ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4257/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată din 04 august 2008 reclamantul T.L.J. a formulat contestație împotriva Ordinului nr. 1801/C/din 24 iunie 2008 (comunicat la data de 30 iunie 2008) emis de Ministerul Justiției, solicitând ca prin hotărârea care se va pronunța, să i se admită contestația, să se desființeze acest act, să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în orașul Aleșd, imobil care este ocupat de Judecătoria Aleșd. În motivarea contestației, a arătat că prin notificarea cu nr. 60 din 10 august 2001, înaintată pârâtului prin intermediul executorului judecătoresc P.D., a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în orașul Aleșd, imobil care se află în administrarea pârâtului, ca sediu al Judecătoriei Aleșd.

După introducerea somației de către executorul judecătoresc și după ce a îndeplinit toate "doleanțele" pârâtului, telefonic, i s-a comunicat că cererea sa urmează sa fie admisă. Cu toate acestea, la data de 30 iunie 2008 a primit ordinul atacat prin care s-a dispus respingerea cererii sale, cu motivarea că nu i se poate stabili calitatea de persoană îndreptățită, nefiind dovezi suficiente din care să se constate identitatea dintre T.L. și L.T. A susținut că soluția atacată este nelegală și neîntemeiată și are drept scop tergiversarea restituirii imobilului, asigurând astfel funcționarea pe mai departe a Judecătoriei Aleșd, fapt care se datorează unei neglijențe din partea acelora care au obligația de a asigura un nou sediu, judecătoriei în cauză.

În dovedirea afirmațiilor sale, a anexat actul cu nr. 9266 din 23 iulie 2008 emis de Serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor din care rezultă datele sale personale și că există identitate între cele două persoane menționate, T.L. și L.T. S-a adresat atât Primăriei, cât și Poliției din Aleșd, solicitând să i se comunice datele necesare soluționării prezentului litigiu, dar întrucât nu a intrat în posesia răspunsurilor, iar termenul în care ordinul menționat poate fi atacat expiră la data de 30 iulie 2008, a înaintat prezenta contestație fără răspunsuri, urmând ca aceste răspunsuri să fie înaintate în cadrul demersului judiciar. În drept, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (1), art. 9 alin. (1), art. 20 alin. (1), art. 24 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Învestit cu soluționarea cererii, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 860 din 15 iunie 2009, a respins cererea formulată de reclamant, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin notificarea cu nr. 60 din data de 10 august 2001 prin B.E.J. P.D., depusă la Instituția Prefectului - Județul Bihor, înaintată Primăriei Aleșd la data de 19 noiembrie 2005, iar de către aceasta, prin adresa nr. 5035 din 8 mai 2006, Ministerului Justiției unde a fost înregistrată cu nr. 43504 din 11 mai 2006, reclamantul T.L.J. a solicitat în baza Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului situat în orașul Aleșd, imobil aflat în administrarea Ministerului Justiției, ca sediu al Judecătoriei Aleșd.

În dovedirea cererii introductive, reclamantul a depus la dosarul cauzei, extrasul de carte funciară nr. 1868 - Aleșd, corespunzătoare numerelor topografice 470 si 471 (copie „conformă cu exemplarul din arhiva BCPI, nr. înregistrare 4273 din 27 martie 2007”), copia certificatului de naștere și a cărții de identitate privind pe T.L.J. Pe parcursul soluționării notificării de către Comisia pentru soluționarea cererilor de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor deținute de Ministerul Justiției - numită, în continuare, Comisia - la dosar au mai fost depuse adresa nr. 9674 din 2 octombrie 2008 a Consiliului Local Aleșd, prin care se confirmă adresa Judecătoriei Aleșd ca fiind P. nr. 5, o copie a hărții cu numerele topografice 470 și 471, adresa nr. 8218 din 2 aprilie 2007 a Primăriei orașului Aleșd.

Cu privire la amplasamentul imobilului revendicat, din adresa nr. 9674 din 2 octombrie 2006 a Consiliului Local Aleșd și copia hărții cu numerele topografice, rezultă că imobilul care constituie în prezent sediul Judecătoriei Aleșd este situat în P. nr. 5. Cu privire la corespondența dintre imobilul situat la această adresă și cel trecut în cartea funciară, la nr. topografice 470 și 471, potrivit adresei nr. 8218 din 2 aprilie 2007 a Primăriei orașului Aleșd, există identitate. În ceea ce privește dreptul de proprietate și modalitatea de preluare a imobilului, tribunalul a reținut că, potrivit extrasului de carte funciară, imobilul la care reclamantul se referă, situat în orașul Aleșd, a trecut în proprietatea statului de la mai mulți coproprietari după cum urmează : cota de 5/6 din dreptul de proprietate, însumând cotele-părți ale numiților U.P.

(2/6), U.C. (2/6), V.M. (1/6), s-a întabulat, sub nr. 479 din 18 iulie 1960 în favoarea Statului român în baza sentinței fostului Tribunal popular raional Aleșd nr. 100 din 5 februarie 1960 și a art. 1 din Decretul nr. 111/1951. De asemenea, a fost întabulat, în baza Deciziei nr. 1266/1960 din 24 septembrie 1960, a fostului Sfat popular al Regiunii Oradea, „dreptul de folosință și administrare operativă", în favoarea Ministerului Justiției, „pentru subunitatea Tribunalul Popular Raional Aleșd”. Cota de 1/6 din dreptul de proprietate a fost întabulat la data de 14 noiembrie 1960 (sub nr. 476/125) „cu titlul de drept moștenire în părți egale" pe numele T.A.P., L.T. și L.F. (moștenitori ai defunctei T.T.), iar ulterior (nr. 320 din 20 decembrie 1963), în baza sentinței civile nr. 867 din 17 iulie 1963 a fostului Tribunal raional Aleșd, cota de 1/6 a fost întabulată în favoarea statului.

În ce privește calitatea de persoană îndreptățită la obținerea de măsuri reparatorii în baza Legii 10/2001, tribunalul a reținut faptul că reclamantul nu a făcut dovada calității de succesor în drepturi al foștilor proprietari ai imobilului. Prima instanță a apreciat, din probele aflate la dosarul cauzei, că nu rezultă legătura de descendență existentă între reclamant și T.T., aceasta din urmă având calitatea de fost coproprietar al imobilului a cărui restituire se solicită, iar din extrasul de carte funciară a imobilului situat în orașul Aleșd, rezultă că la poziția nr. 8 figurează în calitate de moștenitor al defunctei T.T., numitul L.T., or reclamantul din prezenta cauză, are numele de T.L.J.

In aceste condiții, tribunalul a reținut faptul că nu există identitate între persoana reclamantului, T.L.J. și persoana ce are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului, L.T., astfel încât cererea a fost respinsă, ca neîntemeiată. Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamantul T.L.J. a declarat apel, solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței atacate, admiterea contestației și, în consecință, restituirea imobilului situat în Aleșd, P. nr. 5. În motivarea apelului, a arătat că simplul fapt că în unele înscrisuri, prenumele său apare în limba maghiară, iar în altele, în limba română, nu este de natură să creeze îndoială cu referire la calitatea sa de moștenitor.

În Transilvania, este o chestiune de notorietate, faptul că L. în limba română înseamnă L. în limba maghiară. Din cartea funciară depusă la dosar rezultă de asemenea, că sunt moștenitori după T.T., atât reclamantul, cât și fratele său, T.A.P. și un verișor, L.F. Atât timp cât la dosar sunt depuse actele de stare civilă care indică autorii comuni cu fratele reclamantului, nu poate fi pusă la îndoială calitatea sa de succesor. Nimeni nu-i poate imputa reclamantului vreo culpă pentru simplul fapt că în anumite condiții istorice, prenumele și de multe ori chiar și numele erau consemnate în limba oficială. În susținerea apelului, a depus la dosar, copii ale certificatelor de naștere ale celor trei moștenitori.

Pârâtul Ministerul Justiției a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea apelului, ca fiind neîntemeiat. La data de 15 februarie 2010, data primului termen de judecată acordat în cauză, reclamantul T.L.J. a depus la dosar completare la cererea de apel inițială, arătând următoarele: La cererea sa (cauza nefiind soluționată nici după un termen foarte lung), reprezentanții pârâtului intimat i-au comunicat faptul că problema imobilului în litigiu, în cel mai scurt timp va fi soluționată în favoarea sa. În urma celor de mai sus, reprezentanții Curții de Apel Oradea și ai Tribunalului Bihor au luat legătura cu reclamantul, solicitând să le comunice prețul de vânzare al imobilului ocupat azi de Judecătoria Aleșd, deoarece aceste instituții doreau să cumpere clădirea în litigiu.

La aceeași dată, imobilele la care se referă Legea nr. 10/2001 se restituiau în natură. Ținând cont de cele arătate, reclamantul consideră că, în cauză, comportarea pârâtului încalcă limitele bunului simț, credința și atitudinea care nu pot fi acceptate de la o instituție care are calitatea pârâtului. Instanța de fond a reținut în motivarea soluției date, faptul că reclamantul s-a adresat organelor competente, solicitând eliberarea unui act din care să rezulte că T.L.J. și L.T. sunt doar două nume (scrise în română și maghiară) ale uneia și aceleași persoane. Tot din sentința civilă atacată, rezultă și faptul că încercările reclamantului de a obține confirmarea afirmației sale, au rămas fără rezultat.

În această situație, în opinia reclamantului, instanța de fond avea obligația de a solicita datele cerute de acesta, de la organele care au o astfel de evidență. În sprijinul afirmației sale, a arătat că instanțele de judecată au obligația să stăruie cu toate mijloacele legale pentru descoperirea adevărului în cauză. Instanța de fond, nefăcând acest lucru, soluția dată este nelegală și neîntemeiată, motiv pentru care consideră că această soluție urmează să fie desființată. Văzând situația creată în urma refuzului organelor despre care a făcut vorbire, reclamantul a propus instanței de fond, audierea a doi martori (chiar prin comisie rogatorie) care îl cunosc din copilărie și cunosc și faptul că cele două nume reprezintă doar o singură persoană.

Cei doi martori nu au fost audiați în cursul soluționării cauzei, iar în sentința civilă atacată nu se vorbește despre probele propuse și astfel, reclamantul nu știe dacă aceste probe au fost admise sau nu și nici motivele pentru care eventual, au fost respinse. Și această comportare a instanței de fond dovedește că sentința civilă este neîntemeiată și nelegală, motiv pentru care consideră că se impune admiterea apelului și desființarea sentinței atacate. Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul apel, date fiind prevederile art. 3 C. proc. civ. și art. 282 și urm. C. proc.

civ. Prin decizia civilă nr. 273A din 26 aprilie 2010 a admis apelul declarat de apelantul reclamant T.L.J.; a schimbat sentința, în sensul că, a admis contestația formulată de reclamantul T.L.J.; a desființat Ordinul nr. 1801/C din 24 iunie 2008 al pârâtului Ministerul Justiției, în sensul că: a restituit în natură cota de 1/18 din imobilul construcție și teren în suprafață de 4316 mp, situat în Aleșd, reprezentând sediul Judecătoriei Aleșd, trecut în Cartea funciară 1868 a Comunei Aleșd, la numerele topografice 470 și 471, către reclamantul T.L.J., cu obligația de a-i menține afectațiunea, pe o perioadă de 3 ani de la data restituirii, conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată.

În cauză, s-a administrat proba cu înscrisuri și s-a procedat la audierea prin procedura comisiei rogatorii prin intermediul Curții de Apel Oradea, în cadrul dosarului nr. 249/35/2010, a martorilor K.I. și L.Z., propuși de apelant. Curtea a statuat pe aspectul dovedirii calității de persoană îndreptățită și a existenței și întinderii dreptului de proprietate, faptul că și în cadrul procedurii speciale a Legii 10/2001, funcționează principiul juridic al echivalenței și coroborării probelor, atribuindu-se valoarea probatorie sub acest aspect, și actului normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Curtea a reținut următoarea situație de fapt: O cotă de 1/6 din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, a fost întabulată la data de 14 noiembrie 1960, în cartea funciară nr. 1868 a comunei Aleșd, în favoarea moștenitorilor lui F.T.

(T.T.), văduva lui T.A., în părți egale: T.A.P., L.T. și L.F. (copie carte funciară - fila 122 dosar apel). Preluarea posesiei imobilului în litigiu, s-a realizat fără nici un titlu, de către autoritățile locale, înainte de anul 1958 (potrivit mențiunii din cadrul sentinței civile nr. 867/1963 a Tribunalului Popular Raional Aleșd – fila 84 dosar fond). Ulterior, prin sentința civilă menționată din anul 1963, s-a dispus în temeiul art. 3 din Decretul 218/1960, trecerea în proprietatea statului român, a imobilului în litigiu (teren plus construcții, astfel cum sunt detaliate prin hotărârea judecătorească din anul 1963, hotărâre care a fost învestită cu formulă executorie la data de 20 decembrie 1963 – fila 85 dosar fond).

A rezultat că la momentul trecerii imobilului în proprietatea statului (1963), cota bunicii F.T., de 1/6 din dreptul de proprietate asupra imobilului, trecuse deja în părți egale, la cei trei moștenitori ai săi, conform certificatului de moștenitor nr. 293/1959, mențiune înscrisă în cartea funciară. Astfel, la data trecerii imobilului în proprietatea statului, titularul unei cote de 1/18 din dreptul de proprietate asupra imobilului (rezultate din împărțirea cotei de 1/6 a bunicii, la numărul său de moștenitori – 3) era numitul L.T. Această situație de fapt a fost de altfel, confirmată și de către pârât, prin intermediul referatului amintit, atașat ordinului contestat, în cadrul căruia se precizează, sub acest aspect, faptul că „imobilul (…) a fost trecut în proprietatea statului pe cote-părți, de la mai mulți coproprietari, după cum urmează: (…) cota de 1/6 din dreptul de proprietate a fost întabulat (…) pe numele T.A.P., L.T.

și L.F., iar ulterior (…) a fost întabulată în favoarea statului” (fila 5 dosar fond). Așadar, Curtea a statuat că L.T. are calitate de persoană îndreptățită, în nume propriu, în sensul prevederilor legale invocate, ale art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată, nefiind incidente prevederile art. 4 alin. (2) din același act normativ, cum greșit a reținut prima instanță de judecată, întrucât în cauză, se afirmă identitatea dintre L.T. și reclamant, și nu calitatea reclamantului de succesor al lui L.T. Sub un al doilea aspect preliminar, Curtea a constatat faptul că preluarea imobilului în litigiu, s-a realizat în mod abuziv, pentru motivele dezvoltate în considerente și că se poate restitui în natură.

Sub aspectul identității dintre persoana îndreptățită L.T. și reclamantul T.L.J., Curtea a constatat faptul că atât prima instanță de judecată, cât și pârâtul au concluzionat în sensul lipsei acestei identități, pentru două argumente: pe de o parte, s-a invocat diferența existentă între prenumele L. și L., iar pe de altă parte, existența și a prenumelui J., cu luarea în considerare și a frecvenței regionale a numelui L./L. Curtea în temeiul probelor administrate atât pe parcursul judecății în primă instanță, dar și în apel, a apreciat că aceste argumente sunt nefondate.

În ceea ce privește argumentul neconcordanței dintre prenumele L. și L., Curtea a constatat faptul că în temeiul evenimentelor istorice care au afectat Transilvania (inter alia: retragerea administrației austro-ungare din anul 1919, Dictatul de la Viena din 1940, revenirea Ardealului de nord, în cuprinsul României din 1945), înregistrările din registrele de stare civilă din această provincie, aflate în administrarea sau păstrarea autorităților, au fost realizate alternativ, în limba română sau în limba maghiară (adresa 573818 din 3 martie 2010 a Consiliului Local Oradea fila 49 dosar apel). Astfel se explică existența în acea perioadă, a unor acte inclusiv de stare civilă din Transilvania, realizate fie în limba maghiară, fie în limba română (a se vedea în acest sens, filele 86-87 dosar apel), precum și existența unor mențiuni realizate în limba maghiară, inclusiv în actele de stare civilă întocmite în limba română sau invers.

Oricum, indiferent de limba (română sau maghiară) în care s-a realizat mențiunea prenumelui în discuție, Curtea a constatat că potrivit Dicționarului român-maghiar și maghiar-român, tipărit la Cluj, la Tipografia Corint, în anul 1927 (filele 37-38 dosar apel), precum și potrivit Dicționarului maghiar-român, tipărit la București, la Tipografia Carocom 94 în anul 2005 (filele 51-53 dosar apel), corespondentul român al prenumelui maghiar L., este L., V. sau V. Acest fapt este confirmat de altfel, și de depozițiile celor doi martori audiați K.I. și L.Z. În consecință, raportat și la particularitățile istorico-lingvistice enunțate, Curtea a constatat faptul că nu se poate invoca în mod întemeiat, inexistența unei corespondențe de prenume sub acest aspect.

În ceea ce privește argumentul neconcordanței dintre prenume, ca urmare a existenței și a celui de J., Curtea a constatat faptul că în stabilirea identității menționate, se va raporta la legăturile de rudenie existente. Astfel, din probe a rezultat faptul că T.S., fiul lui T.S. și T.T. este fost T.A., fiul lui A. și T., cu referire evidentă la numele scrise în limba română, de această dată (fila 47 dosar apel). Echivalența scriptică menționată, rezultă și din cuprinsul celor două dicționare amintite deja, care atestă că prenumele maghiar S. reprezintă prenumele român A., iar prenumele maghiar T. se traduce prin T. sau T. (filele 39, 102 dosar apel). A reieșit că reclamantul T.L.J. este fiul lui T.A., născut la data de 06 septembrie 1904, acesta din urmă fiind fiul lui Alexandru și Terezia.

În consecință, concluzia este aceea că apelantul este fiul lui T.A.A. și nepotul lui T.T. Din cuprinsul adresei 11142 din 5 martie 2010 a Consiliului Județean Bihor, a rezultat că mama apelantului este născută la data de 2 noiembrie 1907 (fila 64 dosar apel). Pe de altă parte, potrivit Dicționarului maghiar-român, tipărit la București, la Tipografia Carocom 94 în anul 2005 (fila 117 dosar apel), corespondentul român al prenumelui maghiar J., este I. Martorul L.Z. a confirmat filiația apelantului față de T.I. și T.A. (fila 32 dosarul Curții de Apel Oradea). Curtea a apreciat, în consecință, date fiind particularitățile istorico-lingvistice enunțate anterior, care au caracterizat Transilvania de-a lungul vremurilor, inclusiv alternarea limbii oficiale folosite în scripte, că apelantul T.L.J.

născut la data de 20 iulie 1942, este fiul lui T.A., născut la data de 06 septembrie 1904 și al I., născute la data de 2 noiembrie 1907 și nepotul T. Pe de altă parte, conform și adresei 2405 din 08 martie 2010 a Orașului Aleșd, se constată că din cadrul Registrului agricol aferent perioadei 1959-1963, rezultă că L.T. este fiul lui T.A. și T.I. Astfel, din cadrul acestui registru atașat în copie, rezultă că la adresa din P.L., nr. 16, locuia familia lui T.A.A., compusă din acesta, născut la 06 septembrie 1904, T.I. – soție, născută la 2 noiembrie 1907, T.A.P. – fiu, născut la data de 07 septembrie 1938, L.T. – fiu, născut la data de 20 iulie 1942, fiind menționată ca fiind decedată și T.T., mama lui T.A.A.

(filele 44-45 dosar apel). Curtea a constatat, că fiul născut la data de 20 iulie 1942 al lui T.A., născut la data de 06 septembrie 1904 și al I., născute la data de 2 noiembrie 1907 și nepotul T., este L.T. Din cuprinsul cărții funciare a imobilului, a rezultat că numitul L.T. a dobândit cota sa de 1/18 din dreptul de proprietate asupra imobilului, prin moștenire de la numita F.T., văduva lui T.A. Din cadrul corespondenței purtate între Notariatul de Stat al Raionului Aleșd și Tribunalul regional Aleșd, a rezultat că dosarul succesoral nr. 293/1959 în care s-a emis certificatul de moștenitor cu același număr, a privit succesiunea numitei T.T. (filele 109, 107 dosar apel). Curtea a apreciat, coroborând probele, că T.T.

menționată în cadrul cărții funciare, este de fapt, una și aceeași persoană cu T.T. și T.T., fostă F. Din cadrul extrasului din registrul de naștere (fila 70 dosar apel), a rezultat că T.S., născut la data de 06 septembrie 1904, tatăl reclamantului, cunoscut și sub numele de T.A., este fiul lui T.S. și al lui T.T. (născută F.). Din cadrul extrasului din registrul de căsătorie (fila 79 dosar apel), a rezultat că F.T., născută la data de 09 octombrie 1878 s-a căsătorit cu T.S., născut la data de 28 august 1859. Așadar, dată fiind echivalența lingvistică amintită deja (dintre T., T. și T.), dar și cea dintre S. și A., a rezultat faptul că în cartea funciară a imobilului, este înscrisă sub numele de F.T., văduva lui T.A., chiar bunica paternă a reclamantului.

De asemenea, raportat concomitent și la inexistența scriptică, menționată, a vreunui alt L.T. și cu atât mai puțin, a unui alt L.T. care să fi locuit pe str. L., nr. 16, unde se atestă în cadrul sentinței civile din 1963, că s-ar fi aflat locuința acestui moștenitor L.T. (fila 85 dosar fond), precum și raportat la concluzia anterioară a identității dintre L.T. și T.L.J., rezultă inevitabil faptul că în cartea funciară, este înscris chiar reclamantul – nepotul lui F.T., văduva lui T.A. și nu o terță persoană. De asemenea, din cadrul adresei nr. 2643 din 04 martie 2010 a Orașului Aleșd, a rezultat că vechea denumire a P.U. din orașul Aleșd, este cea de P.L. (fila 56 dosar apel), fapt de natură a consolida concluzia ultim menționată, atât timp cât din sentința din 1963, rezultă faptul că moștenitorul lui F.T., văduva lui T.A., locuia pe str. L., același număr cu cel unde locuia și apelantul L.T./T.L.J., nr. 16 din P.L.

(fila 45 dosar apel). Raportat la aceste probe administrate, reclamantul este proprietarul tabular al cotei de 1/18 al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, cotă preluată ulterior abuziv de către statul comunist. Sub un al patrulea aspect, Curtea a observat că identitatea dintre imobilul care a aparținut în cotă-parte, reclamantului și imobilul revendicat, este recunoscută de către pârât în mod expres, prin intermediul referatului său atașat ordinului contestat, dar și al întâmpinării din dosarul de apel. Din cuprinsul adresei 9674 din 2 octombrie 2006 a aceleiași unități (fila 53 dosar fond), rezultă că Judecătoria Aleșd își are sediul la acea adresă.

Or, imobilele identificate cu nr. topografice 470 și 471 în Cartea funciară 1868 Aleșd, privesc o casă cu curte în suprafață de 2169 mp, precum și o grădină în suprafață de 2147 mp, deci în total o suprafață de teren de 4316 mp plus construcții (copie carte funciară - fila 121 dosar apel), atestate de altfel, și prin sentința civilă din 1963 (filele 82-85 dosar fond). Sub un ultim aspect, Curtea a observat că, întrucât acest imobil (teren și construcții) se află ocupat în prezent, de o instanță de judecată, devin incidente prevederile art. 16 alin. (1) din Legea 10/2001. Împotriva deciziei menționate mai sus au declarat recurs, în termen legal, reclamantul T.L.J. și pârâtul Ministerul Justiției.

Critica de nelegalitate formulată de reclamantul T.L.J. în dezvoltarea motivelor de recurs privește neaplicarea dispoz. art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, susținând că ceilalți moștenitori nu au urmat procedura legii speciale, iar potrivit dispozițiilor textului menționat cota ce i se cuvine nu este 1/18, ci 1/6, deoarece de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura legii profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul Ministerul Justiției a criticat faptul că nu i-au fost puse la dispoziție, pentru a lua cunoștință o serie de adrese depuse la dosarul cauzei si reținute de Curtea de Apel București în considerente (2405 din 8 martie 2010, 11142 din 5 martie 2010, 809 din 5 martie 2010 si 2643 din 4 martie 2010), fiind incident art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța, prin hotărârea dată, a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Așadar, fără să se comunice Ministerului Justiției o serie de înscrisuri depuse la dosarul cauzei, cu consecința înlăturării dreptului procesual al pârâtului de a se apăra, toate actele procesuale ulterioare sunt lovite de nulitate, întrucât i s-a produs pârâtului o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel. O altă critică, întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privește interpretare greșită a probelor din perspectiva reținerii greșite a identității dintre T.L.J.

și L.T. Pârâtul susține că martorii propuși de reclamant au declarat că, deși se cunosc din copilărie, au aflat relativ recent că acesta se numește și J. Or, tocmai aceste declarații, lipsesc de relevanța declarația de notorietate dată de reclamant, iar aceste probe contradictorii au fost apreciate de către instanța de apel ca fiind concludente pentru stabilirea identității între T.L.J. și L.T. Prin urmare, față de neconcordanța de nume, constând nu doar în grafia diferită a prenumelui L./L., dar și în cel de-al doilea prenume al intimatului-reclamant -J.- care nu apare în extrasul de carte funciară și având în vedere frecvența regională ridicată a numelui L./L., nu se poate stabili calitatea de „persoană îndreptățită", potrivit legii, a intimatului-reclamant T.L.J.

Concluzionând, recurentul-pârât susține că în mod greșit instanța de apel a constatat identitatea dintre intimatul-reclamant T.L.J. și L.T., persoana îndreptățită la restituirea în natură a imobilului. Recursul reclamantului T.L.J. nu este fondat: Înalta Curte va avea ca premisă situația de fapt reținută de instanța de apel, a cărei reevaluare în actuala structură a motivelor de recurs nu mai este posibilă . Astfel, Curtea a constatat că o cotă de 1/6 din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, a fost întabulată la data de 14 noiembrie 1960, în cartea funciară nr. 1868 a comunei Aleșd, în favoarea moștenitorilor lui F.T., văduva lui T.A., în părți egale: T.A.P., L.T. și L.F. (copie carte funciară - fila 122 dosar apel) și, ulterior, a fost preluat abuziv de către autoritățile locale.

Prin hotărârea judecătorească din anul 1963, hotărâre care a fost învestită cu formulă executorie la data de 20 decembrie 1963 (fila 85 dosar fond), s-a dispus în temeiul art. 3 din Decretul 218/1960, trecerea în proprietatea statului român, a imobilului în litigiu (teren plus construcții). A rezultat că la momentul trecerii imobilului în proprietatea statului (1963), cota bunicii F.T., de 1/6 din dreptul de proprietate asupra imobilului, trecuse deja în părți egale, la cei trei moștenitori ai săi, conform certificatului de moștenitor nr. 293/1959, mențiune înscrisă în cartea funciară. Astfel, la data trecerii imobilului în proprietatea statului, titularul unei cote de 1/18 din dreptul de proprietate asupra imobilului (rezultate din împărțirea cotei de 1/6 a bunicii, la numărul său de moștenitori – 3) era numitul L.T.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar potrivit art. 4 alin. (2), de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Or, situația reținută în speță nu se încadrează în ipoteza pe care o are în vedere art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, așa cum susține recurentul-reclamant, întrucât la data preluării abuzive a imobilului cotele moștenitorilor autoarei F.T. erau deja stabilite și întabulate pe numele celor trei moștenitori ai săi, astfel încât, reclamantul nu poate culege prin acrescământ și drepturile celorlalți co-moștenitori.

Rezultă, astfel, că reclamantul are calitate de persoană îndreptățită la restituire, dar nu în condițiile de art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în calitate de moștenitor al persoanei fizice proprietară inițială a imobilului litigios, ci, raportat la dovada dreptului de proprietate la data preluării abuzive, în nume propriu, în sensul la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. Dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 acordă vocație la restituire și „succesibililor care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea”, aceștia fiind repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii, în privința imobilelor solicitate în baza Legii nr. 10/2001, prin simpla formulare a notificării de restituire.

Întrucât cei trei moștenitori ai numitei F.T. acceptaseră deja moștenirea, iar dreptul lor fusese întabulat (certificat moștenitor nr. 293/959 din 13 aprilie 1960 fila 42 dosar apel și înscris C.F. - fila 122 dosar apel), în mod corect instanța de apel a înlăturat de la aplicare aceste dispoziții legale. În acest context al analizei, nu mai prezintă relevanță împrejurarea susținută de recurentul-reclamant că el este unicul moștenitor care a urmat procedura legii speciale și a formulat notificare prin care a revendicat imobilul în litigiu. Faptul că reclamantul este unicul autor al notificării de restituire a imobilului litigios în baza Legii nr. 10/2001 nu îi conferă vocație la restituirea întregului imobil în condițiile art. 4 alin. (4) din actul normativ.

Aceasta deoarece venind în nume propriu pentru cota de 1/18 din imobil nu poate pretinde un drept de acrescământ asupra cotelor celorlalți doi moștenitori, neputând astfel valorifica cota integrală de 1/6 a autoarei comune, în calitate de succesibil al acesteia. Având în vedere considerentele expuse Înalta Curte reține că instanța de apel a aplicat corect legea la situația de fapt în speță, astfel încât critica este nefondată, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recursul pârâtului Ministerul Justiției nu este fondat: Prima critică formulată în temeiul dispoz. art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu privire la necomunicarea unor înscrisuri de care Curtea s-a folosit în motivarea deciziei recurate, nu poate fi primită.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate când hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiune nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prima ipoteză, prevăd că actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În situația în care recurentul-pârât nu a avut posibilitatea să formuleze apărări cu privire la înscrisurile depuse la dosarul cauzei și avute în vedere de către instanța de apel la redactarea considerentelor deciziei atacate, discutarea lor în calea de atac a recursului reprezintă un remediu suficient pentru a nu se dispune anularea acesteia în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Cum motivul de casare invocat presupune ca părții să i se fi produs o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură, per a contrario dacă partea poate să invoce acest viciu procedural, prin intermediul căii de atac a recursului, se poate înlătura eventuala vătămare. Altfel spus, sancțiunea aplicabilă într-o astfel de situație nu este, așa cum susține recurentul, casarea deciziei, ci formularea, în recurs, a apărărilor pe care nu le-a putut face în apel, dezbaterile, în acord cu principiul oralității și contradictorialității, urmând a înlătura vătămarea produsă. Prin urmare, recurentul-pârât avea posibilitatea să formuleze apărări în recurs cu privire la înscrisurile ce nu i-au fost comunicate, simpla menționare a cazului de casare nefiind suficientă pentru exercitarea controlului de legalitate din perspectiva respectivului motiv de recurs.

În ceea ce privește critica referitoare la modul de interpretare a probelor, în raport de care instanța de apel a stabilit o anumită situație de fapt, aceasta vizează o chestiune de netemeinicie a hotărârii și nu de nelegalitate, astfel încât nu mai poate constitui obiect al cercetării în recurs. Motivul de casare care permitea analiza, în recurs, a situației de fapt față de dovezile administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. În acest context al analizei, nu se poate reține nici critica ce vizează lipsa calității procesuale active a reclamantului. Prin raportare la situația de fapt reținută de instanța de apel, recurentul-reclamant nu numai că se legitimează procesual activ, dar îndeplinește și condiția de fond a dreptului la restituire pe care l-a valorificat prin cererea sa, având calitatea de persoană îndreptățită în condițiile Legii nr. 10/2001.

Având în vedere cele expuse, Înalta Curte constată că recursurile formulate nu sunt fondate și le va respinge pe temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul T.L.J. și pârâtul Ministerul Justiției împotriva deciziei nr. 273/A din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2011.