ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2026/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2026/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 53 din 20

ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosar nr. 187/117/2009

s-a admis acțiunea formulată de reclamantul H.M.E. împotriva

pârâților SC P. SA Cluj și Directorul SC P. SA Cluj și, în

consecință:

Au fost obligați

pârâții să emită în favoarea reclamantului decizie cuprinzând

propunere de acordare a despăgubirilor în condițiile Legii speciale

de stabilire și plată a despăgubirilor - Titlul VII din Legea nr.

247/2005 pentru imobilul construcție denumit C.C., înscris în CF 547

Ghiolț, nr. top. 1172/1/1/3.

S-a respins cererea

de arătare a titularului dreptului formulată de pârâtă împotriva

A.D.S.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul a reținut

următoarele:

Construcția

denumită C.C., edificată asupra parcelei cu nr. top. 1172/1/1/3,

înscrisă inițial în CF 580, iar apoi transcrisă in CF 647

Ghiolț, a fost proprietatea lui S.D., după cum rezultă din

copiile cărților funciare nr. 580 și 6747 Ghiolț depuse

dosarul cauzei.

Prin contractul de

schimb din 8 iunie 1941, S.D. a transmis acest imobil fostei sale soții B.O.

Potrivit

certificatului de moștenitor nr. 15 din 03 aprilie 1997 emis de B.N.P. D.M.C.,

reclamantul este fiul lui B.O.A., decedată la data de 28 ianuarie 1965.

Imobilul denumit C.C.

a făcut parte din patrimoniul SC P. SA, care l-a vândut la licitație

numitului B.A., cumpărătorul întabulându-și dreptul de

proprietate în CF 647 Ghiolț sub B2.

Prin notificarea

înregistrată la data de 06 aprilie 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001,

transmisă prin intermediul executorului judecătoresc M.F.,

adresată Primăriei Mun. Gherla, reclamantul H.M.E. a solicitat

acordarea despăgubirilor pentru construcția cunoscută sub

denumirea de C.C., construcție din lemn pe două nivele cu

fundație și pivniță de piatră.

Prin adresa din 16

iulie 2008, Primăria comuna Țaga a transmis notificarea reclamantului

către pârâta SC P. SA Cluj, apreciind în temeiul dispozițiilor art. 21

din Legea nr. 10/2001 republicată, că aceasta este unitatea

deținătoare competentă să soluționeze notificarea

reclamantului.

Pârâta SC P. SA Cluj

a negat calitatea sa de entitate învestită prin dispozițiile legale

cu soluționarea notificării, însă, această susținere a

fost înlăturată de prima instanță.

Potrivit

dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele - terenuri

si construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație,

care sunt deținute la data intrării în vigoare a legii de o regie

autonomă, o societate sau acționar ori asociat majoritar, de o

organizație cooperatistă sau de orice altă persoană

juridică de drept public, vor fi restituite persoanei

îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității

deținătoare.

Pe de altă

parte, art. 29 alin. (1) din lege prevede: 1) Pentru imobilele evidențiate

în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât

cele prevăzute la art. 21 alin. (1) si (2), persoanele

îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de

piață a imobilelor solicitate.

În continuare, se

arată că dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul

în care imobilele au fost înstrăinate, iar alin. 3 dispune că, în

situația imobilelor prevăzute la alin. (1) si (2), măsurile

reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică

care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea,

dispozițiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.

Din interpretarea

coroborată a dispozițiilor legale citate anterior, prima

instanță a apreciat că pentru imobilele ce au făcut parte

din patrimoniul unei societăți comerciale al cărui acționar

majoritar la data intrării în vigoare a legii era statul, societatea

comercială respectivă, prin organele sale de conducere, este

chemată să soluționeze notificarea, iar nu instituția

publică care a efectuat privatizarea.

Potrivit

informațiilor furnizate de Oficiul Registrul Comerțului, la momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, SC P. SA era societate cu capital

de stat, ceea ce presupune că pârâta a fost corect indicată de

reclamant drept entitatea competentă pentru soluționarea

notificării sale. Din acest considerent, cererea de arătare a

titularului dreptului formulată de SC P. SA a fost respinsă.

Prin actele depuse la

dosar, reclamantul a dovedit formularea în termen a notificării, a

dovedit, de asemenea, că imobilul în litigiu a fost proprietatea

antecesoarei sale B.O.A., dobândit cu titlu de schimb de la proprietarul

tabular S.D., fostul său soț; totodată, s-a dovedit calitatea de

moștenitor după fostul proprietar al imobilului, ca și preluarea

imobilului de către stat, astfel încât, prima instanță a

apreciat că reclamatul îndeplinește condițiile prevăzute de

art. 2 lit. i), art. 4 alin. (2) și art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru a

beneficia de măsurile reparatorii stabilite de lege.

Potrivit art. 25 alin.

(1), pârâta SC P. SA Cluj avea obligația de a răspunde

notificării reclamantului în termen de 60 zile de la primirea acesteia sau,

după caz, de la depunerea actelor doveditoare.

În speță

însă, pârâta nu a pretins că actele doveditoare depuse de reclamant

ar fi insuficiente, astfel încât, omisiunea soluționării

notificării a fost considerată nejustificată.

Tribunalul a mai

reținut că potrivit celor statuate de Înalta Curte de Casație

și Justiție în Decizia nr. 20/2007 dată în recurs în interesul

legii, omisiunea unității deținătoare de soluționare a

notificării un timp îndelungat echivalează cu refuzul acordării

măsurilor reparatorii, refuz ce îndreptățește partea

să se adreseze instanței de judecată, care are competența

de a soluționa pe fond cererea de acordare a măsurilor reparatorii.

În cauză, s-a

apreciat că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a

beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În ceea ce

privește forma concretă a acestor măsuri reparatorii, având în

vedere că imobilul a fost înstrăinat legal numitului B.A., în temeiul

dispozițiile art. 18 lit. b), art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001,

s-a apreciat că acestea nu pot fi decât despăgubiri în

condițiile legii speciale de stabilirea și plată a

despăgubirilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În

consecință, în temeiul dispozițiile art. 26, art. 25 din Legea nr.

10/2001, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul H.M.E. împotriva

pârâților SC P. SA Cluj și Directorul SC P. SA Cluj și, în

consecință:

Au fost obligați

pârâții să emită în favoarea reclamantului, decizia cuprinzând

propunere de acordare a despăgubirilor în condițiile Legii speciale

de stabilire și plată a despăgubirilor - Titlul VII din Legea nr.

247/2005 pentru imobilul construcție denumit C.C. înscris în CF 647

Ghiolț, cu nr. top. 1172/1/1/3.

Împotriva

sentinței a formulat apel pârâta SC P. SA, criticând soluția pentru

nelegalitate și netemeinicie, astfel că, a solicitat admiterea

apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate și, pe cale de

consecință, respingerea acțiunii reclamantului.

Prin Decizia civilă

nr. 116/ A din 23 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori

și familie, apelul formulat de pârâtă a fost respins ca nefondat.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța de apel, analizând criticile

formulate prin motivele de apel a avut în vedere considerentele ce

urmează.

Imobilul C.C. ce face

obiectul notificării adresate de către reclamant Primăriei mun.

Gherla, transmisă ulterior Primăriei comunei Țaga și,

ulterior, pârâtei SC P. SA Cluj, a ieșit din patrimoniul

societății notificate prin vânzare la licitație către numitul

B.A. la data de 1 septembrie 1994 și a fost predat acestuia la data de 10

octombrie 1994.

Prin urmare, la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilul nu se mai afla în

patrimoniul SC P. SA.

Cu toate acestea,

instanța de apel a apreciat că hotărârea tribunalului prin care

pârâta a fost obligată să emită decizie cuprinzând propunere de

acordare a despăgubirilor, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005

pe numele reclamantului, este legală.

Astfel, imobilul C.C.

a aparținut antecesoarei reclamantului, B.O., în baza unui contract de

schimb încheiat la 8 iunie 1941, cu proprietarul tabular S.D.

Fără a

opera transferul dreptului de proprietate, acest imobil a fost preluat de stat,

fiind trecut ulterior în administrarea SC P. SA care l-a înstrăinat

numitului B.A., acesta din urmă întabulându-și dreptul de proprietate

în CF.

În

consecință, pârâta a deținut o perioadă de timp imobilul,

l-a exploatat, iar în anul 1994 l-a înstrăinat prin licitație pentru

suma de 7.002.000 lei, sumă ce a intrat în patrimoniul său și a

înlocuit valoarea bunului înstrăinat.

Totodată,

potrivit informațiilor despre istoricul SC P. Cluj SA, furnizate de O.R.C.

de pe lângă Tribunalul Cluj pentru perioada 23 mai 1991 - 7 august 2009, a

rezultat că societatea a fost supusă mai multor serii de

modificări vizând componența acționariatului.

Astfel, la data de 16

februarie 1994 modificarea a vizat intrarea în societate a noilor

asociați, F.P.S. și F.P.P. Transilvania, având cote de participare la

beneficii și pierderi 70%, respectiv 30%, concomitent cu ieșirea din

societate a asociatului întreprinderea P.

Ulterior, F.P.P.

Transilvania s-a transformat în S.I.F. Transilvania, conform mențiunii din

5 ianuarie 2000.

Potrivit

înregistrării din 3 mai 2000, M.A.A. a devenit asociat nou, ieșind

din societate F.P.S.

La 27 iulie 2001, are

loc o nouă modificare a structurii acționariatului, în sensul că

Agenția Domeniilor Statului a devenit acționar și s-a retras M.A.A.

Conform

mențiunii din 28 aprilie 2005, C.N.A.F.P. București și T.P. SRL

au intrat în societate ca asociați noi, retrăgându-se din societate S.I.F.

Transilvania și Agenția Domeniilor Statului.

Acești doi

acționari au figurat până la data de 11 decembrie 2008, când

structura acționariatului a suferit o nouă schimbare, prin intrarea

asociatului Agenția Domeniilor Statului și ieșirea C.N.A.F.P. București.

În fine, ultima

modificare în structura acționariatului societății a vizat

intrarea în societate a acționarului nou M.C. SRL și retragerea din

societate a T.P. SRL.

Având în vedere

această succesiune, rezultă că, în prezent, au calitatea de

asociați în cadrul societății SC P. SA - Agenția Domeniilor

Statului cu o cotă de participare la beneficii și pierderi de 42,250

% și M.C. SRL cu o cotă de participare la beneficii și pierderi

de 57,75%.

În concluzie,

instanța de apel a reținut că societatea există și în

prezent, unul din acționari fiind Agenția Domeniilor Statului, iar

suma de bani care a înlocuit valoarea bunului înstrăinat prin

licitație în anul 1994, a intrat în patrimoniul SC P. SA.

Din aceeași

succesiune a structurii acționariatului, reiese că în intervalul 11

februarie 1994 - 13 decembrie 1994 în care imobilul a fost înstrăinat la

licitație, acționariatul era compus din F.P.S. și F.P.P., ambele

fonduri de stat, iar la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

acționarii societății erau S.I.F. Transilvania și

Agenția Domeniilor Statului, întreaga structură a

acționariatului, la ambele momente, aparținând statului.

Potrivit celor

arătate, atât la data vânzării la licitație, cât și la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 acționariatul SC P. Cluj SA

era integral de stat, motiv pentru care s-a apreciat ca neîntemeiată

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de

către pârâtă.

Întrucât fosta

unitate deținătoare există, iar unul dintre acționari este

Agenția Domeniilor Statului cu o cotă de participare

semnificativă de 42,250%, valoarea de înlocuire a bunului imobil a intrat

în patrimoniul societății, instanța de apel a apreciat că

pârâta este ținută să soluționeze notificarea reclamantului

având ca obiect acordarea de despăgubiri, în condițiile legii

speciale pentru imobilul C.C.

Motivul de apel

vizând greșita modalitate de determinare a formei măsurilor

reparatorii, în condițiile în care imobilul există în materialitatea

sa, a fost apreciat, de asemenea, ca nefondat.

Pârâta este cea care

a înstrăinat în anul 1994 acest imobil unei terțe persoane fizice, în

cadrul unei vânzări la licitație, care nu a fost contestată,

valabilitatea acestei operațiuni juridice nefiind pusă sub semnul

incertitudinii.

Prin urmare,

restituirea în natură nu este posibilă, astfel că, în cauză

sunt aplicabile prin similitudine prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

care prevăd că, nu se restituie în natură imobilele legal

înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, singura

măsură reparatorie de care poate beneficia reclamantul în

condițiile arătate, este cea pe care a și solicitat-o, anume, despăgubiri

în condițiile legii speciale.

Modalitatea de punere

în executare efectivă a acestei măsuri este cea reglementată de art.

16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, finalmente statul fiind cel care va

achita aceste despăgubiri în mod echitabil în condițiile în care

valoarea de înlocuire a imobilului înstrăinat a intrat în patrimoniul unei

societăți al cărei acționar era tot statul.

În temen legal,

împotriva acestei decizii, pârâta a promovat recurs, prevalându-se de

dispozițiile art.  304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenta învederează că a arătat

instanțelor de fond, în susținerea poziției sale procesuale

că imobilul în discuție a fost înstrăinat la licitație

publică numitului B.A. în anul 1995, cu respectarea normelor legale, iar

acesta și-a înscris dreptul în cartea funciară în cursul anului 1996.

Recurenta mai

arată că în urma reorganizării sale în temeiul Legii nr. 15/1990,

aceasta a devenit societate cu capital mixt, de stat și privat,

competența statului român revenind C.N.A.F.P. La acel moment, construcția

în discuție nu mai era evidențiată în patrimoniul său.

În

consecință, la data promovării acțiunii recurenta era o

societate cu capital mixt, privat și de stat, cota de participație a

statului român fiind de 42,25% din capitalul social.

Prin O.U.G. nr. 23/2008,

C.N.A.F.P. a fost desființat, iar atribuțiile și patrimoniul

acestuia, inclusiv acțiunile deținute la SC P. Cluj SA au fost

preluate de Agenția Domeniilor Statului.

Recurenta

învederează că în ciuda tuturor acestor argumente pentru respingerea

acțiunii, instanța a admis cererea reclamantului, obligând-o la

emiterea unei decizii în favoarea reclamantului cuprinzând propunerea de

acordare a despăgubirilor, în condițiile legii speciale de stabilire

și plată a despăgubirilor - Titlul VII din Legea nr. 247/2005

pentru imobilul în litigiu.

Instanța de apel

în mod este nelegal a omis a se pronunța asupra excepției lipsei

calității sale procesuale pasive, invocată la 20 ianuarie 2010.

Chiar dacă

această excepție a fost invocată după închiderea dezbaterilor,

fiind o excepție de fond, absolută, ea putea fi invocată

oricând, prin urmaare, și după prima zi de înfățișare

la prima instanță, și în apel, în condițiile art. 294 alin.

(1) teza a II-a C. proc. civ., iar potrivit art. 316 C. proc. civ., chiar direct

în recurs.

Este de principiu

că instanța are obligația de a se pronunța asupra tuturor

cererilor formulate de părți și de a motiva pentru ce le admite

sau le respinge în tot sau în parte.

Însă,

instanța a reținut în mod eronat situația de fapt arătând

că pârâta SC P. Cluj SA neagă calitatea sa de entitate învestită

cu soluționarea notificării.

Însă, recurenta

pârâtă, se mai arată în motivele de recurs, a negat calitatea de

persoană juridică deținătoare, sens în care a făcut

dovada că imobilul în litigiu a fost înstrăinat la licitație

publică în anul 1995, astfel că, acesta nu se mai află

evidențiat în patrimoniul său.

De asemenea,

recurenta învederează că instanța de apel în mod eronat a

reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 21 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001.

Textul menționat

prevede două condiții: prima, este cea referitoare la cerința

conform căreia imobilele a căror restituire se solicită să

fie deținute la data intrării în vigoare a acestei legi (anul 2001)

de către respectivele societăți, iar cea de-a doua condiție

privește calitatea de unitate deținătoare pe care trebuie

să o dețină cea în sarcina căreia cade obligația de

restituire.

Or, recurenta

reiterează susținerea potrivit căreia aceasta nu avea calitatea

de unitate deținătoare a imobilului încă din anul 1995 când a

avut loc înstrăinarea acestuia.

În ceea ce

privește forma concretă a măsurilor reparatorii pe care

instanța le-a stabilit, acestea au fost determinate în temeiul art. 18 lit.

b) din Legea nr. 10/2001 care prevede că „Măsurile reparatorii se

stabilesc numai în echivalent în cazul în care imobilul nu mai există la

data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Este de

neînțeles care a fost rațiunea pentru care instanța de apel a

reținut acest temei al acordării măsurilor reparatorii, în

situația în care construcția ce face obiectul litigiului există

în materialitatea ei.

Drept urmare,

recurenta consideră că singura explicație ce ar putea fi

reținută este aceea că textul menționat a fost interpretat,

interpretare eronată în opinia recurentei, întrucât 18 lit. b) din Legea

10/2001 se referă strict la situația în care imobilul nu mai

există fizic, fiind distrus, demolat, etc.

Recurenta mai

arată că instanța de apel în mod absolut eronat și

fără nicio justificare, reține prin decizia atacată că

„în prezent, au calitatea de asociați în cadrul societății

pârâte Agenția Domeniilor Statului și M.C. SRL.”

Recurenta conchide,

că astfel cum reiese din înscrisurile cauzei, asociații în cadrul SC

P. SA sunt A.N.P.A. si SC T.P. SRL.

Recursul formulat

este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Înalta Curte va

analiza cu prioritate motivul de recurs prin care recurenta a susținut o

vătămare procesuală, anume, neanalizarea de către

instanța de apel a excepției lipsei calității sale

procesuale pasive, invocate în calea de atac anterioară.

Susținerea este

nefondată, astfel cum reiese din expozeul prezentei decizii, chiar

dacă ordinea de analiză efectuată în apel a impus

soluționarea raportului juridic litigios pe fond pentru a se da dezlegare

și acestei excepții procesuale, de fond, absolute și

peremptorii.

Cererea de chemare în

judecată a fost inițiată pentru sancționarea

pasivității culpabile a entităților notificate de

către reclamant, în soluționarea notificării sale, adresate

inițial la Primăria mun. Gherla, transmisă ulterior

Primăriei comunei Țaga și, în cele din urmă, recurentei

pârâte SC P. SA Cluj.

Ca atare, pentru

soluționarea excepției arătate, în mod legal instanțele

anterioare s-au raportat la cele statuate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007,

în sensul soluționării pe fond de către instanță a

notificării formulate de persoana îndreptățită.

Precizarea

expusă a fost necesară pentru a se contura subiectele raportului

juridic dedus judecății, ca și pretenția concretă cu a

cărei soluționare instanța a fost învestită,

circumstanțe necesare pentru o corectă dezlegare a excepției

lipsei calității procesuale pasive.

Astfel, calitatea

procesuală pasivă în prezenta cauză presupunea nu numai simpla

constatare că pârâta este entitatea notificată (notificarea putând fi

greșit îndreptată, cum de altfel, a și fost cazul Primăriei

mun. Gherla și apoi, al Primăriei Țega), ci, aceasta să fie

chiar unitatea deținătoare sau entitatea învestită prin dispozițiile

legii cu soluționarea pe fond a notificării, însușire care se

verifică în persoana pârâtei, cum corect a constatat instanța de

apel.

Dată fiind

necesitatea confirmării calității procesuale pasive ca urmare a

constatării calității de entitate în sarcina căreia

legiutorul a stabilit obligația de a emite decizie sau dispoziție

motivată de soluționare a notificării, reiese concluzia că

excepția lipsei calității procesuale pasive nu putea fi soluționată

anterior dezlegării fondului cauzei, ceeea ce, din punct de vedere

procedural, a presupus unirea excepției cu fondul, în condițiile art.

137 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a procedat instanța de apel,

potrivit celor deja arătate cu privire la ordinea de analiză

desprinsă din considerente deciziei recurate.

Pornind de la cele

reținute în cauză, Înalta Curte constată că în mod nefondat

recurenta pretinde că nu este entitatea obligată la soluționarea

notificării potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Astfel, situația

de fapt de natura celei din cauză, nu este în mod explicit

prevăzută de dispozițiile legale ale actului normativ incident,

însă, potrivit unui raționament de analogie a legii, instanța de

apel în mod corect a dezelgat raportul litigios.

Notificarea

formulată de intimatul reclamant a avut ca obiect pretenția de

acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru construcția C.C.,

imobil care, la data intrării în vigoarea a Legii nr. 10/2001 se afla în

patrimoniul unei persoane fizice care l-a dobândit prin cumpărare la

licitație publică de la recurenta cauzei, încă din anul 1994,

fiind în prezent întabulat în favoarea cumpărătorului.

Câtă vreme

acestă operațiune juridică își produce pe deplin efectele

în realitatea juridică, întrucât nu a fost atacată cu acțiune în

nulitate și, mai mult decât atât, la acest moment efectele sale sunt pe

deplin consolidate (având în vedere împlinirea termenului de prescripție

specială instituit prin dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001),

această situație juridică nu poate rămâne în afara sferei

de reglementare a dispozițiilor legii de reparație, de vreme ce

premisele acordării de măsuri reparatorii sunt îndeplinite în

cauză: preluarea abuzivă, chiar fără titlu, de către

stat a imobilului, calitatea reclamantului de moștenitor al autoarei sale

deposedate abuziv și respectarea termenului de notificare pentru

solicitarea măsurilor reparatorii.

Pentru rezolvarea

raportului de restituire, legiuitorul a indicat ca moment definitoriu pentru

constatarea situației juridice a imobilului în legătură cu care

se formulează notificarea, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (art. 21.1

lit. b) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001).

Or, așa cum s-a

arătat, la acea dată construcția în discuție fusese

înstrăinată de recurentă încă din anul 1994.

Astfel cum

instanța de apel a apreciat, nimic nu se opune a se reține că

într-o atare situație măsurile reparatorii se stabilesc exclusiv în

echivalent, astfel cum dispune art. 18 lit. c) din Legea 10/2001, rațiunile

din prezenta cauză fiind identice cu cele ele edictării acestei norme

pentru cazul înstrăinărilor efectuate în baza Legii nr. 112/1995 a

imobilelor ce au fost preluate abuziv de stat, concluzie permisă de un

argument de analogie a legii: ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet.

În

consecință, dacă măsurile reparatorii nu pot fi stabilite

decât în echivalent se impune a se determina, prin intrumentele

interpretării dispozițiilor legii, entitatea învestită cu

soluționarea notificării și implicit, cu emiterea

dispoziției sau deciziei cu propunere de măsuri reparatorii în

echivalent, dacă toate celelalte condiții legale sunt îndeplinite,

așa cum este cazul în speță, după cum s-a arătat.

Pentru aceasta, în

mod corect instanța de apel a efectuat un raționament prin care a

determinat și izolat sursa cauzală a susținerii recurentei

privind negarea calității sale de entitate învestită cu

soluționarea notificării, stabilind calitatea de entitate

învestită cu emiterea dispoziției de soluționare a

notificării, în ipoteza absenței acestei operațiuni juridice de

vânzare la licitație publică în favoarea unui terț,

persoană fizică.

Drept urmare, s-a

constatat printr-o detaliată prezentare a dinamicii acționariatului

recurentei, că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 statul

era acționar în cadrul recurentei, situație care, de altfel, se

verifică și în prezent, acționarii recurentei fiind

Administrația Domeniilor Statului cu 42,25% și M.T.N. C. SRL cu

57,75%, potrivit înscrisului de la fila 95 dosar fond, contrar celor

susținute de recurentă în sensul că alături de A.D.S.,

acționar ar fi SC T.P. SRL, cel din urmă asociat retrăgându-se

din rândul acționarilor la 24 august 2009, conform evidențelor de la

Registrul Comerțului.

Așadar, în

absența înstrăinării la licitație publică a

construcției C.C., notificarea reclamantului se încadra în

dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Cum însă

construcția este în prezent vândută, în mod legal instanța de

apel, în aplicarea textului anterior menționat, dar având în vedere

și instituția subrogației reale cu titlu particular (înlocuirea

unei valori patrimoniale cu alta), dat fiind faptul că prețul încasat

de recurentă în urma vânzării i-a intrat acesteia în patrimoniu (aspect

necontestat în cauză), reiese că recurenta este entitatea în

competența căreia cade sarcina emiterii dispoziției cu

propunerea de măsuri reparatorii în echivalent, cum în mod legal a

constatat curtea de apel, dispoziție care urmează a fi înaintată

Comisiei Centrale de stabilire și plată a despăgubirilor pentru

a se urma procedura Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Având în vedere cele

anterior redate, în aplicarea dispoițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC P. Cluj SA, împotriva Deciziei nr. 116/ A din 23

aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă

și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 4 martie 2011.