ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6211/2010

Asupra recursului de față, constată următoarele: Judecata în primă instanță Prin acțiunea înregistrată la 26 martie 2008 reclamanta M.D. a chemat în judecată pe pârâta Primăria comunei Tătărăștii de Jos, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să anuleze dispoziția nr. 21 din 28 februarie 2008 emisă de primar și să-i restituie în natură terenul în suprafață de 1000 mp situat în satul Negreni, comuna Tărătăștii de Jos, județul Teleorman. Prin sentința civilă nr. 197 din 23 noiembrie 2009, rejudecând cauza după desființarea cu trimitere, Tribunalul Teleorman, secția civilă, a admis acțiunea, a anulat dispoziția și a constatat dreptul reclamantei la despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în litigiu.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Din extrasul Registrului agricol comunal pe perioada 1959-1963, rezultă că autorul reclamantei, M.C., a fost înscris cu suprafața totală de 3 ha și 15 ari, din care în cadrul rubricii „curți, clădiri” cu 0,10 ha. Pentru suprafața de 3,05 ha acestuia i s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991. Pentru restul de 0,10 ha nu i s-a reconstituit dreptul de proprietate, iar această suprafață de teren face parte din ternul de 7944,085 mp, aferent atelierului mecanic înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la B.N.P. T.M., la 8 martie 2000, de către fosta SA A. SA Tătărăștii de Jos numitului B.I.

Între timp, societatea comercială vânzătoare a fost lichidată și radiată din Registrul Comerțului. Cum terenul care a aparținut autorului reclamantei a fost preluat abuziv de către Statul român, iar anterior anului 2000 SC A. SA a fost privatizată, SC E.F. SRL devenind acționar majoritar, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001. Întrucât retrocedarea în natură nu mai este posibilă, urmează ca reclamanta să primească despăgubiri în echivalent, chiar dacă mandatarul acesteia, M.P., a declarat că nu dorește decât restituirea în natură. Judecata în apel Prin decizia civilă nr. 136 A din 22 februarie 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut aceeași situație de fapt și de drept ca și tribunalul, în sensul că: Suprafața de teren în litigiu a intrat în proprietatea fostului S.M.A., devenit SC A. SA, în baza H.G. nr. 834/1991, iar la data de 8 martie 2000, aceasta a vândut-o. În atare situație, restituirea în natură nu mai este posibilă, fiind aplicabile dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr.10/2001, în sensul că reclamanta are dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv. Conform alin. (2) al aceluiași text, dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care imobilele au fost înstrăinate.

Judecata în recurs Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea dispoziției emise de primar în sensul restituirii în natură a terenului în suprafață de 10 ari. În motivarea cererii, recurenta susține că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, ci dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 45 alin. (2) din aceeași lege. Aceasta deoarece pentru societățile comerciale privatizate care mai au cote de capital de stat sunt aplicabile dispozițiile art. 21 din lege, în măsura în care valoarea imobilului este mai mică sau egală cu valoarea cotei neprivatizate, cum este cazul în speță. Recurenta mai arată că este de notorietate faptul că patronul SC E.F.

SRL a păgubit statul cu sume uriașe, falimentând mai multe A. din țară. Dispunând acordarea de despăgubiri, instanța a încălcat principiul prevalenței restituirii în natură și a acordat ceea ce nu s-a cerut, fără a ține seama de solicitarea mandatarului reclamantei și de procura specială a acestuia, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Intimata, deși legal citată, nu a depus la dosar întâmpinare.

Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Pentru ca în cauză să se poată face aplicarea art. 21 din Legea nr. 10/2001 și să se dispună restituirea în natură a terenului ar trebui ca instanțele anterioare să fi reținut că terenul era deținut la intrarea în vigoare a legii de o regie autonomă, de o societate comercială sau companie națională, de o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale era acționar majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public. Or, ceea ce s-a reținut ca situație de fapt - care nu poate fi reapreciată în recurs, față de actuala configurație a art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. - este faptul că încă de la data de 8 martie 2000, adică înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul a fost vândut unei persoane fizice, respectiv numitului B.I. Deși reclamanta invocă prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, referitoare la nulitatea contractului, aplicabilitatea acestora nu poate fi verificată în speță. Din datele dosarului nu rezultă că reclamanta ar fi solicitat și obținut, în termenul de prescripție prevăzut de alin. ultim al art. 45 din Legea nr. 10/2001, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC A. SA și B.I., autentificat la 8 martie 2000 de B.N.P. T.M., sub nr. 481 și că astfel imobilul s-a reîntors în patrimoniul vânzătoarei, care, la rândul său se încadra în prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001.

În atare situație, nu se poate invoca pe cale de excepție, peste termenul legal, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, instanțele anterioare ținând seama în mod corect de existența acestuia. De altfel, deși reclamata insistă pentru restituirea în natură a terenului, face abstracție de faptul că o atare soluție nici nu ar putea fi adusă la îndeplinire. Pârâta Primăria comunei Tătărăștii de Jos, pe care reclamanta a înțeles să o notifice și, ulterior, să o cheme în judecată, nu ar putea să dispună de un teren pe care nu îl deține nici în proprietate, nici în posesie, așa după cum chiar reclamanta prin mandatar a confirmat în fața instanței de recurs. Față de cele reținute, Înalta Curte constată nefondată critica de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, nefiind incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este incident, deoarece, pronunțându-se asupra naturii măsurilor reparatorii care se cuvin reclamantei, instanța nu a nesocotit limitele învestirii. Constatând că, deși prevalentă conform legii, măsura restituirii în natură nu este posibilă pentru considerentele anterior expuse, curtea de apel a menținut soluția tribunalului, prin care acesta a stabilit dreptul reclamantei la despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Procedând astfel, instanțele anterioare nu au făcut decât să se substituie entității sesizate cu soluționarea notificării, care stabilise în mod greșit că reclamantei nu i se cuvin nici un fel de măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu și a cărei dispoziție au înțeles să o anuleze.

Anulând dispoziția și constatând că restituirea în natură nu este posibilă, instanțele au aplicat dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Pentru aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menține decizia și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.D. împotriva deciziei nr. 136/A din 22 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2010.