare de libertate, iar complexitatea

cauzei îi vizează pe toți, neputând fi reținută ca element pentru justificarea

unei măsuri preventive numai față de unii dintre aceștia.

În condițiile arătate, luând în

considerare și garanțiile suplimentare oferite dedispozițiile art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen. - Înalta Curte consideră că scopul măsurilor preventive

- definit conform art. 136 alin. (1) C. proc. pen. - poate fi realizat, în

acest moment procesual, inclusiv prin liberarea provizorie a inculpaților cu impunerea

unui control judiciar, care presupune respectarea condițiilor restrictive de

drepturi stabilite de prima instanță, astfel că recursul parchetului care

solicită menținerea arestului preventiv este nefondat.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte de Casație și Justiție, apreciază ca fiind legală și temeinică hotărârea

instanței de fond, motiv pentru care conform art. 385

15

pct. 1 lit.

b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Brașov

împotriva încheierii de ședință din 19 noiembrie 2010 a Curții de Apel Brașov,

secția penală și pentru cauze cu minori.

În ceea ce privește recursul

inculpatului C.N. cu privire la respingerea cererii sale de revocare sau

înlocuire a măsurii arestării preventive, conform disp. art. 141 C. proc. pen.,

acesta este inadmisibil.

Conform textului menționat

„încheierea prin care prima instanță sau instanța de apel respinge cererea de

revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii arestării preventive nu e

supusă nici unei căi de atac”.

Astfel dispoziția din încheierea

atacată cu privire la respingerea cererii de revocare sau înlocuire a măsurii

arestării preventive nu face parte dintre cele determinate de lege ca fiind

susceptibile de reformare pe calea recursului, drept urmare, recursul declarat în

cauză nu îndeplinește condițiile ce se cer a fi întrunite pentru exercitarea

acestei căi de atac.

Așadar, în lipsa temeiului legal,

recunoașterea posibilității exercitării unei căi de atac în condiții

neprevăzute de legea procesual-penală, constituie o încălcare a principiului

legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă pentru

ordinea de drept. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și

Justiție prin Decizia nr. 18/2008.

Nu s-ar putea aprecia altfel, decât

cu nesocotirea voinței legiuitorului, sensul stabilirii sistemului căilor de

atac, fiind același pentru toate persoanele, prin lege organică.

Este de reținut că nestatuarea prin

lege procesual-penală asupra posibilității atacării, separat, cu recurs a

încheierii prin care s-a respins cererea de revocare sau de înlocuire a măsurii

arestării preventive nu încalcă niciuna din prevederile constituționale sau

drepturile ocrotite prin C.E.D.O.

Dispozițiile art. 146 alin. (1)

2

,

art. 149

1

alin. (1)

3

, art. 159 alin. (8), art. 160

9

alin. (2), art. 160

b

C. proc. pen., asigură atât controlul judiciar

imediat, realizat de către o instanță ierarhic superioară, asupra legalității

și temeiniciei arestării preventive în cursul urmăririi penale și al judecății,

cât și verificarea periodică a legalității și temeiniciei acestei măsuri

preventive în cursul judecății.

C.E.D.O., cât și Curtea

Constituțională s-au pronunțat constant, cu referire la accesul liber la

justiție, că acesta semnifică, exclusiv, accesul la mijloacele procedurale prin

care justiția se înfăptuiește, fără a însemna accesul, în toate situațiile, la

toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege,

deoarece acestea sunt stabilite de legiuitor care, în considerarea unor

situații diferite, instituie reguli deosebite.

Art. 5 paragr. 4 din C.E.D.O. nu

garantează dreptul la o cale de atac împotriva hotărârii privitoare la

arestarea preventivă, ci garantează un grad de jurisdicție, reprezentat de o instanță

independentă pentru luarea, prelungirea sau menținerea arestării preventive.

Cu privire la solicitarea inculpatului

C.N. de a înlătura obligația stabilită de instanță în sensul interzicerii participării

sale la emisiuni audio - vizuale, la interviuri mass-media și publicări de

articole în presa scrisă cu privire la prezenta cauză penală, Înalta Curte o

consideră nefondată.

Astfel, în mod corect și argumentat

față de atitudinea inculpaților care au reclamat o totală neînceredere în organele

care au instrumentat urmărirea penală, cât și atacurile la adresa presei s-a

impus inculpaților această obligație.

O asemenea măsură apare ca fiind

necesară și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea acesteia, dreptul la

liberă exprimare poate face obiectul unor restrângeri, dar cu respectarea necesității,

proporționalității măsurii și a scopului pentru care aceasta a fost aplicată,

ceea ce în speță a fost realizat, instanța de fond argumentând această măsură.

Susținerea Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Brașov,

referitoare la tardivitatea recursului declarat de inculpatul C.N. este

nefondată.

Așa cum reiese din actele dosarului,

rezultă că apărătorul inculpatului C.N. a declarat în termen legal recurs

împotriva încheierii din 19 noiembrie 2010, existând la dosar dovada transmiterii

recursului prin poștă la 19 noiembrie 2010 (copia plicului prin care s-a trimis

recursul există la dosar), iar recursul declarat de apărător a fost însușit de

către inculpatul C.N.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte va respinge recursul inculpatului C.N.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. îl va obliga la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.

- Serviciul Teritorial Brașov împotriva încheierii din 19 noiembrie 2010 a

Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. 6367/2/2010.

Respinge recursul declarat de

inculpatul C.N. împotriva aceleiași încheieri.

Obligă pe recurentul inculpat C.N. la

plata sumei de 125 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25

lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la

prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.

Onorariul apărătorului desemnat din

oficiu pentru recurentul inculpat Z.A.R. până la prezentarea apărătorului ales

al inculpatului, în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

25 noiembrie 2010.