ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 135/2020

Analizând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea transmisă, prin poștă, la data de 24 noiembrie 2017, Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pârâta Primăria Comunei Bujoreni a declarat recurs împotriva împotriva Deciziei nr. 742A/2017 din 26 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin cererea de recurs, neîncadrată în drept, pârâta nu a dezvoltat critici cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, ci a prezentat situația de fapt a litigiului, arătând că Primarul Comunei Bujoreni, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, a emis dispoziția din 3 decembrie 2001, prin care a restituit, în natură, conacul și terenul aferent, iar prin Sentința civilă nr. 353 din 17 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul Teleorman, s-a constatat că, la data restituirii, reclamanta A. ocupa terenul retrocedat în suprafață de 2681 mp.

La data de 11 decembrie 2017, reclamanta A. a declarat recurs împotriva împotriva Deciziei nr. 742A/2017 din 26 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta a solicitat admiterea recursului, schimbarea, în parte, a deciziei atacate în sensul anulării dispoziției nr. 40/2001 a Primăriei Comunei Bujoreni pentru suprafața de 1000 mp, dată cu încălcarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât la emiterea acestei dispoziții nu s-a ținut cont de contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 18 februarie 1993, prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului casă de locuit în suprafață de 153,50 mp și folosința suprafeței de 1000 mp teren pentru toată perioada de existență a construcției, potrivit Legii nr. 61/1990.

În continuare, reclamanta a prezentat, pe larg, situația de fapt a litigiului și a învederat că instanța de judecată nu a ținut cont de situația existentă la momentul emiterii dispoziției din 3 decembrie 2001 și a analizat acte ulterioare, respectiv Sentința nr. 377 din 1 martie 2006, pronunțată de Judecătoria Alexandria, care a avut în vedere dispoziția emisă de Primăria Comunei Bujoreni, prin care s-a trecut în proprietatea comunei suprafața de 4.05 ha, conform schiței anexă care nu a respectat situația reală și în care nu au fost trecute clădirile existente pe acea suprafață de teren, pentru care reclamanta plătește taxe și impozite din anul 1993; de asemenea, a susținut că schița a fost întocmită pentru o altă parcelă, în care conacul a fost trecut cu pixul, fără a se ține cont de dimensiunile și localizarea în teren.

Reclamanta a mai învederat că, în mod corect, instanța a reținut că, la data restituirii, ocupa suprafața de 2681 mp pe care se aflau construcții permanente și provizorii, teren pentru care nu avea niciun drept de proprietate, însă nu a ținut cont că avea un drept de folosință asupra suprafeței de 1000 mp, conform contractului de vânzare-cumpărare x/1993 și Legii nr. 61/1990.

Conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 18 februarie 1996, reclamanta a cumpărat casa de locuit în suprafața de 113 mp și un garaj, iar suprafața de 1000 mp teren i-a fost dată în folosință pe toată durata existenței construcțiilor; la apariția Legii nr. 10/2001, S.C. B. S.A. avea în administrare terenul pentru care i-a cedat folosința odată cu vânzarea casei, iar terenul l-a avut în administrare până când a fost preluat de Agenția Domeniilor Statului.

Reclamanta a arătat că, în mod greșit, terenul de 4.05 ha a fost trecut în administrarea Primăriei Bujoreni prin dispoziția din 28 octombrie 2001, deși în tarlaua x parcela x Agenția Domeniilor Statului are și în prezent 0.99 ha cu destinația curți construcții, iar curtea de apel a reținut corect că suprafața de teren de 4.05 ha care a făcut obiectul dispoziției x/2001 se afla în proprietatea UAT Bujoreni, fiind administrată de Agenția Domeniilor Statului Teleorman.

A mai susținut reclamanta că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 18 februarie 1993, aceasta avea dreptul de proprietate asupra casei și a garajului și folosința terenului de sub aceste construcții, nesocotind dreptul de folosință asupra suprafeței de 1000 mp, conform contractului anterior menționat.

Făcând referire la raportul de expertiză întocmit în cauză și la suplimentul la acest raport, reclamanta a arătat că în varianta admisă de instanța de judecată prin Sentința nr. 377/2006, aceasta nu poate folosi casa, fiind obligată să demoleze celelalte dependințe și o parte din bucătărie, iar, astfel, rămâne fără acces la puțul cu apă, care, potrivit expertizei, este pe linia de hotar, prin această sentință încălcându-i-se dreptul de proprietate asupra casei și a dependințelor.

Prin cererea depusă la Curtea de Apel București la data de 12 decembrie 2017, reclamanta A., prin avocat C., a depus un memoriu distinct de recurs împotriva Deciziei nr. 742A/2017 din 26 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, solicitând admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate și, după rejudecare, admiterea acțiunii introductive și anularea, în parte, a dispoziției nr. x/2001, emisă de Primăria Bujoreni, în ceea ce privește măsura de restituire a întregii suprafețe de teren, respectiv 1000 mp (în loc de 387 mp), suprafață atribuită reclamantei în folosință odată cu dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 18 februarie 1993.

În cuprinsul recursului, reclamanta a prezentat, pe larg, considerentele instanței de apel și a învederat că recursul vizează reținerea eronată a Curții de Apel București în sensul că doar suprafața de 387 mp de teren aferentă locuinței acesteia nu poate fi restituită în natură, iar nu întreaga suprafață de 1000 mp dobândită în folosință de către reclamantă odată cu dreptul de proprietate asupra construcției.

A mai arătat reclamanta că, la data apariției Legii nr. 10/2001, terenul în suprafață de 1000 mp pe care îl deținea nu era la dispoziția comisiei locale ca teren liber pentru a putea fi restituit, iar interdicția de restituire opera cu privire la toată suprafața, nu doar pentru suprafața de 387 mp, apreciată de instanța de apel ca fiind necesară pentru folosirea și utilizarea normală a locuinței acesteia; a aprecia în alt fel, înseamnă a modifica ori a anula, cel puțin în parte, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1993, asupra căruia nu s-a pronunțat până în prezent nicio instanță în sensul celor arătate.

Reclamanta a arătat că susținerea instanței de apel în sensul că doar suprafața de 387 mp nu se afla la dispoziția entității notificate, pe considerentul că această suprafață este necesară utilizării construcției, deși s-a reținut de aceeași instanță că printr-un contract necontestat a fost indisponibilizată de la restituire o suprafață de 1000 mp, echivalează cu o soluție ce conține motive contradictorii și care este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Totodată, reclamanta susținut că, în mod judicios și obiectiv, instanța de apel a reținut că în ceea ce privește efectele Sentinței civile nr. 377 din 1 martie 2006, pronunțată de Judecătoria Alexandria, definitivă prin Decizia civilă nr. 168/A din 17 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Teleorman, și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 788 din 11 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, soluția pronunțată nu este de natură a afecta puterea de lucru judecat a hotărârii respective, întrucât în litigiul anterior s-a judecat o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, în schimb, în prezenta cauză, se pune în discuție valabilitatea titlului de proprietate, respectiv a dispoziției nr. x/2001.

Reclamanta a învederat că, în cauză, trebuie avută în vedere și autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 2612 din 14 decembrie 2009, definitivă și irevocabilă, prin care Judecătoria Alexandria a admis acțiunea acesteia și a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 2 septembrie 2004, de BNP D., având în vedere documentația cadastrală fals întocmită de expertul E., părțile fiind repuse în situația anterioară vânzării.

Prin cererea transmisă, prin poștă, Curții de Apel București, la data de 6 decembrie 2017, recurentul F. a declarat recurs împotriva Deciziei nr. 742A/2017 din 26 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și rejudecarea cauzei.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că terenul care a făcut obiectul retrocedării prin dispoziția nr. x/2001 a fost la dispoziția autorității publice locale care a emis această dispoziție, fiind trecut în proprietatea Comunei Bujoreni prin Hotărârea nr. 26 din 28 octombrie 2001, emisă de Consiliul Local al Comunei Bujoreni.

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 14 februarie 2019, sub nr. x/2014*, și repartizate aleatoriu spre soluționare completului de filtru nr. 10.

Prin Rezoluția din 18 martie 2019, completul a dispus comunicarea motivelor de recurs intimaților, cu mențiunea că în termen de 30 de zile de la data comunicării au obligația de a depune întâmpinare, conform art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 alin. (5) C. proc. civ.

La 12 aprilie 2019, în termen legal, recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinări la recursurile promovate de recurenta-pârâtă Primăria Comunei Bujoreni și de recurentul F..

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă Primăria Comunei Bujoreni, recurenta-reclamantă a solicitat anularea recursului, ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea căii de atac.

În ceea ce privește recursul declarat de recurentul F., recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, întrucât acesta nu este parte în dosar, având în vedere că prin Încheierea din 25 mai 2016, Tribunalul Teleorman a respins cererea de intervenție formulată de acesta, iar prin Decizia civilă nr. 1609/2018 din 14 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins apelul declarat de intervenientul F. împotriva Încheierii din 25 mai 2016; în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de recurs, ca neîntemeiată.

La 19 aprilie 2019, recurentul F. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat, și admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă Primăria Comunei Bujoreni.

Învestită cu soluționarea căilor de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a căii de atac.

Prin raport s-a reținut că, în opinia raportorului, părțile au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei atacate, recursurile îndeplinesc condițiile de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., sunt declarate în termen legal și sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru. De asemenea, s-a reținut că, în temeiul dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., completul de filtru urmează să dispună asupra admisibilității în principiu a recursului și să aprecieze cu privire la încadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., reținându-se că recurenta-reclamantă a invocat, prin întâmpinare, excepția nulității căii de atac declarate de recurenta-pârâtă Primăria Comunei Bujoreni și excepția inadmisibilității recursului declarat de recurentul F..

Completul de filtru C10, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Examinând recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta Primăria Comunei Bujoreni, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În cauză, prin Decizia civilă nr. 742A/2017 din 26 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta A., împotriva Sentinței civile nr. 353 din 17 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți Agenția Domeniilor Statului - Reprezentanța Teritorială Teleorman, Primăria Comunei Bujoreni, G. și H., ambii moștenitori ai defunctei I., și cu intimatul intervenient F.; a fost schimbată, în parte, sentința civilă apelată în sensul că a fost admisă, în parte, acțiunea și a fost anulată, în parte, dispoziția nr. x/2001, emisă de Primăria Bujoreni, cu privire la măsura de restituire a suprafeței de teren de 387 mp, delimitată între punctele LMNSBCDEE1, J1 K în schița varianta III la completarea la raportul de expertiză întocmită de expertul J. în dosarul nr. x/2005 al Judecătoriei Alexandria; au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că prin Sentința civilă nr. 377 din 1 martie 2006, pronunțată de Judecătoria Alexandria, rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea căilor de atac, s-a reținut cu putere de lucru judecat că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 18 februarie 1993, K. nu a dobândit decât dreptul de proprietate asupra construcției și nu a fost recunoscut vreun drept de folosință asupra suprafeței de 1.000 mp, dată în folosință familiei reclamantei pentru lipsa titlului vânzătorului.

Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor cuprinse în hotărârea care face obiectul controlului judiciar, instanța de apel a reținut puterea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 377 din 1 martie 2006, pronunțată de Judecătoria Alexandria, devenită irevocabilă prin respingerea căilor de atac.

Analizând cele două memorii de recurs formulate de reclamanta A., Înalta Curte constată că aceasta nu a formulat critici de nelegalitate prin care să combată raționamentul instanței de apel, în sensul că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 18 februarie 1993, L. a dobândit dreptul de proprietate asupra casei și a garajului și dreptul de folosință asupra suprafețelor pe care acestea sunt situate, respectiv pentru suprafețele de 153,50 mp și 25,50 mp, respective că cele două drepturi (de proprietate asupra casei și garajul și de folosință asupra terenului) se concretizează în dreptul de superficie care a fost recunoscut definitiv și irevocabil prin Sentința civilă nr. 377 din 1 martie 2006, pronunțată de Judecătoria Alexandria.

Reclamanta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, arătând că prin dispoziția nr. x/2001 a fost restituită suprafața de teren de sub construcție, precum și suprafața de 1000 mp aflați în folosință, însă, prin cererile de recurs, nu a formulat aspecte de nelegalitate cu privire considerentele instanței de apel care a reținut puterea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 377 din 1 martie 2006, pronunțată de Judecătoria Alexandria; de asemenea, nu a arătat care sunt dispozițiile legale în sensul cărora instanța de apel ar fi trebuit să rețină, pentru identitate de rațiune, că regimul juridic al terenului în suprafață de 387 mp ar trebui extins la întreaga suprafață de 1000 mp, aflată în litigiu.

Instanța de apel, analizând apelul din prisma criticilor formulate de părți, a probelor administrate de prima instanță și a dispozițiilor art. 478 - 480 C. proc. civ., a apreciat că suprafața de 387 mp, delimitată în varianta III la completarea la raportul de expertiză întocmit de expertul J. în dosarul nr. x/2005 al Judecătoriei Alexandria, reprezintă, în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, suprafața de teren necesară pentru folosirea și utilizarea normală a locuinței reclamantei, suprafață care nu putea fi restituită în natură.

Prin motivele invocate, reclamanta a susținut că expertul J. a reținut că suprafața de teren necesară pentru buna utilizare a casei, dependințelor și a garajului este de 956 mp, iar în varianta admisă de instanța de judecată prin Sentința nr. 377/2006 nu poate folosi casa și este obligată să demoleze o parte din construcții și dependințe, rămânând fără acces la puțul de apă.

Înalta Curte reține că interpretarea probelor administrate de instanțele de fond este o operațiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate neputându-se cenzura în recurs modalitatea în care instanța de apel a apreciat că raportul de expertiză întocmit de expertul J. este relevant pentru soluționarea cauzei.

Sub un alt aspect, se constată că instanța de apel expus, pe larg, motivele pentru care a dat eficiență puterii de lucru judecat a Sentinței civile nr. 377 din 1 martie 2006 a Judecătoriei Alexandria, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 168/A din 17 septembrie 2008 a Tribunalului Teleorman și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 788 din 11 mai 2009 a Curții de Apel București.

În recurs, recurenta nu a opus niciun argument de nelegalitate cu privire la aceste aspecte, menționând că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 18 februarie 1996 a primit în folosință suprafața de 1000 mp pe toată durata de existență a construcțiilor, fără a dezvolta motivele de casare invocate și fără a arăta care sunt aspectele contradictorii din cuprinsul deciziei atacate ori normele legale interpretate ori aplicate greșit de către instanța de apel.

Înalta Curte reține că recurenta a ignorat specificul căii extraordinare de atac a recursului, prin intermediul căreia pot fi valorificate doar critici care să vizeze greșita aplicare a legii de către instanța de apel și a dedus judecății aspecte care privesc modalitatea de apreciere a probatoriului, invocând formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și nesocotind reglementarea și conținutul motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ., care permit controlul de legalitate al hotărârii atacate în limite precis determinate.

Referitor la cererea de recurs formulată de pârâta Primăria Comunei Bujoreni, Înalta Curte reține că prin motivele de recurs recurenta-pârâtă nu a arătat în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluția pronunțată de Curtea de Apel București, ci s-a limitat prezinte, pe scurt, situația de fapt a litigiului, fără a expune argumente care să combată raționamentul instanței de apel.

Înalta Curte constată că recursul pârâtei nu este încadrat în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. și nu conține critici care să poată fi încadrate în textul legal menționat.

Având în vedere că atât reclamanta, cât și pârâta, nu au indicat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate și că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererile de recurs formulate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă Primăria Comunei Bujoreni nu îndeplinesc cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din același act normativ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta Primăria Comunei Bujoreni împotriva Deciziei nr. 742A/2017 din 26 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În ceea ce privește recursul declarat de intervenientul F., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 458 C. proc. civ.:

"căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane".

Art. 55 C. proc. civ. prevede că:

"sunt părți reclamantul și pârâtul, precum și, în condițiile legii, terțele persoane care intervin voluntar sau forțat în proces".

În cauză, la data de 10 septembrie 2015, F. a formulat cerere de intervenție voluntară principală, cerere care a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Încheierea din 25 mai 2016, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția civilă, în dosarul nr. x/2014, cu motivarea că acesta nu pretinde pentru sine dreptul dedus judecății, iar din înscrisurile depuse la dosar reiese că a înstrăinat mare parte din suprafața restituită intimatei prin dispoziția a cărei nulitate se solicită.

Împotriva Încheierii din 25 mai 2016, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția civilă, în dosarul nr. x/2014, a declarat apel intervenientul F., în temeiul art. 64 alin. (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la data la data pornirii procesului, respectiv la data de 17 martie 2014.

Prin Decizia civilă nr. 1609A/2018 din 14 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelantul-intervenient F. împotriva încheierii de ședință din 25 septembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr. x/2014, decizia fiind definitivă, potrivit art. 64 alin. (4) C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 65 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora intervenientul devine parte în proces numai după admiterea în principiu a cererii sale, coroborate cu dispozițiile art. 55 și art. 458 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurentul F. împotriva Deciziei nr. 742A/2017 din 26 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca inadmisibil, întrucât acesta nu a devenit parte în procesul soluționat prin decizia anterior menționată și nu poate uza de căile de atac prevăzute de lege.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta Primăria Comunei Bujoreni împotriva Deciziei nr. 742A/2017 din 26 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge recursul declarat de recurentul F. împotriva Deciziei nr. 742A/2017 din 26 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca inadmisibil.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 ianuarie 2020.

GGC - CL