ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2317/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul D.M.D. a solicitat, în contradictoriu cu C.C.S.D., obligarea pârâtei să înregistreze dosarul său și să se pronunțe printr-o decizie asupra cererii de despăgubiri formulată. Prin întâmpinare, pârâta C.C.S.D. a invocat excepția prematurității cererii de chemare în judecată, arătând că la Secretariatului C.C.S.D. nu a fost înregistrat nici un dosar cu numele reclamantului, așa încât comisia nu poate avea atribuții decât după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Prin sentința nr. 2825 din 10 iunie 2010, Curtea de Apel București a admis excepția prematurității cererii, invocată de autoritatea publică pârâtă și a respins, ca prematură, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul D.M.D. în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut, în esență, că excepția prematurității invocată de pârâtă, este întemeiată, având în vedere că, din acte rezultă că dosarul de acordare a despăgubirilor nr. 1373/2005 privindu-l pe reclamantul D.M.D. a fost înaintat în mai multe rânduri către A.N.R.P. și returnat de fiecare dată pentru completarea acestuia cu întreaga documentație prevăzută de lege.

S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că instanța nu poate obliga autoritatea publică pârâtă să soluționeze dosarul privind cererea de despăgubiri formulată de reclamant câtă vreme actele pe care le-a conținut dosarul au fost insuficiente pentru a putea intra în procedura administrativă reglementată de Legea nr. 247/2005, întrucât comisiile de fond funciar nu și-au îndeplinit obligațiile legale privind întocmirea și transmiterea dosarului în forma și condițiile impuse de lege. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul D.M.D., susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive, respectiv argumente: - în mod greșit instanța de fond a admis excepția prematurității acțiunii pe motiv că instituției pârâte nu i-ar fi fost înaintat dosarul de către comisia locală de fond funciar, din moment ce obiectul acțiunii îl reprezintă tocmai obligarea acesteia să înregistreze dosarul.

Pârâta de fiecare dată când i-a fost înaintat dosarul de către comisiile de fond funciar, a refuzat să-l înregistreze și l-a restituit acestora, dând dovadă de rea-credință în îndeplinirea obligațiilor ce îi revin potrivit art. 13, 16 și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005; - nici un text de lege nu prevedea un termen pe care îl are la dispoziție autoritatea pârâtă pentru a înregistra un dosar în vederea acordării despăgubirilor și pe care reclamantul să nu-l fi respectat, astfel că reținerea prematurității cererii nu se justifică nici din acest punct de vedere. Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente: Astfel, cum rezultă din acțiunea înregistrată, la 25 noiembrie 2009, de reclamantul D.M.D., acesta a solicitat instanței să oblige pârâta la înregistrarea dosarului său de despăgubiri și pronunțarea unei decizii cu privire la cererea sa. Este necontestat în fapt că respectivul dosar a fost înaintat de mai multe ori la C.C.S.D. și a fost restituit tot de atâtea ori, pe motiv că ar fi incomplet. Procedura instituită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 prevede obligația transmiterii și, respectiv, preluării dosarelor cu propuneri de despăgubire de la instituțiile notificate, de către C.C.S.D., fără posibilitatea pentru autoritatea pârâtă de a refuza înregistrarea dosarului.

Având în vedere că instanța de fond, fără vreun temei legal, a respins acțiunea ca prematură, motivând că pârâta ar avea prerogativa de a refuza înregistrarea și soluționarea unui dosar când acesta nu este „transmis în forma și condițiile impuse de lege”, deși nici un articol din legea menționată sau normele de aplicare nu instituie o astfel de „formă” sau condiții de validitate, referindu-se doar la înscrisurile care au stat la baza soluției adoptate, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) și (5) C. proc. civ., va admite recursul, casând sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța să se pronunțe asupra fondului cererii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de D.M.D. împotriva Sentinței nr. 2825 din 10 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2011.