ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4241/2010

Asupra recursului penal de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din 19 noiembrie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 160 8a alin. (2) C. proc. pen., a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul Z.A.R. (fiul lui C. și A.C., arestat preventiv în baza mandatului de arestare preventivă din 23 aprilie 2010 emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie) și a dispus punerea în libertate provizorie sub control judiciar a acestuia. În baza art. 160 2 alin. (3) și (3) 1 C. proc.

pen., pe timpul liberării provizorii inculpatul a fost obligat să respecte următoarele obligații: a) să nu depășească teritoriul României decât cu încuviințarea instanței; b) să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat; c) să se prezinte la Poliția Sectorului 5 București, Secția 18, desemnată cu supravegherea, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat; d) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței care a dispus măsura; e) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme; f) să nu se apropie de inculpații V.M., C.G., V.B., N.D., L.G.A. și G.A., de membrii familiilor acestora, să nu comunice cu ei, direct sau indirect.

g) să nu participe la emisiuni audio-vizuale, la interviuri mass-media și să nu publice articole în presa scrisă cu privire la prezenta cauză penală. h) să nu exercite profesia de avocat. În baza art. 160 2 alin. (3) 2 C. proc. pen., a atras atenția inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credință a obligațiilor care îi revin, se va lua față de acesta măsura arestării preventive. A pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 160 10 C. proc. pen. privind cazurile de revocare a liberării provizorii. A dispus comunicarea prezentei încheieri inculpatului, secției de poliție în a cărei rază teritorială locuiește acesta (Poliția Sectorului 5 București, Secția nr. 18), jandarmeriei, poliției comunitare, organelor competente să elibereze pașaportul și organelor de frontieră.

În baza art. 139 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a respins ca neîntemeiate cererile de revocare sau înlocuire a măsurii arestării preventive formulate de inculpatul C.N. În baza art. 160 8a alin. (2) C. proc. pen., a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de C.A. și însușită de inculpatul C.N. (fiul lui I. și M., arestat preventiv în baza mandatului de arestare preventivă din 23 aprilie 2010 emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie) și a dispus punerea în libertate provizorie sub control judiciar a acestuia. În baza art. 160 2 alin. (3) și (3) 1 C. proc.

pen., pe timpul liberării provizorii inculpatul a fost obligat să respecte următoarele obligații: a)să nu depășească teritoriul României decât cu încuviințarea instanței; b) să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat; c) să se prezinte la Poliția Sectorului 1 București, Secția 5, desemnată cu supravegherea, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat; d) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței care a dispus măsura; e) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme; f) să nu se apropie de inculpații V.M., C.G., G.I.C., C.M., C.M., C.A. și S.A. de membrii familiilor acestora, de martorii S.I., I.A., R.A.C., D.C.

și P.L., să nu comunice cu ei, direct sau indirect. g) să nu participe la emisiuni audio-vizuale, la interviuri mass-media și să nu publice articole în presa scrisă cu privire la prezenta cauză penală. În baza art. 160 2 alin. (3) 2 C. proc. pen., a atras atenția inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credință a obligațiilor care îi revin, se va lua față de acesta măsura arestării preventive. A pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 160 10 C. proc. pen. privind cazurile de revocare a liberării provizorii. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că la data de 18 noiembrie 2010, inculpatul Z.A.R. a formulat cerere de liberare provizorie sub control judiciar iar inculpatul C.N., o cerere de revocare sau înlocuire a măsurii arestării preventive.

De asemenea, soția inculpatului C.N., numita C.A. a formulat cerere de liberare provizorie sub control judiciar. În motivarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, inculpatul Z.A.R. a învederat că și la respingerea cererii sale anterioare au intervenit schimbări profunde ale situației de fapt și de drept, că temeiurile arestării inițiale s-au schimbat, existând un dubiu în ceea ce privește săvârșirea faptelor. Inculpatul C.N., în cererea sa privind revocarea sau înlocuirea măsurii arestării preventive a învederat că temeiurile care au stat la baza arestării preventive au dispărut sau, cel puțin, s-au modificat. De asemenea, lăsarea sa în libertate nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică, neexistând probe în cest sens și nici cu privire la săvârșirea faptei.

Inculpatul C.N. și-a însușit cererea formulată de soția sa, invederând că în acest moment procesual judecata se poate realiza în bune condiții și fără privarea sa de libertate, neputând influența părțile sau martorii, ori să altereze sau să distrugă vreun mijloc de probă. Instanța de fond, analizând cererile formulate de cei doi inculpați, le-a apreciat ca fiind întemeiate pe cele privind liberarea provizorie sub control judiciar, iar în ceea ce privește cererea de revocare sau înlocuire a măsurii arestării preventive formulată de inculpatul C.N. a fost considerată nefondată. Instanța a apreciat că în conformitate cu disp. art. 5 paragr. 3 din C.E.D.O.

care garantează dreptul celui arestat de a fi eliberat în cursul procedurii, ca după o perioadă de 7 luni de arest preventiv, când probatoriul din rechizitoriu a fost epuizat, pericolul concret pentru ordinea publică s-a diluat, iar garanțiile oferite de inculpați (conduita anterioară, statutul social) sunt suficiente pentru a se acorda liberarea provizorie sub control judiciar. În ceea ce privește probatoriul propus prin actul de sesizare al instanței, în privința inculpatului Z.A.R., instanța de fond a considerat că acesta a fost epuizat, iar în privința inculpatului C.N., deși nu a fost finalizat, martorii care urmează a fi audiați, nu sunt propuși în legătură cu infracțiunea pentru care s-a dispus arestarea preventivă.

De asemenea, s-a apreciat că nu există date din care să rezulte că inculpații vor încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă. Faptul că inculpații au negat săvârșirea faptelor, a fost apreciat de instanța de fond ca nu poate fi sancționat de către aceasta prin menținerea în arest o perioadă îndelungată de timp. În ceea ce privește cererea de revocare a măsurii arestării preventive formulată de inculpatul C.N., instanța a apreciat-o neîntemeiată, întrucât temeiurile avute în vedere la data luării măsurii arestării preventive nu au dispărut și nici nu s-au modificat, nefiind îndeplinite condițiile prev. de art. 139 alin. (1) și (2) C. proc.

pen. Împotriva acestei încheieri au declarat recurs, în termen legal, atât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Brașov, cât și inculpatul C.N. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Brașov a apreciat netemeinică hotărârea instanței în raport de demersul infracțional reținut în sarcina inculpaților, durata în timp a activității lor infracționale, lipsa oricăror rețineri în atingerea scopului infracțional, lipsa cooperării ulterioare cu organele judiciare, încercarea de a minimaliza, nega ori denatura conținutul activităților ilicite, contactele inculpaților cu mediul judiciar, numărul persoanelor prin care se trafica influența și funcțiile acestora, maniera de acțiune care viza propriul interes în detrimentul interesului general, cererile celor doi inculpați, fiind neîntemeiate tocmai pe criteriul de oportunitate învederat.

În recursul declarat, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, învederează că pentru buna desfășurare a procesului penal se impune menținerea stării de arest preventiv a inculpaților, întrucât în cazul în care puși în libertate aceștia ar putea împiedica buna desfășurare a procesului penal. Mai mult simpla îndeplinire a condițiilor prev. de art. 160 2 și art. 160 4 C. proc. pen. nu conferă persoanei arestate un drept, ci numai o vocație, instanța „putând acorda liberarea provizorie”, parchetul apreciind că în mod nejustificat s-au admis cererile inculpaților. Inculpatul C.N., prin apărător, a declarat recurs, solicitând revocarea sau înlocuirea măsurii arestării preventive și, de asemenea, înlăturarea obligațiilor impuse de instanță în legătură cu interzicerea participării sale la emisiuni audio vizuale, la interviuri mass-media și nepublicarea de articole în presa scrisă cu privire la prezenta cauză penală.

Concluziile reprezentantului parchetului ale apărătorilor inculpaților, precum și ultimul cuvânt al inculpaților au fost consemnate în practicaua prezentei hotărâri. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursurile declarate în cauză prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, le constată nefondate și le va respinge pentru următoarele considerente: Inculpatul Z.A.R. a fost arestat preventiv pentru faptul că în cursul lunii octombrie 2009, avocat fiind în Baroul București, împreună cu inculpații V.M., C.G. și V.B.

au constituit un grup infracțional organizat, a cărui activitate s-a desfășurat în perioada octombrie 2009 - martie 2010, în scopul comiterii unor infracțiuni de corupție, prin activități derulate, în mod coordonat, de racolare a unor persoane cercetate penal interesate să dobândească beneficiul unor măsuri judiciare favorabile în schimbul remiterii unor sume de bani și altor bunuri, de asigurare a transmiterii foloaselor pretinse în cadrul grupării infracționale, precum și de exercitare a unor acte materiale, specifice traficului de influență, în legătură cu magistrați din cadrul unor diferite instanțe. Se mai reține în mandatul de arestare preventivă că inculpatul Z.A.R., în perioada decembrie 2009 - februarie 2010, cu complicitatea inculpaților V.M., C.G.

și V.B., acționând în cadrul grupului infracțional organizat din care toți aceștia făceau parte, a pretins suma de 30.000 euro și a primit 11.000 euro de la L.G.A. și G.A., lăsând să se creadă că are influență asupra magistraților din cadrul Judecătoriei Sector 1 București și ai Tribunalului București, pentru a-i determina să pronunțe o hotărâre de punere în libertate a numitului L.A.A., cercetat în stare de arest preventiv într-o cauză aflată pe rolul instanței menționate. Se mai reține că în perioada decembrie 2009 - martie 2010, Z.A.R., cu complicitatea inculpaților V.M.

și C.G., acționând în cadrul grupului organizat din care toți aceștia făceau parte, a pretins suma de aproximativ 45.000 euro de la N.D., lăsând să se creadă că are influență asupra magistraților din cadrul Tribunalului București și ai Curții de Apel București, pentru a-i determina să pronunțe o hotărâre de punere în libertate a numitului N.V., cercetat în stare de arest preventiv într-o cauză penală aflată pe rolul instanței prim menționate, precum și pentru facilitarea aplicării față de acesta a unui regim sancționator diminuat. Totodată, se reține că în cursul lunii martie 2010, Z.A.R., acționând în baza unei rezoluții infracționale unice având ca scop traficarea influenței sale asupra magistraților din cadrul Tribunalului București și ai Curții de Apel București pentru a-i facilita numitului N.V.

punerea în libertate și aplicarea unui regim sancționator diminuat, a pretins suma de 15.000 euro de la N.D., lăsând să se creadă că are influență asupra unui procuror D.I.I.C.O.T. și asupra unor polițiști din cadrul structurii de crimă organizată a I.G.P.R., pentru înscenarea unui flagrant referitor la deținerea de droguri de către o persoană și în temeiul unui denunț mincinos formulat de N.V., aceste împrejurări fiind de natură să îi asigure acestuia beneficiul reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă care îi sunt aplicabile. Faptele ar putea constitui elementele constitutive a infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat și a două infracțiuni de trafic de influență, una în formă continuată, prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 257 C. pen., raportat la art. 6 și 9 din Legea nr. 78/2000 și art. 257 C. pen., raportat la art. 6 și 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și art. 33 lit. a) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Temeiul arestării preventive l-a constituit situația prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen. În data de 16 iulie 2010, inculpatul Z.A.R. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat (expusă la punctul 18) și a două infracțiuni de trafic de influență, din care una în formă continuată (2 acte materiale) (expuse la punctele 19, 20.), prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 257 C. pen. rap. la art. 6 și art. 9 din Legea nr. 78/2000 și art. 257 C. pen. rap. la art. 6 și art. 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

Cercetarea judecătorească a debutat cu citirea actului de sesizare a instanței, în data de 20 iulie 2010, iar în perioada 20 septembrie 2010 - 18 noiembrie 2010 a continuat cu audierea inculpaților și a martorilor din lucrări, urmând ca la viitoarele termene de judecată să fie audiați martorii S.I., N.A., N.B.R., P.L., I.A., R.A.C. și D.C. și investigatorii sub acoperire. În privința inculpatului Z.A.R., au fost audiați coinculpații, precum și martorii din lucrări. Inculpatul Z.A.R.

a fost audiat în ședința publică din data de 1 noiembrie 2010, iar în data de 18 noiembrie 2010 a formulat o cerere de probatorii, asupra căreia instanța se va pronunța la termenul de judecată din data de 29 noiembrie 2010. În timpul arestării preventive, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, inculpatul a formulat mai multe cereri de liberare provizorie sub control judiciar, cereri respinse prin încheierile de ședință din data de 6 mai 2010, 14 iunie 2010, 24 august 2010 și 1 noiembrie 2010. Totodată, pe parcursul aceleiași perioade, inculpatul a formulat cereri de revocare sau de înlocuire a măsurii arestării preventive, precum și o cerere de încetare de drept a măsurii arestării preventive.

Inculpatul a negat constant săvârșirea faptelor pentru care a fost arestat preventiv și a fost trimis în judecată, invocând prezumția de nevinovăție, lipsa probelor care să îl incrimineze, cât și o serie de abuzuri comise de organele de anchetă. Inculpatul C.N. a fost arestat preventiv pentru faptul că în perioada octombrie-decembrie 2009, în calitate de prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea a pretins, prin intermediul inculpatei G.I.C., avocat în Baroul București, suma de 4.000 euro de la investigatorul sub acoperire T.E.E., cercetat în Dosarul nr. 5021/P/2009 al unității de parchet anterior menționate, în scopul facilitării dispunerii față de investigator a unei soluții de netrimitere în judecată.

În cadrul aceleiași activități infracționale, procurorul C.N. a pretins, prin intermediul aceleiași complice, suma de 4.000 euro de la investigatorul sub acoperire A.F., în scopul precizat mai sus, legat de facilitarea emiterii soluției favorabile față de investigatorul sub acoperire T.E.E. Se reține în mandatul de arestare preventivă că în perioada octombrie - decembrie 2009, C.N., în calitate de prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, l-a ajutat cu complicitatea inculpatei G.I.C., pe investigatorul sub acoperire T.E.E.

(față de care se efectuau cercetări penale în Dosarul nr. 5021/P/2009 al unității de parchet anterior menționate), prin transmiterea de îndrumări cu privire la atitudinea pe care trebuia să o adopte în cadrul unor proceduri judiciare, infirmarea actului de trimitere în judecată emis în respectiva cauză și administrarea frauduloasă a unor probe, aceste împrejurări fiind de natură să îngreuneze urmărirea penală și să creeze premisele pentru adoptarea unei soluții de netrimitere în judecată. Se mai reține că, în cursul lunii iulie 2009, procurorul C.N., împreună cu inculpații V.M. și C.G.

(foști lucrători de poliție) au constituit un grup infracțional organizat, a cărui activitate s-a desfășurat în perioada iulie 2009 - martie 2010, în scopul comiterii unor infracțiuni de corupție, prin acțiuni derulate în mod coordonat, de racolare a unor persoane cercetate penal interesate să dobândească beneficiul unor măsuri judiciare favorabile în schimbul remiterii unor sume de bani și altor bunuri pentru influențarea sau coruperea magistraților, de asigurare a transmiterii foloaselor pretinse în cadrul grupării infracționale, precum și de facilitare a dispunerii unor soluții de netrimitere în judecată în diferite cauze penale aflate în instrumentarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea și a altor unități de parchet.

Totodată se mai reține că, în perioada octombrie 2009 - martie 2010, C.N., în calitate de prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, cu complicitatea numiților V.M. și C.G., acționând împreună cu aceștia în cadrul grupului infracțional organizat din care făceau parte, l-a ajutat pe C.M. (față de care se efectuau cercetări penale într-un dosar al unității de parchet anterior menționate), prin administrarea frauduloasă a unor probe cu ocazia efectuării de către magistratul C.N. a urmăririi penale, să obțină o soluție de netrimitere în judecată în respectiva cauză. În final, se reține că în perioada septembrie 2009 - martie 2010, C.N., în aceeași calitate de prim-procuror, cu complicitatea inculpaților V.M.

și C.G., acționând împreună cu aceștia în cadrul grupului infracțional organizat din care făceau parte, l-a ajutat pe C.M. (față de care se efectuau cercetări penale într-un dosar al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea), prin facilitarea administrării frauduloase a unor probe, să obțină o soluție de netrimitere în judecată. Faptele ar putea constitui infracțiunile prevăzute de luare de mită și constituire a unui grup infracțional organizat, precum și a infracțiuni de favorizare a infractorului, prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, art. 7 din Legea nr. 39/2003 și art. 264 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Temeiul arestării preventive l-a constituit situația prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen. Cererile inculpatului C.N., privind revocarea sau înlocuirea măsurii arestării preventive au fost respinse prin încheierile din datele de 14 mai 2010, 8 iunie 2010, 8 iulie 2010, 20 iulie 2010, 24 august 2010, 21 octombrie 2010, 1 noiembrie 2010 și 8 noiembrie 2010. Liberarea provizorie reprezintă o formă de garantare a libertății persoanei pe parcursul desfășurării activității judiciare de natură penală, fiind garantată, atât la nivel constituțional, (art. 23 alin. (1) din Constituție), cât și la nivelul C. proc. pen. în conținutul principiului fundamental al garantării libertății persoanei (art. 5 alin. (5) C. proc.

pen.). Transpunerea în particular a acestor dispoziții se regăsește în conținutul art. 160 1 C. proc. pen., potrivit căruia în tot cursul procesului penal, învinuitul sau arestatul preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune. Liberarea provizorie are o natură juridică sui generis, în sensul că, fără a fi o măsură preventivă, este o măsură procesuală provizorie și facultativă, cu caracter constrângător, condiționând libertatea individuală a învinuitului sau inculpatului, fiind subsecventă arestării preventive și având scopul de a individualiza, într-o formă neprivativă de libertate, arestarea preventivă. În cauză, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de liberare provizorie sub control judiciar prevăzute de disp.

art. 160 2 alin. (1) și (2) C. proc. pen., cât și condiția privind temeinicia cererii prev. de art. 160 8 C. proc. pen., așa cum în mod corect a apreciat și instanța de fond. Analiza particularităților instituției liberării provizorii sub control judiciar trebuie raportată la disp. art. 160 2 alin. (1) și (2) C. proc. pen. și nu poate fi translatată, la instituția menținerii arestării preventive, așa cum susține parchetul în motivele de recurs, menținerea temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, respectiv gradul de pericol social ridicat al presupuselor fapte de corupție săvârșite, cât și la sentimentul de insecuritate generat de aceasta. A proceda în această manieră ar însemna a lipsi de eficiență, instituția liberării provizorii.

Din analiza textelor legale relative la măsurile preventive în ansamblul lor și prin coroborare, cu reținerea tuturor condițiilor impuse la luarea revocarea, înlocuirea măsurii arestării preventive, analiza textului care definește scopul acestei măsuri conduce în mod evident la concluzia că acordarea liberării provizorii sub control judiciar nu este împiedicată de menținerea temeiurilor care au determinat arestarea preventivă a inculpatului (nici o dispoziție legală nu condiționează liberarea provizorie de încetarea sau schimbarea temeiurilor arestării preventive), iar scopul arestării preventive, definit conform art. 136 alin. (1) C. proc. pen., poate fi realizat inclusiv prin liberarea provizorie a inculpaților, cu impunerea unui control judiciar, care presupune respectarea mai multor condiții restrictive de drepturi de către aceștia.

Susținerile parchetului în sensul netemeiniciei hotărârii instanței de fond prin raportare la „amplul demers infracțional al inculpaților, durata în timp a activității lor infracționale, lipsa oricărei rețineri în atingerea scopului infracțional, numărul persoanelor cărora se trafica influența, vizarea propriului interes în detrimentul interesului general” nu pot fi reținute în soluționarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar căci, deși menținerea în arest preventiv a unei persoane se raportează, într-adevăr și la natura și modalitatea de săvârșire a faptei de care aceasta este acuzată, acestea nu pot fi o justificare, în sine, a menținerii acestei măsuri, până la depășirea unui termen rezonabil, în contextul în care pentru inculpatul Z.A.R., probatoriul din rechizitoriu este epuizat, iar pentru inculpatul C.N., martorii care urmează a fi audiați, nu sunt propuși în legătură cu infracțiunile pentru care s-a dispus arestarea preventivă și în contextul în care inculpații s-au aflat pe tot parcursul judecății și al urmăririi penale în stare de arest preventiv, adică pe tot parcursul strângerii probelor de către organul de urmărire penală și pe tot parcursul administrării nemijlocite a probelor de către instanța de judecată.

Din examinarea normelor interne - procesual penale și constituționale, interpretate prin coroborare și prin prisma dispozițiilor art. 5 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului Libertăților Fundamentale, rezultă că dreptul la libertate este un drept inalienabil la care nu se poate renunța, iar garanțiile ce îl însoțesc privesc toate persoanele, având în vedere rolul primordial al acestui drept într-o societate democratică. Față de principiile expuse, rezultă cu necesitate că normele legale ce prevăd cazurile în care se poate deroga de la principiul că nici o persoană nu poate fi privată de libertatea sa au caracter derogatoriu, iar cazurile pe care le reglementează nu pot fi interpretate decât restrictiv.

Aceasta, deoarece regula în materie o constituie starea de libertate, iar orice restrângere sau atingere, în orice mod și de orice intensitate a substanței dreptului imprimă acestui drept fundamental un caracter relativ. Așa fiind, cazurile în care legea națională și normele europene acceptă ca fiind licită privarea de libertate sunt reglementate prin norme imperative și exprese, enumerările folosite de legiuitor fiind limitative. Astfel în jurisprudența sa, C.E.D.O.

a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmulier împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A 9 § 15); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 14), să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10. § 9) sau să tulbure ordinea publică [Letellier împotriva Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, § 51, și Hendriks împotriva Olandei (dec), nr. 43701/04, 5 iulie 2007]. Pericolul de împiedicare a bunei desfășurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorități, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Becciev împotriva Moldovei, nr. 9 190/03 § 59 4 octombrie 2005). În cazul tulburării ordinii publice, dacă un astfel de motiv poate intra în discuție din perspectiva art. 5 C.E.D.O.

în aceste circumstanțe excepționale și în măsura în care dreptul intern recunoaște această noțiune, el nu poate fi considerat ca relevant și suficient, decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea în libertate a deținutului ar tulbura într-adevăr ordinea publică (Letellier, citată anterior § 51). Pe de altă parte, C.E.D.O., a statuat că, potrivit art. 5 § 3, autoritățile trebuie să ia în considerare măsuri alternative, în măsura în care acuzatul le oferă garanții în ceea ce privește prezentarea sa la proces. Motivarea menținerii sine die a măsurii arestării preventive, prin referiri exclusive la gravitatea faptei sau prin raportare doar la probele ce susțin culpabilitatea inculpatului, nu satisfac exigențele C.E.D.O.

Referitor la susținerea parchetului din motivele de recurs, în sensul că faptele despre care se presupune că inculpații le-au săvârșit, coroborate cu lăsarea acestora în libertate, ar potența starea de neîncredere a opiniei publice cu privire la modul în care organele statului aplică legea și protejează ordinea socială, se va constata că sentimentele de securitate și încredere a societății în organele statului presupun aplicarea de către acestea cu promptitudine și fermitate a dispozițiilor legale. Aceasta implică inclusiv individualizarea măsurilor preventive ce se impun a fi dispuse cu privire la persoanele despre care există presupunerea rezonabilă că au comis infracțiuni, astfel încât acestea să asigure atât un climat de calm, de securitate și echilibru în societate cât și încrederea acesteia în reacția autorităților, dar fără a se încălca dreptul la libertate al individului.

Practica instanței europene a reținut în acest sens că privarea de libertate a unei persoane este o măsură atât de gravă, încât ea nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, sunt considerate insuficiente pentru salvgardarea unui interes personal sau public ce ar impune detenția. La acest moment al procedurii derulate împotriva inculpaților nu mai există riscul tulburării ordinii publice, în contextul în care reacția publică la comiterea unor astfel de fapte și așteptările societății relativ la atitudinea organelor abilitate și-au găsit corespondent în modul ferm și prompt de acțiune al autorităților judiciare care în termen scurt au instrumentat urmărirea penală și au trimis inculpații în judecată, iar cercetarea judecătorească se apropie de final, așa încât, deși este vorba de infracțiuni grave nu se mai impune în acest moment privarea de libertate a inculpaților.

Este adevărat că unele infracțiuni prin gravitatea lor și reacția publicului la săvârșirea lor pot suscita tulburări sociale de natură să justifice o arestare preventivă cel puțin pentru o perioadă. Cu toate acestea un astfel de pericol descrește neapărat cu trecerea timpului, iar pentru justificarea subzistenței motivelor arestării, autoritățile judiciare trebuie să ofere motivații clare (I.A. c Franței).

În speță, parchetul nu a dovedit existența acestor motive, nu a învederat acele indicii concrete care dovedesc o veritabilă cerință de interes public care să prevaleze, în defavoarea prezumției de nevinovăție, asupra regulii respectării libertății individuale (Anurnova c Rusiei), nu a oferit o explicație pentru a justifica, că odată cu trecerea timpului, în ce mod punerea în libertate a celor doi inculpați ar putea produce un impact negativ asupra societății civile sau ar obstrucționa cercetarea judecătorească, simpla trimitere la gravitatea faptelor, la modalitatea săvârșirii, perspectiva unei pedepse severe, nu pot suplini lipsa motivării menționate.

Instanța de fond în mod corect și argumentat a apreciat că nu există motive „relevante și suficiente” (Calmanovici c Poloniei) pentru a justifica starea de arest preventiv a inculpaților, arătând în mod concret că nu există riscuri pentru obstrucționarea administrării justiției” (Wemhoff c Germaniei) de către inculpați, tulburarea ordinii publice (Letellier c Franței) și riscul săvârșirii unor alte infracțiuni (Matzenetter c Austriei) în cazul punerii în libertate a inculpaților, examinând individual situația acestora, profilul lor personal și situația familială. Raționamentul instanței de fond a evoluat, astfel încât acesta a reflectat evoluția cercetării judecătorești, verificând în funcție de circumstanțele cauzei, dacă motivele invocate inițial, pentru menținerea stării de arest preventiv mai sunt valide în actualul stadiu al procesului penal și a apreciat că pericolul social inițial pentru ordinea publică cu trecerea timpului s-a atenuat.

De altfel din probele dosarului nu rezultă date din care să justifice presupunerea că inculpații ar putea să săvârșească alte infracțiuni sau ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea unor martori sau prin distrugerea unor mijloace de probă, ori alte modalități de alterare a adevărului, care să facă astfel imposibilă punerea în libertate a acestora. Astfel au fost audiați toți inculpații, pentru inculpatul Z.A.R. probatoriul din rechizitoriu a fost epuizat, iar în persoana martorilor care urmează a fi audiați declarațiile acestora nu sunt relevante în stabilirea situației de fapt.

Riscul ca inculpații să comită noi infracțiuni, odată puși în libertate este puțin probabil, întrucât aceștia nu mai îndeplinesc funcțiile în exercitarea cărora au comis faptele, fiind suspendați de drept ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale, deci nu mai pot comite fapte asemănătoare, iar despre posibile fapte de același gen nici parchetul nu insinuează că s-ar putea comite. În aprecierea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar o pondere însemnată trebuie să o aibă și datele care țin de circumstanțierea persoanei inculpatului (conform art. 136 alin. (8) C. proc. pen.).

În acest sens s-a pronunțat și C.E.D.O., care a statuat că la menținerea unei persoane în detenție, instanța de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor, ci și la alte circumstanțe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, la moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele materiale legăturile cu familia (cauza N. c Austriei). În speță, cu privire la persoana inculpaților, aceștia nu sunt cunoscuți cu antecedente penale, provin din familii organizate, au avut un statut social, bucurându-se de o bună apreciere în familie și societate, (inculpatul C.N. are și o situație familială dificilă - 2 copii era singurul întreținător al familiei), au un grad de instruire ridicat, aspecte care contribuie la justificarea punerii lor în libertate și oferă garanții cu privire la buna desfășurare a procesului penal în continuare.

Înalta Curte constată astfel că, nu numai îndeplinirea formală a condițiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie, dar, raportat la datele concrete ale cauzei și la persoana inculpaților, cererea este întemeiată, scopul măsurii arestării preventive (asigurarea bunei desfășurări a procesului penal împiedicarea sustragerii de la urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei) putând fi realizat și prin lăsarea în libertate a inculpaților, cu restrângerea unor drepturi și libertăți prin instituirea unor obligații stricte în sarcina acestora și atragerea atenției că, în caz de încălcare, cu rea-credință a acestor obligații, vor fi din nou arestați. De altfel, vinovăția inculpaților, gravitatea faptelor, ca și modul de comitere a acestora, urmează a fi avute în vedere la individualizarea pedepselor, în cazul în care se va ajunge la condamnarea acestora.

Faptul că aceștia nu au recunoscut săvârșirea faptei, (atitudinea considerată necooperantă de către parchet și cu consecințe asupra menținerii lor în stare de arest) nu poate fi sancționată prin menținerea acestora în stare de arest o perioadă îndelungată de timp, atâta timp cât prezumția de nevinovăție constituie baza procesuală a dreptului la apărare și drepturile procesuale acordate inculpaților. Principiul prezumției de nevinovăție figurează printre elementele procesului echitabil cerut de art. 6 alin. (1) C.E.D.O. și nu i se poate aduce atingere prin sancționarea inculpaților cu menținerea lor în arest, pe motiv că nu recunosc faptele pentru care sunt trimiși în judecată.

Argumente de genul complexității cauzei care ar impune respingerea cererii și menținerea stării de arest preventiv a inculpaților, invocate de parchet în recursul declarat, nu sunt fondate atâta timp cât ceilalți coinculpați se află în stare de libertate, iar complexitatea cauzei îi vizează pe toți, neputând fi reținută ca element pentru justificarea unei măsuri preventive numai față de unii dintre aceștia. În condițiile arătate, luând în considerare și garanțiile suplimentare oferite dedispozițiile art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen. - Înalta Curte consideră că scopul măsurilor preventive - definit conform art. 136 alin. (1) C. proc. pen. - poate fi realizat, în acest moment procesual, inclusiv prin liberarea provizorie a inculpaților cu impunerea unui control judiciar, care presupune respectarea condițiilor restrictive de drepturi stabilite de prima instanță, astfel că recursul parchetului care solicită menținerea arestului preventiv este nefondat.

Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciază ca fiind legală și temeinică hotărârea instanței de fond, motiv pentru care conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Brașov împotriva încheierii de ședință din 19 noiembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori. În ceea ce privește recursul inculpatului C.N. cu privire la respingerea cererii sale de revocare sau înlocuire a măsurii arestării preventive, conform disp. art. 141 C. proc. pen., acesta este inadmisibil. Conform textului menționat „încheierea prin care prima instanță sau instanța de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii arestării preventive nu e supusă nici unei căi de atac”.

Astfel dispoziția din încheierea atacată cu privire la respingerea cererii de revocare sau înlocuire a măsurii arestării preventive nu face parte dintre cele determinate de lege ca fiind susceptibile de reformare pe calea recursului, drept urmare, recursul declarat în cauză nu îndeplinește condițiile ce se cer a fi întrunite pentru exercitarea acestei căi de atac. Așadar, în lipsa temeiului legal, recunoașterea posibilității exercitării unei căi de atac în condiții neprevăzute de legea procesual-penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă pentru ordinea de drept. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 18/2008.

Nu s-ar putea aprecia altfel, decât cu nesocotirea voinței legiuitorului, sensul stabilirii sistemului căilor de atac, fiind același pentru toate persoanele, prin lege organică. Este de reținut că nestatuarea prin lege procesual-penală asupra posibilității atacării, separat, cu recurs a încheierii prin care s-a respins cererea de revocare sau de înlocuire a măsurii arestării preventive nu încalcă niciuna din prevederile constituționale sau drepturile ocrotite prin C.E.D.O. Dispozițiile art. 146 alin. (1) 2 , art. 149 1 alin. (1) 3 , art. 159 alin. (8), art. 160 9 alin. (2), art. 160 b C. proc. pen., asigură atât controlul judiciar imediat, realizat de către o instanță ierarhic superioară, asupra legalității și temeiniciei arestării preventive în cursul urmăririi penale și al judecății, cât și verificarea periodică a legalității și temeiniciei acestei măsuri preventive în cursul judecății.

C.E.D.O., cât și Curtea Constituțională s-au pronunțat constant, cu referire la accesul liber la justiție, că acesta semnifică, exclusiv, accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește, fără a însemna accesul, în toate situațiile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece acestea sunt stabilite de legiuitor care, în considerarea unor situații diferite, instituie reguli deosebite. Art. 5 paragr. 4 din C.E.D.O. nu garantează dreptul la o cale de atac împotriva hotărârii privitoare la arestarea preventivă, ci garantează un grad de jurisdicție, reprezentat de o instanță independentă pentru luarea, prelungirea sau menținerea arestării preventive.

Cu privire la solicitarea inculpatului C.N. de a înlătura obligația stabilită de instanță în sensul interzicerii participării sale la emisiuni audio - vizuale, la interviuri mass-media și publicări de articole în presa scrisă cu privire la prezenta cauză penală, Înalta Curte o consideră nefondată. Astfel, în mod corect și argumentat față de atitudinea inculpaților care au reclamat o totală neînceredere în organele care au instrumentat urmărirea penală, cât și atacurile la adresa presei s-a impus inculpaților această obligație. O asemenea măsură apare ca fiind necesară și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea acesteia, dreptul la liberă exprimare poate face obiectul unor restrângeri, dar cu respectarea necesității, proporționalității măsurii și a scopului pentru care aceasta a fost aplicată, ceea ce în speță a fost realizat, instanța de fond argumentând această măsură.

Susținerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Brașov, referitoare la tardivitatea recursului declarat de inculpatul C.N. este nefondată. Așa cum reiese din actele dosarului, rezultă că apărătorul inculpatului C.N. a declarat în termen legal recurs împotriva încheierii din 19 noiembrie 2010, existând la dosar dovada transmiterii recursului prin poștă la 19 noiembrie 2010 (copia plicului prin care s-a trimis recursul există la dosar), iar recursul declarat de apărător a fost însușit de către inculpatul C.N. Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul inculpatului C.N. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. îl va obliga la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Brașov împotriva încheierii din 19 noiembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 6367/2/2010. Respinge recursul declarat de inculpatul C.N. împotriva aceleiași încheieri. Obligă pe recurentul inculpat C.N. la plata sumei de 125 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat Z.A.R.

până la prezentarea apărătorului ales al inculpatului, în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 noiembrie 2010.