ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3749/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea pronunțată de curtea de apel ce formează obiectul recursului. Prin sentința nr. 4/ CA din 13 ianuarie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul P.I. în contradictoriu cu pârâții C.L.C. SÂRBI, P.C. SÂRBI și G.R. și a dispus anularea parțială a H.G. nr. 970/2002, cu privire la poziția nr. 70 din Anexa nr. 79 referitoare la „teren aferent puț”, în suprafață de 005 ha și anularea parțială a H.C.L.

Sârbi nr. 32 din 19 august 1999, respectiv poziția nr. 64 din Anexa 1 - „Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Sârbi”; a luat act de renunțarea reclamantului la capătul 2 de acțiune privind obligarea pârâților la revocarea hotărârilor emise contestate și a respins ca neîntemeiat capătul 3 de cerere privind obligarea pârâților să nu ocupe sau să nu înceapă vreo lucrare pe terenul în litigiu, înainte de a se conforma prevederilor Legii nr. 33/1994. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Reclamantul P.I. este proprietarul terenului intravilan înscris în C.F. 911 Burzuc, nr. topo. 63, 64, 65 și 66, în suprafață totală de 12.771 m.p.

Pe terenul proprietatea acestuia, cu nr. topo 65 Burzuc, se află un foraj (puț) la distanță de 18,42 m față de drumul comunal cu nr. topo 427, la distanță de 14,65 m față de limita exterioară a nr. topo 65, către drum și la o distanță de 17,25 m față de limita sudică a proprietății cu nr. topo 65. În Anexa 1. Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Sârbi”, însușit de C.L.C. Sârbi prin Hotărârea nr. 32/1999, la poziția nr. 64 este înscris un teren aferent puț, situat în localitatea Burzuc, în suprafață de 005 ha. Prin H.G. nr. 970/2002 se atestă apartenența la domeniul public al comunei Sârbi a acestui teren aferent puț, care figurează înscris la poziția 70 din Anexa nr. 79 la această hotărâre.

Mai constată instanța de fond că respectivul teren de 500 mp, menționat la poziția nr. 70 la H.G. nr. 970/2002, nu este identificat topografic spre deosebire de celelalte imobile de pe raza satului Burzuc aparținând domeniului public al comunei Sârbi, și nici nu s-a făcut dovada de către pârâți în sensul că acest puț este amplasat pe nr. topo. 427 care aparține domeniului public al comunei Sârbi. De asemenea, în actele administrative atacate se precizează faptul că terenul pe care e amplasat puțul a fost dobândit în anul 1972, însă nu s-a dovedit modalitatea în care terenul respectiv a fost trecut în proprietatea Comunei Sârbi. Pe baza actelor de la dosar, instanța de fond a reținut că nu s-a făcut dovada că terenul pe care este amplasat puțul este în proprietatea publică a Comunei Sârbi și nici că acel puț este amplasat pe nr. topo 472, care aparține domeniului public al Comunei Sârbi.

Faptul că acest teren este cuprins în Anexa 1 „Inventar” nu reprezintă o dovadă în acest sens și nici nu are efect constitutiv sau translativ de drepturi de proprietate. Însă prin înscrisurile depuse la dosar, reclamantul a dovedit faptul că puțul este amplasat pe nr. topo 65, înscris în C.F. nr. 911 Burzuc, teren care este în proprietatea acestuia. În consecință, a apreciat instanța de fond că atestarea apartenenței acestui teren pe care este amplasat puțul la domeniul public al comunei Sârbi, prin H.G. nr. 970/2002, este nelegală, situație în care a dispus anularea parțială a acestui act administrativ, cu privire la poziția nr. 70 din Anexa nr. 79. Cu privire la Hotărârea C.L.

Sârbi nr. 32/1999, instanța de fond a conchis, de asemenea, în sensul nelegalității în ceea ce privește includerea în domeniul public al comunei a unui teren cu privire la care reclamantul a făcut dovada dreptului său de proprietate, ca efect al faptului că este un act prealabil adoptării hotărârii Guvernului, ultima hotărâre fiind actul care în final stabilește regimul juridic al bunurilor ce constituie domeniul public al comunei. În opinia judecătorului fondului faptul că anterior nu s-a contestat hotărârea C.L. Sârbi nu este de natură să ducă la concluzia că nu poate fi anulată H.G., deoarece ultima hotărâre este actul final de stabilire a calității bunurilor prevăzute în hotărârea C.L., are și o forță juridică superioară, este un act de sine stătător și poate fi atacat la instanța de contencios administrativ.

Cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâților să nu ocupe sau să nu înceapă vreo lucrare pe terenul în discuție înainte de a se conforma prevederilor Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, instanța de fond a considerat că acest capăt de cerere excede obiectului acțiunii în contencios administrativ și a constatat, totodată că reclamantul a formulat o cerere de ordonanță președințială pe rolul Curții de Apel Oradea, prin care a solicitat sistarea unor lucrări începute pe acel teren la data de 19 martie 2008. 2. Cererile de recurs Împotriva sentinței civile nr. 4/ CA din 13 ianuarie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții C.L.C.

Sârbi, P.C. Sârbi și G.R., criticând-o în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 304 indice 1 C. proc. civ. 2.1 Prin critice formulate, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții - pârâți P.C. Sârbi și C.L.C. Sârbi, au susținut că hotărârea recurată este nelegală în condițiile în care terenul în litigiu este cuprins în inventarul domeniului public al comunei, fiind însușit în mod natural, în baza art. 7 lit. a) din Legea nr. 213/1998, anterior momentului eliberării titlului de proprietate nr. 2311 din 01 decembrie 2002 și înscrierii în C.F. nr. 991 Burzuc. În acest context susțin recurenții că se impune anularea Titlului de proprietate nr. 2311 din 01 decembrie 2002, în ceea ce privește suprafața de 500 m.p.

teren întrucât a fost emis cu încălcarea art. 11 pct. 1 și 2 din Legea nr. 213/1998. 2.2 Recurentul - pârât G.R. a criticat sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și art. 304 indice 1 C. proc. civ., arătând, în esență, următoarele: Prin sentința recurată se menționează că la termenul din data de 10 iunie 2009 a fost respinsă excepția de tardivitate fără a fi motivată această soluție sau în cazul în care a fost motivată prin încheierea de ședință de la acel termen fără să se comunice încheierea pentru a putea fi atacată odată cu fondul cauzei. Consideră recurentul - pârât că atâta vreme cât instanța de fond nu și-a motivat respingerea excepției de tardivitate, nemenționând data la care reclamantul a luat la cunoștință de existența actului contestat, în mod greșit a fost respinsă această excepție, acțiunea reclamantului fiind tardivă.

Pe fondul cauzei consideră recurentul - pârât că hotărârea instanței de fond este nelegală în condițiile în care a fost dată doar pe baza analizei actelor aflate la dosarul cauzei cu toate că prin decizia de casare s-a menționat că actele depuse în cauză nu sunt de natură a înlătura orice dubiu, întrucât nu consemnează nimic asupra datei instalării și a proprietarului puțului de foraj aflat pe terenul în litigiu și nici asupra vecinătăților terenului din parcela 65 pe care reclamantul l-a primit prin donație în anul 1995. În acest sens mai arată recurentul - pârât că nu a fost de acord cu plata onorariului de expert, deoarece această obligație revenea titularului acțiunii, respectiv reclamantului.

Mai arată recurentul - pârât că instanța de fond a anulat parțial H.G. nr. 970/2002, fără ca, în prealabil, hotărârea C.L. Sârbi nr. 32/1999, ce a stat la baza adoptării hotărârii de Guvern, în discuție, să fie anulată de către instanța competentă, în speță tribunalul și nu curtea de apel. În final susține recurentul-pârât că prin natura sa, actul de atestare a bunurilor aparținând domeniului public local nu creează drepturi noi, nu stabilește și nici nu modifică regimul juridic al bunurilor respective și nu este de natură a vătăma vreun drept. Prin hotărârile de însușire a inventarelor, consiliile locale - județene stabilesc doar regimul juridic diferențiat cu privire la bunurile lor, aceste acte administrative neavând nici un efect asupra proprietății private a altor persoane.

În concluzie, consideră recurentul - pârât că HG nr. 970/2002 este temeinică și legală, fiind adoptată conform prevederilor art. 107 din Constituția României și ale art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu completările ulterioare. 3.Hotărârea instanței de recurs Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., și ținând seama de toate susținerile și apărările părților și de probele administrate în fața instanței de fond, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate și urmează a fi respinse pentru următoarele considerente: Înalta Curte constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, toți recurenții - pârâți procedează, cu mici nuanțe, la reiterarea aspectelor invocate în fața instanței de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în sensul că poziția nr. 70 din anexa 79 a H.G.

nr. 970/2002, precum și Hotărârea nr. 32 din 19 august 1999 a C.L.C. Sârbi au fost emise cu încălcarea dispozițiilor art. 44 alin. (3) din Constituția României, revizuită, precum și ale art. 1, art. 3 alin. (4) și cele ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. În aceste condiții, Înalta Curte se va limita la analiza criticilor care se circumscriu unor motive de recurs. 3.1 Astfel, nu pot fi primite susținerile recurenților - pârâți P.C. Sârbi și C.L.C. Sârbi în sensul că au dobândit un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, prin modalitatea prevăzută de art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în condițiile în care nu au fost administrate probe care să dovedească pretinsa modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.

Faptul că legiuitorul a prevăzut printre modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate al autorităților administrativ teritoriale, reglementate de art. 7 lit. a) din actul normativ sus menționat și accesiunea imobiliară naturală, asta nu înseamnă că dreptul de proprietate dobândit în acest fel nu trebuie dovedit. Ori în cauza, în mod corect a constatat judecătorul fondului că dreptul de proprietate pretins de recurenții - pârâți nu a fost dovedit. Totodată, având în vedere că intimatul - reclamant a făcut dovada că este titularul unui drept de proprietate asupra imobilului înscris la poziția nr. 70 din Anexa 79 „Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Comunei Sârbi” a H.G.

nr. 970/2002, este de necontestat faptul că acesta nu puteau fi privat de dreptul său de proprietate decât cu respectarea art. 44 alin. (3) din Constituția României și art. 7 și 8 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, ceea ce nu s-a dovedit în cauza dedusă judecății. Astfel, constată Înalta Curte că în mod corect a reținut instanța de fond că, pârâții nu au fost în măsură să demonstreze că sunt titularii unui drept de proprietate asupra terenului în litigiu așa încât a conchis asupra nelegalității hotărârilor contestate. Aspectele referitoare la anularea Titlului de proprietate nr. 2311 din 01 decembrie 2002, invocate de recurenți nu vor fi analizate întrucât depășesc cadrul procedural al prezentului litigiu.

3.2 Înalta Curte nu poate primi nici criticile referitoare la nemotivarea respingerii excepției de tardivitate a acțiunii în condițiile în care în cuprinsul încheierii de ședință din 10 iunie 2009, dată la care a fost soluționată excepția, judecătorul fondului a expus motivele pentru care a fost respinsă respectiva excepție, stabilind, totodată, și data la care intimatul - reclamant a luat la cunoștință despre existența celor două acte administrative contestate, respectiv 15 martie 2007; de asemenea, sunt nefondate și criticile referitoare la necomunicarea încheierii de ședință din 10 iunie 2009, în condițiile în care Codul de procedură civilă nu prevede comunicarea încheierilor interlocutorii care se atacă doar odată cu fondul.

Faptul că recurentul - pârât G.R., deși legal citat pentru termenul din 10 iunie 2009, nu a înțeles că fie prezent în fața instanței de fond nu justifică criticile formulate în raport cu necomunicarea respectivei încheieri de ședință. Vor fi înlăturate, totodată, și criticile referitoare la neconformarea instanței de fond îndrumărilor deciziei de casare în condițiile în care judecătorul fondului a pus în discuția părților necesitatea administrării probei cu expertiză topografică însă niciuna dintre părți nu a acceptat plata onorariului de expert.

Sunt nefondate susținerile recurentului - pârât referitoare la necesitatea suportării onorariului de expert doar de către intimatul - reclamant, în condițiile în care înlăturarea oricărui dubiu cu privire la situația faptică a terenul în litigiu era, nu doar în interesul acestuia ci profita, în primul rând, intimaților - recurenți, cu atât mai mult cu cât intimatul - reclamant era singurul care prin probele administrate în cauză făcuse dovada deținerii unui titlu asupra terenului. Prin urmare în mod corect instanța de fond a apreciat asupra tuturor împrejurărilor de fapt invocate de părți doar în baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei. Nu pot fi reținute nici criticile referitoare la anularea în prealabil, de către instanța competentă a Hotărârii nr. 32/1999 a C.L.

Sârbi, ca act premergător al H.G. nr. 970/2002, pentru motivele expuse pe larg în considerentele hotărârii recurate. Oricum chiar dacă prin hotărârea C.L.C. Sârbi s-au prevăzut bunurile care constituie domeniul public și cele care constituie domeniul privat al comunei, această hotărâre este confirmată prin H.G. nr. 970/2002, care stabilește, în final, calitatea bunurilor respective, Guvernul având posibilitatea de a verifica dacă s-a procedat legal la stabilirea calității acestor bunuri și să procedeze la o modificare a situației lor juridice, pentru îndreptarea eventualelor erori, ce s-au produs. În consecință, în mod corect judecătorul fondului constatând nelegalitatea parțială a H.G. nr. 970/2002 a constatat, implicit că și hotărârea C.L.C.

Sârbi nr. 32/1999 este nelegală în ce privește includerea în domeniul public al comunei al unui teren asupra căruia unitatea administrativ - teritorială nu a dovedit deținerea unui titlu. Susținerea recurentului - pârât în sensul că H.G. nu are efect constitutiv de drept de proprietate în favoarea unităților administrativ - teritoriale, pentru că atestă calitatea de bunuri ale domeniului public, calitate ce a fost în prealabil stabilită prin hotărâri ale consiliilor locale și a consiliului județean, care și-au însușit inventarele întocmite de către comisiile de inventariere nu pot fi primite. H.G. nr. 970/2002 reprezintă un act administrativ de autoritate adoptat în baza art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, supus controlului instanței de contencios administrativ conform prevederilor art. 23 din aceeași lege.

Hotărârea stabilește caracterul de bunuri ce compun domeniul public al unităților administrativ - teritoriale din Județul Bihor, distinct de bunurile ce constituie domeniul privat al acestora, nefiind relevant dacă are efect declarativ sau constitutiv de drepturi față de faptul că poate fi atacată la instanța de contencios administrativ. În consecință, Înalta Curte va înlătura toate criticile formulate de recurenții - pârâți constatând că în mod legal instanța de fond a considerat că poziția nr. 70 din Anexa nr. 79 - „Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Comunei Sârbi”, a H.G. nr. 970/2002 privind atestarea domeniului public al județului Bihor precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Bihor și poziția nr. 64 din Anexa 1 a Hotărârii nr. 32 din 19 august 1999 a C.L.C.

Sârbi sunt nelegale întrucât atestă apartenența la domeniul public al Comunei Sârbi a unui teren, proprietatea intimatului - reclamant. Așadar, toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluția de admitere a cererii reclamantului, pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală, motiv pentru care recursurile vor fi respinse, ca nefondate, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de G.R., P.C. SÂRBI ȘI C.L.C. SÂRBI, împotriva sentinței civile nr. 4/ CA din 13 ianuarie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2010.