ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2317/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ

și fiscal, reclamantul D.M.D. a solicitat, în contradictoriu cu C.C.S.D.,

obligarea pârâtei să înregistreze dosarul său și să se pronunțe printr-o decizie

asupra cererii de despăgubiri formulată.

Prin întâmpinare,

pârâta C.C.S.D. a invocat excepția prematurității cererii de chemare în

judecată, arătând că la Secretariatului C.C.S.D. nu a fost înregistrat nici un

dosar cu numele reclamantului, așa încât comisia nu poate avea atribuții decât

după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr.

247/2005.

Prin sentința nr. 2825

din 10 iunie 2010, Curtea de Apel București a admis excepția prematurității

cererii, invocată de autoritatea publică pârâtă și a respins, ca prematură, cererea

de chemare în judecată formulată de reclamantul D.M.D. în contradictoriu cu

pârâta C.C.S.D.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut, în esență, că excepția prematurității

invocată de pârâtă, este întemeiată, având în vedere că, din acte rezultă că

dosarul de acordare a despăgubirilor nr. 1373/2005 privindu-l pe reclamantul D.M.D.

a fost înaintat în mai multe rânduri către A.N.R.P. și returnat de fiecare dată

pentru completarea acestuia cu întreaga documentație prevăzută de lege.

S-a mai arătat în

considerentele sentinței atacate că instanța nu poate obliga autoritatea

publică pârâtă să soluționeze dosarul privind cererea de despăgubiri formulată

de reclamant câtă vreme actele pe care le-a conținut dosarul au fost

insuficiente pentru a putea intra în procedura administrativă reglementată de

Legea nr. 247/2005, întrucât comisiile de fond funciar nu și-au îndeplinit

obligațiile legale privind întocmirea și transmiterea dosarului în forma și

condițiile impuse de lege.

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs reclamantul D.M.D., susținând că hotărârea atacată

este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive, respectiv argumente:

- în mod greșit

instanța de fond a admis excepția prematurității acțiunii pe motiv că instituției

pârâte nu i-ar fi fost înaintat dosarul de către comisia locală de fond

funciar, din moment ce obiectul acțiunii îl reprezintă tocmai obligarea acesteia

să înregistreze dosarul. Pârâta de fiecare dată când i-a fost înaintat dosarul de

către comisiile de fond funciar, a refuzat să-l înregistreze și l-a restituit

acestora, dând dovadă de rea-credință în îndeplinirea obligațiilor ce îi revin

potrivit art. 13, 16 și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005;

- nici un text de

lege nu prevedea un termen pe care îl are la dispoziție autoritatea pârâtă pentru

a înregistra un dosar în vederea acordării despăgubirilor și pe care

reclamantul să nu-l fi respectat, astfel că reținerea prematurității cererii nu

se justifică nici din acest punct de vedere.

Analizând actele și

lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, ce se încadrează

în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Astfel, cum rezultă din

acțiunea înregistrată, la 25 noiembrie 2009, de reclamantul D.M.D., acesta a solicitat

instanței să oblige pârâta la înregistrarea dosarului său de despăgubiri și pronunțarea

unei decizii cu privire la cererea sa.

Este necontestat în

fapt că respectivul dosar a fost înaintat de mai multe ori la C.C.S.D. și a fost

restituit tot de atâtea ori, pe motiv că ar fi incomplet.

Procedura instituită

de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 prevede obligația transmiterii și, respectiv,

preluării dosarelor cu propuneri de despăgubire de la instituțiile notificate,

de către C.C.S.D., fără posibilitatea pentru autoritatea pârâtă de a refuza

înregistrarea dosarului.

Având în vedere că instanța

de fond, fără vreun temei legal, a respins acțiunea ca prematură, motivând că

pârâta ar avea prerogativa de a refuza înregistrarea și soluționarea unui dosar

când acesta nu este „transmis în forma și condițiile impuse de lege”, deși nici

un articol din legea menționată sau normele de aplicare nu instituie o astfel de

„formă” sau condiții de validitate, referindu-se doar la înscrisurile care au

stat la baza soluției adoptate, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) și (5)

C. proc. civ., va admite recursul, casând sentința atacată cu trimiterea cauzei

spre rejudecare, pentru ca instanța să se pronunțe asupra fondului cererii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de D.M.D. împotriva Sentinței nr. 2825 din 10 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 aprilie 2011.