ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4257/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4257/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată din 04 august 2008 reclamantul T.L.J. a formulat contestație împotriva

Ordinului nr. 1801/C/din 24 iunie 2008 (comunicat la data de 30 iunie 2008)

emis de Ministerul Justiției, solicitând ca prin hotărârea care se va pronunța,

să i se admită contestația, să se desființeze acest act, să se dispună

restituirea în natură a imobilului situat în orașul Aleșd, imobil care este

ocupat de Judecătoria Aleșd.

În motivarea

contestației, a arătat că prin notificarea cu nr. 60 din 10 august 2001, înaintată

pârâtului prin intermediul executorului judecătoresc P.D., a solicitat

restituirea în natură a imobilului situat în orașul Aleșd, imobil care se află

în administrarea pârâtului, ca sediu al Judecătoriei Aleșd.

După introducerea

somației de către executorul judecătoresc și după ce a îndeplinit toate

"doleanțele" pârâtului, telefonic, i s-a comunicat că cererea sa

urmează sa fie admisă.

Cu toate acestea, la

data de 30 iunie 2008 a primit ordinul atacat prin care s-a dispus respingerea

cererii sale, cu motivarea că nu i se poate stabili calitatea de persoană

îndreptățită, nefiind dovezi suficiente din care să se constate identitatea

dintre T.L. și L.T.

A susținut că soluția

atacată este nelegală și neîntemeiată și are drept scop tergiversarea

restituirii imobilului, asigurând astfel funcționarea pe mai departe a

Judecătoriei Aleșd, fapt care se datorează unei neglijențe din partea acelora

care au obligația de a asigura un nou sediu, judecătoriei în cauză.

În dovedirea

afirmațiilor sale, a anexat actul cu nr. 9266 din 23 iulie 2008 emis de

Serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor din care rezultă

datele sale personale și că există identitate între cele două persoane

menționate, T.L. și L.T.

S-a adresat atât

Primăriei, cât și Poliției din Aleșd, solicitând să i se comunice datele

necesare soluționării prezentului litigiu, dar întrucât nu a intrat în posesia

răspunsurilor, iar termenul în care ordinul menționat poate fi atacat expiră la

data de 30 iulie 2008, a înaintat prezenta contestație fără răspunsuri, urmând

ca aceste răspunsuri să fie înaintate în cadrul demersului judiciar.

În drept, și-a

întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (1), art. 9

alin. (1), art. 20 alin. (1), art. 24 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Învestit cu

soluționarea cererii, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința

civilă nr. 860 din 15 iunie 2009, a respins cererea formulată de reclamant, ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că prin notificarea cu nr. 60 din data de 10

august 2001 prin B.E.J. P.D., depusă la Instituția Prefectului - Județul Bihor, înaintată Primăriei Aleșd la data de 19 noiembrie 2005,

iar de către aceasta, prin adresa nr. 5035 din 8 mai 2006, Ministerului

Justiției unde a fost înregistrată cu nr. 43504 din 11 mai 2006, reclamantul T.L.J.

a solicitat în baza Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului situat în orașul

Aleșd, imobil aflat în administrarea Ministerului Justiției, ca sediu al

Judecătoriei Aleșd.

În dovedirea cererii

introductive, reclamantul a depus la dosarul cauzei, extrasul de carte funciară

nr. 1868 - Aleșd, corespunzătoare numerelor topografice 470 si 471 (copie

„conformă cu exemplarul din arhiva BCPI, nr. înregistrare 4273 din 27 martie 2007”),

copia certificatului de naștere și a cărții de identitate privind pe T.L.J.

Pe parcursul soluționării

notificării de către Comisia pentru soluționarea cererilor de restituire în

natură sau prin echivalent a imobilelor deținute de Ministerul Justiției -

numită, în continuare, Comisia - la dosar au mai fost depuse adresa nr. 9674

din 2 octombrie 2008 a Consiliului Local Aleșd, prin care se confirmă adresa

Judecătoriei Aleșd ca fiind P. nr. 5, o copie a hărții cu numerele topografice

470 și 471, adresa nr. 8218 din 2 aprilie 2007 a Primăriei orașului Aleșd.

Cu privire la

amplasamentul imobilului revendicat, din adresa nr. 9674 din 2 octombrie 2006 a

Consiliului Local Aleșd și copia hărții cu numerele topografice, rezultă că

imobilul care constituie în prezent sediul Judecătoriei Aleșd este situat în P.

nr. 5. Cu privire la corespondența dintre imobilul situat la această adresă și

cel trecut în cartea funciară, la nr. topografice 470 și 471, potrivit adresei

nr. 8218 din 2 aprilie 2007 a Primăriei orașului Aleșd, există identitate.

În ceea ce privește

dreptul de proprietate și modalitatea de preluare a imobilului, tribunalul a

reținut că, potrivit extrasului de carte funciară, imobilul la care reclamantul

se referă, situat în orașul Aleșd, a trecut în proprietatea statului de la mai

mulți coproprietari după cum urmează : cota de 5/6 din dreptul de

proprietate, însumând cotele-părți ale numiților U.P. (2/6), U.C. (2/6), V.M.

(1/6), s-a întabulat, sub nr. 479 din 18 iulie 1960 în favoarea Statului român

în baza sentinței fostului Tribunal popular raional Aleșd nr. 100 din 5

februarie 1960 și a art. 1 din Decretul nr. 111/1951.

De asemenea, a fost întabulat,

în baza Deciziei nr. 1266/1960 din 24 septembrie 1960, a fostului Sfat popular al Regiunii Oradea, „dreptul de folosință și administrare

operativă", în favoarea Ministerului Justiției, „pentru subunitatea Tribunalul

Popular Raional Aleșd”.

Cota de 1/6 din dreptul

de proprietate a fost întabulat la data de 14 noiembrie 1960 (sub nr. 476/125)

„cu titlul de drept moștenire în părți egale" pe numele T.A.P., L.T. și L.F.

(moștenitori ai defunctei T.T.), iar ulterior (nr. 320 din 20 decembrie 1963),

în baza sentinței civile nr. 867 din 17 iulie 1963 a fostului Tribunal raional Aleșd, cota de 1/6 a fost întabulată în favoarea statului.

În ce privește

calitatea de persoană îndreptățită la obținerea de măsuri reparatorii în baza

Legii 10/2001, tribunalul a reținut faptul că reclamantul nu a făcut dovada

calității de succesor în drepturi al foștilor proprietari ai imobilului.

Prima instanță a apreciat,

din probele aflate la dosarul cauzei, că nu rezultă legătura de descendență

existentă între reclamant și T.T., aceasta din urmă având calitatea de fost

coproprietar al imobilului a cărui restituire se solicită, iar din extrasul de

carte funciară a imobilului situat în orașul Aleșd, rezultă că la poziția nr. 8

figurează în calitate de moștenitor al defunctei T.T., numitul L.T., or

reclamantul din prezenta cauză, are numele de T.L.J.

In aceste condiții,

tribunalul a reținut faptul că nu există identitate între persoana reclamantului,

T.L.J. și persoana ce are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în

natură a imobilului, L.T., astfel încât cererea a fost respinsă, ca

neîntemeiată.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, reclamantul T.L.J. a declarat apel, solicitând

admiterea apelului, desființarea sentinței atacate, admiterea contestației și,

în consecință, restituirea imobilului situat în Aleșd, P. nr. 5.

În motivarea

apelului, a arătat că simplul fapt că în unele înscrisuri, prenumele său apare

în limba maghiară, iar în altele, în limba română, nu este de natură să creeze

îndoială cu referire la calitatea sa de moștenitor. În Transilvania, este o

chestiune de notorietate, faptul că L. în limba română înseamnă L. în limba

maghiară.

Din cartea funciară

depusă la dosar rezultă de asemenea, că sunt moștenitori după T.T., atât

reclamantul, cât și fratele său, T.A.P. și un verișor, L.F.

Atât timp cât la

dosar sunt depuse actele de stare civilă care indică autorii comuni cu fratele

reclamantului, nu poate fi pusă la îndoială calitatea sa de succesor. Nimeni

nu-i poate imputa reclamantului vreo culpă pentru simplul fapt că în anumite

condiții istorice, prenumele și de multe ori chiar și numele erau consemnate în

limba oficială.

În susținerea apelului,

a depus la dosar, copii ale certificatelor de naștere ale celor trei

moștenitori.

Pârâtul Ministerul Justiției

a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea apelului, ca fiind

neîntemeiat.

La data de 15

februarie 2010, data primului termen de judecată acordat în cauză, reclamantul T.L.J.

a depus la dosar completare la cererea de apel inițială, arătând următoarele:

La cererea sa (cauza

nefiind soluționată nici după un termen foarte lung), reprezentanții pârâtului

intimat i-au comunicat faptul că problema imobilului în litigiu, în cel mai

scurt timp va fi soluționată în favoarea sa.

În urma celor de mai

sus, reprezentanții Curții de Apel Oradea și ai Tribunalului Bihor au luat

legătura cu reclamantul, solicitând să le comunice prețul de vânzare al imobilului

ocupat azi de Judecătoria Aleșd, deoarece aceste instituții doreau să cumpere

clădirea în litigiu.

La aceeași dată,

imobilele la care se referă Legea nr. 10/2001 se restituiau în natură.

Ținând cont de cele

arătate, reclamantul consideră că, în cauză, comportarea pârâtului încalcă

limitele bunului simț, credința și atitudinea care nu pot fi acceptate de la o

instituție care are calitatea pârâtului.

Instanța de fond a

reținut în motivarea soluției date, faptul că reclamantul s-a adresat organelor

competente, solicitând eliberarea unui act din care să rezulte că T.L.J. și L.T.

sunt doar două nume (scrise în română și maghiară) ale uneia și aceleași

persoane.

Tot din sentința

civilă atacată, rezultă și faptul că încercările reclamantului de a obține confirmarea

afirmației sale, au rămas fără rezultat.

În această situație,

în opinia reclamantului, instanța de fond avea obligația de a solicita datele

cerute de acesta, de la organele care au o astfel de evidență.

În sprijinul

afirmației sale, a arătat că instanțele de judecată au obligația să stăruie cu

toate mijloacele legale pentru descoperirea adevărului în cauză.

Instanța de fond,

nefăcând acest lucru, soluția dată este nelegală și neîntemeiată, motiv pentru

care consideră că această soluție urmează să fie desființată.

Văzând situația

creată în urma refuzului organelor despre care a făcut vorbire, reclamantul a

propus instanței de fond, audierea a doi martori (chiar prin comisie rogatorie)

care îl cunosc din copilărie și cunosc și faptul că cele două nume reprezintă

doar o singură persoană.

Cei doi martori nu au

fost audiați în cursul soluționării cauzei, iar în sentința civilă atacată nu

se vorbește despre probele propuse și astfel, reclamantul nu știe dacă aceste

probe au fost admise sau nu și nici motivele pentru care eventual, au fost

respinse.

Și această comportare

a instanței de fond dovedește că sentința civilă este neîntemeiată și nelegală,

motiv pentru care consideră că se impune admiterea apelului și desființarea

sentinței atacate.

Curtea de Apel

București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a

constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul apel,

date fiind prevederile art. 3 C. proc. civ. și art. 282 și urm. C. proc. civ.

Prin decizia civilă

nr. 273A din 26 aprilie 2010 a admis apelul declarat de apelantul reclamant T.L.J.;

a schimbat sentința, în sensul că, a admis contestația formulată de reclamantul

T.L.J.; a desființat Ordinul nr. 1801/C din 24 iunie 2008 al pârâtului

Ministerul Justiției, în sensul că: a restituit          în natură cota de 1/18

din imobilul construcție și teren în suprafață de 4316 mp, situat în Aleșd, reprezentând

sediul Judecătoriei Aleșd, trecut în Cartea funciară 1868 a Comunei Aleșd, la numerele topografice 470 și 471, către reclamantul T.L.J., cu obligația de

a-i menține afectațiunea, pe o perioadă de 3 ani de la data restituirii,

conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată.

În cauză, s-a

administrat proba cu înscrisuri și s-a procedat la audierea prin procedura

comisiei rogatorii prin intermediul Curții de Apel Oradea, în cadrul dosarului

nr. 249/35/2010, a martorilor K.I. și L.Z., propuși de apelant.

Curtea a statuat pe

aspectul dovedirii calității de persoană îndreptățită și a existenței și

întinderii dreptului de proprietate, faptul că și în cadrul procedurii speciale

a Legii 10/2001, funcționează principiul juridic al echivalenței și coroborării

probelor, atribuindu-se valoarea probatorie sub acest aspect, și actului

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau

s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Curtea a reținut următoarea

situație de fapt:

O cotă de 1/6 din

dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, a fost întabulată la data

de 14 noiembrie 1960, în cartea funciară nr. 1868 a comunei Aleșd, în favoarea moștenitorilor lui F.T. (T.T.), văduva lui T.A., în părți egale: T.A.P.,

L.T. și L.F. (copie carte funciară - fila 122 dosar apel).

Preluarea posesiei

imobilului în litigiu, s-a realizat fără nici un titlu, de către autoritățile

locale, înainte de anul 1958 (potrivit mențiunii din cadrul sentinței civile

nr. 867/1963 a Tribunalului Popular Raional Aleșd – fila 84 dosar fond).

Ulterior, prin

sentința civilă menționată din anul 1963, s-a dispus în temeiul art. 3 din

Decretul 218/1960, trecerea în proprietatea statului român, a imobilului în

litigiu (teren plus construcții, astfel cum sunt detaliate prin hotărârea

judecătorească din anul 1963, hotărâre care a fost învestită cu formulă

executorie la data de 20 decembrie 1963 – fila 85 dosar fond).

A rezultat că la

momentul trecerii imobilului în proprietatea statului (1963), cota bunicii F.T.,

de 1/6 din dreptul de proprietate asupra imobilului, trecuse deja în părți

egale, la cei trei moștenitori ai săi, conform certificatului de moștenitor nr.

293/1959, mențiune înscrisă în cartea funciară.

Astfel, la data

trecerii imobilului în proprietatea statului, titularul unei cote de 1/18 din

dreptul de proprietate asupra imobilului (rezultate din împărțirea cotei de 1/6

a bunicii, la numărul său de moștenitori – 3) era numitul L.T.

Această situație de

fapt a fost de altfel, confirmată și de către pârât, prin intermediul

referatului amintit, atașat ordinului contestat, în cadrul căruia se precizează,

sub acest aspect, faptul că „imobilul (…) a fost trecut în proprietatea

statului pe cote-părți, de la mai mulți coproprietari, după cum urmează: (…) cota

de 1/6 din dreptul de proprietate a fost întabulat (…) pe numele T.A.P., L.T.

și L.F., iar ulterior (…) a fost întabulată în favoarea statului” (fila 5 dosar

fond).

Așadar, Curtea a

statuat că L.T. are calitate de persoană îndreptățită, în nume propriu, în

sensul prevederilor legale invocate, ale art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

10/2001, republicată, nefiind incidente prevederile art. 4 alin. (2) din

același act normativ, cum greșit a reținut prima instanță de judecată, întrucât

în cauză, se afirmă identitatea dintre L.T. și reclamant, și nu calitatea reclamantului

de succesor al lui L.T.

Sub un al doilea

aspect preliminar, Curtea a constatat faptul că preluarea imobilului în litigiu,

s-a realizat în mod abuziv, pentru motivele dezvoltate în considerente și că se

poate restitui în natură.

Sub aspectul

identității dintre persoana îndreptățită L.T. și reclamantul T.L.J., Curtea a

constatat faptul că atât prima instanță de judecată, cât și pârâtul au

concluzionat în sensul lipsei acestei identități, pentru două argumente: pe de

o parte, s-a invocat diferența existentă între prenumele L. și L., iar pe de

altă parte, existența și a prenumelui J., cu luarea în considerare și a

frecvenței regionale a numelui L./L.

Curtea în temeiul

probelor administrate atât pe parcursul judecății în primă instanță, dar și în

apel, a apreciat că aceste argumente sunt nefondate.

În ceea ce privește

argumentul neconcordanței dintre prenumele L. și L., Curtea a constatat faptul

că în temeiul evenimentelor istorice care au afectat Transilvania (inter alia:

retragerea administrației austro-ungare din anul 1919, Dictatul de la Viena din 1940, revenirea Ardealului de nord, în cuprinsul României din 1945), înregistrările

din registrele de stare civilă din această provincie, aflate în administrarea

sau păstrarea autorităților, au fost realizate alternativ, în limba română sau

în limba maghiară (adresa 573818 din 3 martie 2010 a Consiliului Local Oradea

fila 49 dosar apel).

Astfel se explică

existența în acea perioadă, a unor acte inclusiv de stare civilă din

Transilvania, realizate fie în limba maghiară, fie în limba română (a se vedea

în acest sens, filele 86-87 dosar apel), precum și existența unor mențiuni

realizate în limba maghiară, inclusiv în actele de stare civilă întocmite în

limba română sau invers.

Oricum, indiferent de

limba (română sau maghiară) în care s-a realizat mențiunea prenumelui în discuție,

Curtea a constatat că potrivit Dicționarului român-maghiar și maghiar-român,

tipărit la Cluj, la Tipografia Corint, în anul 1927 (filele 37-38 dosar apel),

precum și potrivit Dicționarului maghiar-român, tipărit la București, la Tipografia Carocom 94 în anul 2005 (filele 51-53 dosar apel), corespondentul

român al prenumelui maghiar L., este L., V. sau V.

Acest fapt este

confirmat de altfel, și de depozițiile celor doi martori audiați K.I. și L.Z.

În consecință,

raportat și la particularitățile istorico-lingvistice enunțate, Curtea a

constatat faptul că nu se poate invoca în mod întemeiat, inexistența unei

corespondențe de prenume sub acest aspect.

În ceea ce privește

argumentul neconcordanței dintre prenume, ca urmare a existenței și a celui de

J., Curtea a constatat faptul că în stabilirea identității menționate, se va

raporta la legăturile de rudenie existente.

Astfel, din probe a

rezultat faptul că T.S., fiul lui T.S. și T.T. este fost T.A., fiul lui A. și T.,

cu referire evidentă la numele scrise în limba română, de această dată (fila 47

dosar apel).

Echivalența scriptică

menționată, rezultă și din cuprinsul celor două dicționare amintite deja, care

atestă că prenumele maghiar S. reprezintă prenumele român A., iar prenumele

maghiar T. se traduce prin T. sau T. (filele 39, 102 dosar apel).

A reieșit că reclamantul

T.L.J. este fiul lui T.A., născut la data de 06 septembrie 1904, acesta din

urmă fiind fiul lui Alexandru și Terezia. În consecință, concluzia este aceea

că apelantul este fiul lui T.A.A. și nepotul lui T.T.

Din cuprinsul adresei

11142 din 5 martie 2010 a Consiliului Județean Bihor, a rezultat că mama

apelantului este născută la data de 2 noiembrie 1907 (fila 64 dosar apel).

Pe de altă parte,

potrivit Dicționarului maghiar-român, tipărit la București, la Tipografia Carocom 94 în anul 2005 (fila 117 dosar apel), corespondentul român

al prenumelui maghiar J., este I.

Martorul L.Z. a

confirmat filiația apelantului față de T.I. și T.A. (fila 32 dosarul Curții de

Apel Oradea).

Curtea a apreciat, în

consecință, date fiind particularitățile istorico-lingvistice enunțate

anterior, care au caracterizat Transilvania de-a lungul vremurilor, inclusiv

alternarea limbii oficiale folosite în scripte, că apelantul T.L.J. născut la

data de 20 iulie 1942, este fiul lui T.A., născut la data de 06 septembrie 1904

și al I., născute la data de 2 noiembrie 1907 și nepotul T.

Pe de altă parte,

conform și adresei 2405 din 08 martie 2010 a Orașului Aleșd, se constată că din

cadrul Registrului agricol aferent perioadei 1959-1963, rezultă că L.T. este

fiul lui T.A. și T.I.

Astfel, din cadrul

acestui registru atașat în copie, rezultă că la adresa din P.L., nr. 16, locuia

familia lui T.A.A., compusă din acesta, născut la 06 septembrie 1904, T.I. –

soție, născută la 2 noiembrie 1907, T.A.P. – fiu, născut la data de 07

septembrie 1938, L.T. – fiu, născut la data de 20 iulie 1942, fiind menționată

ca fiind decedată și T.T., mama lui T.A.A. (filele 44-45 dosar apel).

Curtea a constatat,

că fiul născut la data de 20 iulie 1942 al lui T.A., născut la data de 06

septembrie 1904 și al I., născute la data de 2 noiembrie 1907 și nepotul T.,

este L.T.

Din cuprinsul cărții

funciare a imobilului, a rezultat că numitul L.T. a dobândit cota sa de 1/18

din dreptul de proprietate asupra imobilului, prin moștenire de la numita F.T.,

văduva lui T.A.

Din cadrul

corespondenței purtate între Notariatul de Stat al Raionului Aleșd și

Tribunalul regional Aleșd, a rezultat că dosarul succesoral nr. 293/1959 în

care s-a emis certificatul de moștenitor cu același număr, a privit succesiunea

numitei T.T. (filele 109, 107 dosar apel).

Curtea a apreciat,

coroborând probele, că T.T. menționată în cadrul cărții funciare, este de fapt,

una și aceeași persoană cu T.T. și T.T., fostă F.

Din cadrul extrasului

din registrul de naștere (fila 70 dosar apel), a rezultat că T.S., născut la

data de 06 septembrie 1904, tatăl reclamantului, cunoscut și sub numele de T.A.,

este fiul lui T.S. și al lui T.T. (născută F.).

Din cadrul extrasului

din registrul de căsătorie (fila 79 dosar apel), a rezultat că F.T., născută la

data de 09 octombrie 1878 s-a căsătorit cu T.S., născut la data de 28 august 1859.

Așadar, dată fiind

echivalența lingvistică amintită deja (dintre T., T. și T.), dar și cea dintre

S. și A., a rezultat faptul că în cartea funciară a imobilului, este înscrisă

sub numele de F.T., văduva lui T.A., chiar bunica paternă a reclamantului.

De asemenea, raportat

concomitent și la inexistența scriptică, menționată, a vreunui alt L.T. și cu

atât mai puțin, a unui alt L.T. care să fi locuit pe str. L., nr. 16, unde se

atestă în cadrul sentinței civile din 1963, că s-ar fi aflat locuința acestui

moștenitor L.T. (fila 85 dosar fond), precum și raportat la concluzia anterioară

a identității dintre L.T. și T.L.J., rezultă inevitabil faptul că în cartea

funciară, este înscris chiar reclamantul – nepotul lui F.T., văduva lui T.A. și

nu o terță persoană.

De asemenea, din

cadrul adresei nr. 2643 din 04 martie 2010 a Orașului Aleșd, a rezultat că

vechea denumire a P.U. din orașul Aleșd, este cea de P.L. (fila 56 dosar apel),

fapt de natură a consolida concluzia ultim menționată, atât timp cât din

sentința din 1963, rezultă faptul că moștenitorul lui F.T., văduva lui T.A.,

locuia pe str. L., același număr cu cel unde locuia și apelantul L.T./T.L.J.,

nr. 16 din P.L. (fila 45 dosar apel).

Raportat la aceste

probe administrate, reclamantul este proprietarul tabular al cotei de 1/18 al

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, cotă preluată ulterior

abuziv de către statul comunist.

Sub un al patrulea

aspect, Curtea a observat că identitatea dintre imobilul care a aparținut în

cotă-parte, reclamantului și imobilul revendicat, este recunoscută de către pârât

în mod expres, prin intermediul referatului său atașat ordinului contestat, dar

și al întâmpinării din dosarul de apel.

Din cuprinsul adresei

9674 din 2 octombrie 2006 a aceleiași unități (fila 53 dosar fond), rezultă că

Judecătoria Aleșd își are sediul la acea adresă.

Or, imobilele

identificate cu nr. topografice 470 și 471 în Cartea funciară 1868 Aleșd,

privesc o casă cu curte în suprafață de 2169 mp, precum și o grădină în

suprafață de 2147 mp, deci în total o suprafață de teren de 4316 mp plus

construcții (copie carte funciară - fila 121 dosar apel), atestate de altfel,

și prin sentința civilă din 1963 (filele 82-85 dosar fond).

Sub un ultim aspect,

Curtea a observat că, întrucât acest imobil (teren și construcții) se află

ocupat în prezent, de o instanță de judecată, devin incidente prevederile art. 16

alin. (1) din Legea 10/2001.

Împotriva deciziei

menționate mai sus au declarat recurs, în termen legal, reclamantul T.L.J. și

pârâtul Ministerul Justiției.

Critica de

nelegalitate formulată de reclamantul T.L.J. în dezvoltarea motivelor de recurs

privește neaplicarea dispoz. art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, susținând

că ceilalți moștenitori nu au urmat procedura legii speciale, iar potrivit

dispozițiilor textului menționat cota ce i se cuvine nu este 1/18, ci 1/6, deoarece

de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura

legii profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite.

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, pârâtul Ministerul Justiției a criticat faptul

că nu i-au fost puse la dispoziție, pentru a lua cunoștință o serie de adrese

depuse la dosarul cauzei si reținute de Curtea de Apel București în

considerente (2405 din 8 martie 2010, 11142 din 5 martie 2010, 809 din 5 martie

2010 si 2643 din 4 martie 2010), fiind incident art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care

instanța, prin hotărârea dată, a încălcat formele de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Așadar, fără să se

comunice Ministerului Justiției o serie de înscrisuri depuse la dosarul cauzei,

cu consecința înlăturării dreptului procesual al pârâtului de a se apăra, toate

actele procesuale ulterioare sunt lovite de nulitate, întrucât i s-a produs

pârâtului o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel.

O altă critică,

întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

privește interpretare greșită a probelor din perspectiva reținerii greșite a

identității dintre T.L.J. și L.T.

Pârâtul susține că

martorii propuși de reclamant au declarat că, deși se cunosc din copilărie, au

aflat relativ recent că acesta se numește și J. Or, tocmai aceste declarații,

lipsesc de relevanța declarația de notorietate dată de reclamant, iar aceste

probe contradictorii au fost apreciate de către instanța de apel ca fiind

concludente pentru stabilirea identității între T.L.J. și L.T.

Prin urmare, față de

neconcordanța de nume, constând nu doar în grafia diferită a prenumelui L./L.,

dar și în cel de-al doilea prenume al intimatului-reclamant -J.- care nu apare

în extrasul de carte funciară și având în vedere frecvența regională ridicată a

numelui L./L., nu se poate stabili calitatea de „persoană îndreptățită",

potrivit legii, a intimatului-reclamant T.L.J.

Concluzionând,

recurentul-pârât susține că în mod greșit instanța de apel a constatat

identitatea dintre intimatul-reclamant T.L.J. și L.T., persoana îndreptățită la

restituirea în natură a imobilului.

Recursul

reclamantului T.L.J. nu este fondat:

Înalta Curte va avea

ca premisă situația de fapt reținută de instanța de apel, a cărei reevaluare în

actuala structură a motivelor de recurs nu mai este posibilă

.

Astfel, Curtea a

constatat că o cotă de 1/6 din dreptul de proprietate asupra imobilului în

litigiu, a fost întabulată la data de 14 noiembrie 1960, în cartea funciară nr.

1868 a comunei Aleșd, în favoarea moștenitorilor lui F.T., văduva lui T.A., în

părți egale: T.A.P., L.T. și L.F. (copie carte funciară - fila 122 dosar apel)

și, ulterior, a fost preluat abuziv de către autoritățile locale.

Prin hotărârea

judecătorească din anul 1963, hotărâre care a fost învestită cu formulă

executorie la data de 20 decembrie 1963 (fila 85 dosar fond), s-a dispus în

temeiul art. 3 din Decretul 218/1960, trecerea în proprietatea statului român,

a imobilului în litigiu (teren plus construcții).

A rezultat că la

momentul trecerii imobilului în proprietatea statului (1963), cota bunicii F.T.,

de 1/6 din dreptul de proprietate asupra imobilului, trecuse deja în părți

egale, la cei trei moștenitori ai săi, conform certificatului de moștenitor nr.

293/1959, mențiune înscrisă în cartea funciară.

Astfel, la data

trecerii imobilului în proprietatea statului, titularul unei cote de 1/18 din

dreptul de proprietate asupra imobilului (rezultate din împărțirea cotei de 1/6

a bunicii, la numărul său de moștenitori – 3) era numitul L.T.

Potrivit art. 3 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei

legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz,

prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării

în mod abuziv a acestora, iar potrivit art. 4 alin. (2), de prevederile

prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai

persoanelor fizice îndreptățite.

Or, situația reținută

în speță nu se încadrează în ipoteza pe care o are în vedere art. 4 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, așa cum susține recurentul-reclamant, întrucât la data

preluării abuzive a imobilului cotele moștenitorilor autoarei F.T. erau deja stabilite

și întabulate pe numele celor trei moștenitori ai săi, astfel încât,

reclamantul nu poate culege prin acrescământ și drepturile celorlalți

co-moștenitori.

Rezultă, astfel, că reclamantul

are calitate de persoană îndreptățită la restituire, dar nu în condițiile de

art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în

calitate de moștenitor al persoanei fizice proprietară inițială a imobilului

litigios, ci, raportat la dovada dreptului de proprietate la data preluării

abuzive, în nume propriu, în sensul la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

10/2001.

Dispozițiile art. 4 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 acordă vocație la restituire și „succesibililor care,

după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea”, aceștia fiind repuși de

drept în termenul de acceptare a succesiunii, în privința imobilelor solicitate

în baza Legii nr. 10/2001, prin simpla formulare a notificării de restituire.

Întrucât

cei trei moștenitori ai numitei

F.T. acceptaseră deja moștenirea, iar dreptul

lor fusese întabulat (certificat moștenitor nr. 293/959 din 13 aprilie 1960

fila 42 dosar apel și înscris C.F. - fila 122 dosar apel), în mod corect

instanța de apel a înlăturat de la aplicare aceste dispoziții legale.

În acest context al

analizei, nu mai prezintă relevanță împrejurarea susținută de

recurentul-reclamant că el este unicul moștenitor care a urmat procedura legii

speciale și a formulat notificare prin care a revendicat imobilul în litigiu.

Faptul că reclamantul

este unicul autor al notificării de restituire a imobilului litigios în baza

Legii nr. 10/2001 nu îi conferă vocație la restituirea întregului imobil în

condițiile art. 4 alin. (4) din actul normativ.

Aceasta deoarece

venind în nume propriu pentru cota de 1/18 din imobil nu poate pretinde un

drept de acrescământ asupra cotelor celorlalți doi moștenitori, neputând astfel

valorifica cota integrală de 1/6 a autoarei comune, în calitate de succesibil

al acesteia.

Având în vedere

considerentele expuse Înalta Curte reține că instanța de apel a aplicat corect

legea la situația de fapt în speță, astfel încât critica este nefondată,

nefiind

întrunite cerințele

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul pârâtului

Ministerul Justiției nu este fondat:

Prima critică

formulată în temeiul dispoz. art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu privire la

necomunicarea unor înscrisuri de care Curtea s-a folosit în motivarea deciziei

recurate, nu poate fi primită.

Potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor

hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate când hotărârea dată,

instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiune nulității de

art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Dispozițiile art. 105

alin. (2) C. proc. civ., prima ipoteză, prevăd că actele îndeplinite cu

neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara

nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate

înlătura decât prin anularea lor.

În situația în care

recurentul-pârât nu a avut posibilitatea să formuleze apărări cu privire la

înscrisurile depuse la dosarul cauzei și avute în vedere de către instanța de

apel la redactarea considerentelor deciziei atacate, discutarea lor în calea de

atac a recursului reprezintă un remediu suficient pentru a nu se dispune

anularea acesteia în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Cum motivul de casare

invocat presupune ca părții să i se fi produs o vătămare care să nu poată fi

înlăturată decât prin anularea actului de procedură, per a contrario dacă partea

poate să invoce acest viciu procedural, prin intermediul căii de atac a

recursului, se poate înlătura eventuala vătămare.

Altfel spus,

sancțiunea aplicabilă într-o astfel de situație nu este, așa cum susține

recurentul, casarea deciziei, ci formularea, în recurs, a apărărilor pe care nu

le-a putut face în apel, dezbaterile, în acord cu principiul oralității și

contradictorialității, urmând a înlătura vătămarea produsă.

Prin urmare,

recurentul-pârât avea posibilitatea să formuleze apărări în recurs cu privire

la înscrisurile ce nu i-au fost comunicate, simpla menționare a cazului de

casare nefiind suficientă pentru exercitarea controlului de legalitate din

perspectiva respectivului motiv

de recurs.

În ceea ce privește

critica referitoare la modul de interpretare a probelor, în raport de care

instanța de apel a stabilit o anumită situație de fapt, aceasta vizează o

chestiune de netemeinicie a hotărârii și nu de nelegalitate, astfel încât nu

mai poate constitui obiect al cercetării în recurs.

Motivul de casare

care permitea analiza, în recurs, a situației de fapt față de dovezile

administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin

art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

În acest context al

analizei, nu se poate reține nici critica ce vizează lipsa calității procesuale

active a reclamantului.

Prin raportare la

situația de fapt reținută de instanța de apel, recurentul-reclamant nu numai că

se legitimează procesual activ, dar îndeplinește și condiția de fond a

dreptului la restituire pe care l-a valorificat prin cererea sa, având

calitatea de persoană îndreptățită în condițiile Legii nr. 10/2001.

Având în vedere cele

expuse, Înalta Curte constată că recursurile formulate nu sunt fondate și le va

respinge pe temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul T.L.J. și pârâtul Ministerul

Justiției împotriva deciziei nr. 273/A din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 mai 2011.