ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1594/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1594/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2391 din 20

octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Vaslui s-a respins contestația

formulată de N.V. prin mandatar A.D. împotriva dispoziției nr. 2576 din 05 mai 2008

emisă de Municipiul Huși, prin Primar, precum și cererea privind obligarea

Municipiului Huși la plata de despăgubiri.

Pentru a se pronunța

astfel prima instanță a reținut următoarele:

C.N.D., decedat la

data de 30 iulie 1984, cu ultim domiciliu în Galați, a fost proprietarul unui

imobil casă de locuit, situat în Huși, compusă din 4 camere de locuit, 1

vitraj, bucătărie, antreu, beci, magazie și closet.

Acest imobil a fost

cumpărat în anul 1927 de la soții I. și A.D., conform actului de

vânzare-cumpărare (fila 94 dosar).

Imobilul se învecinează

cu proprietatea d-lui M.C., d-lui F., d-na R.V. (născută F.) și curtea care era

comună la mai multe imobile, și anume cumpărătorul D.C., C.B. și av. F.

Coroborând aceste

date din actul de vânzare - cumpărare, cu cele oferite cu evidența nominală a

unor imobile din Municipiul Huși, întocmit de M.C., rezultă că proprietar al

imobilului din Huși, a fost o persoană pe nume F., de profesie avocat.

Din actul de

adjudecare depus la finele dosarului rezultă că în 1939 imobilul ce aparținea

Cooperativei Basarabia, situat în Huși, a fost adjudecat de Institutul Național

al Cooperației.

Și în acest act se

menționează că imobilul adjudecat din Huși, se învecinează cu imobilul,

aparținând dr. C.D., aparținând numiților (fraților) F.

Aceasta este și

explicația pentru care în actul de vânzare-cumpărare din anul 1927 al numitului

C.D. se precizează că, curtea va fi folosită de cumpărătorul C.D., B. av. F. și

C.B., a cărei proprietate a fost adjudecată de către Institutul Național al

Cooperației.

Rezultă cu

certitudine faptul că pe str. G.V. a existat și imobilul aparținând dr. C. și

imobilul aparținând numiților F., și cel aparținând .B.

Este complet eronată

afirmația reclamantului prin apărător, precum că „este în afară de orice

îndoială că imobilul din str. G.V. este unul și același cu actualul imobil din

Huși”.

Faptul că în copia

anexei la Dec. 92/1950 eliberate de Dir. Jud. Galați a Arhivelor Statului se

menționează că unul din imobilele aparținând lui C.D. se află situat în Huși,

nu conduce la concluzia că C.D. a fost proprietarul unui imobil situat în Huși.

Faptul că în copia

anexei la Dec. 92/1950 eliberate de Direcția Județeană Galați a Arhivelor

Statului se menționează că unul din imobilele aparținând lui C.D. se află

situat în Huși, nu conduce la concluzia că C.D. a fost proprietarul unui imobil

situat în Huși.

Cu siguranță în

aceste evidențe s-a strecurat o eroare, în condițiile în care cele trei imobile

foloseau aceeași curte.

Aceste evidențe de la

Arhivele Statului (din altă localitate decât cea unde este situat imobilul) ar

fi avut prioritate, în ceea ce privește valoarea probatorie, dacă nu ar fi

existat alte documente care să dovedească proprietatea autorului C.D.

În condițiile în care

există actul de vânzare - cumpărare, din 1927 prin care C.D. dobândește

proprietatea asupra unui imobil situat în Huși, există dovada că, într-adevăr,

acesta a fost proprietarul acestui imobil, indiferent dacă în actul de preluare

s-a înscris un alt număr.

Se recunoaște și de

către reprezentanții Primăriei că imobilul din Huși, a aparținut unei alte

persoane pe nume F.

Considerându-se

moștenitoare a numitului C.D., N.A. a solicitat printr-o notificare cu nr. 194/2001,

restituirea în natură a imobilului din Huși.

N.A. este fiica

adoptivă a numitei L.A., decedată la 16 iulie 1982, și care a fost sora lui C.D.,

decedat în 1984.

În calitatea sa de

nepoată de soră (decedată anterior față de C.D.), reprezentarea se admite numai

în cazul în care cel reprezentat, dacă ar fi fost în viață la data deschiderii

moștenirii, ar fi avut vocație concretă la moștenire, adică ar fi putut

moșteni.

Locul nu este util

dacă cel reprezentat este o soră a defunctului decedat la data deschiderii

succesiunii care însă a fost înlăturată de la moștenire prin exheredare

testamentară. Așadar, N.A. nu avea vocație la moștenirea lui C.D., pentru că

acesta din urmă instituise ca legător universal pe numita N.E., conform

testamentului nr. 148/1980.

Aceasta din urmă a

testat în favoarea numitei N.V. asupra întregii sale averi mobile și imobile.

Succesorul numitei N.V. este reclamantul din prezenta cauză.

În condițiile în care

la data soluționării notificării formulate de N.A. se înregistrase la Primăria

Huși și notificarea formulată de moștenitorul testamentar N.V., pentru

proprietatea ce a aparținut lui C.D., se emite dispoziția de restituire către N.A.,

a unui imobil situat în Huși, care nu a aparținut niciodată dr. C.D. și fără ca

cea care a formulat notificare să aibă calitatea de persoană îndreptățită după

autorul C.D., în înțelesul dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Se dispune în mod

nelegal restituirea unui imobil ce a aparținut unei alte persoane, pe nume F.,

și fără ca beneficiara dispoziției să fie moștenitoarea legală sau testamentară

a numitului F.

Chiar dacă nu ar fi

existat vreo notificare formulată de moștenitorul testamentar, pârâta ar fi

trebuit să verifice dacă imobilul ce a făcut obiectul notificării, a aparținut

celui pe care N.A., arată că este autorul său.

Se recunoaște de

către Primăria Huși, că în imobilul din Huși, ar fi locuit numitul F., iar

faptul că această persoană nu a avut moștenitori sau aceștia din urmă nu au

formulat notificare, nu îndreptățea pârâta să restituie imobilul oricărei

persoane care îl solicita fără a face dovada că acel imobil a fost proprietatea

celui care a fost deposedat abuziv și pe lângă aceasta are și calitatea de moștenitor

al fostului proprietar.

Din evidențele

existente la Primăria Huși și din actele depuse de către cei doi notificatori,

rezultă foarte clar că, C.D. a fost proprietarul imobilului din Huși, iar în

prezent acest imobil nu mai există, fiind demolat.

De aceea, prin

notificarea înaintată Primăriei Huși, N.V. a solicitat pentru imobilul din

Huși, acordarea de despăgubiri. Acesta cunoștea faptul că imobilul era demolat

și nu se putea solicita restituirea în natură.

Așa cum s-a arătat

mai sus, chiar dacă N.A. ar fi avut calitatea de persoană îndreptățită,

respectiv de moștenitoare a lui C.D. (ceea ce nu este cazul) ar fi avut dreptul

de a solicita despăgubiri pentru imobilul ce a fost proprietatea lui C.D.,

situat în Huși, și nu restituirea în natură pentru că acesta era demolat. S-ar

fi pus doar problema restituirii în natură a terenului doar dacă acesta era

liber.

Tribunalul constată,

însă, că, chiar dacă dispoziția emisă numitei N.A. a fost eliberată în mod

nelegal fără a avea calitatea de moștenitor al numitului C.D. și fără a se

formula notificare pentru imobilul ce a fost proprietatea acestuia, această

dispoziție constituie potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,

titlu de proprietate, având forța probantă a unui înscris autentic, constituind

și titlu executoriu.

Potrivit

dispozițiilor art. 1173 și 1174 C. civ., actul autentic are deplină credință în

prezența oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce se constată

până la înscrierea în fals, iar despre declarațiile și susținerile părților

până la proba contrară. Odată ce această dispoziție de restituire nu a făcut

obiectul vreunei acțiuni pentru constatarea nulității absolute din partea unui

terț interesat, are deplină valabilitate ca titlu de proprietate.

În raport cu cele

arătate mai sus referitoare la dispoziția nr. 942/2003 emisă numitei N.A.,

tribunalul constată netemeinicia contestației formulate de către N.V. sub

ambele capete de cerere pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin precizările

făcute la cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat anularea

dispoziției nr. 2576 din 05 mai 2008 și obligarea Primarului Municipiului Huși,

ca reprezentant al Municipiului la plata de despăgubiri constând în

contravaloarea imobilului situat în Huși.

Obiectul

contestației, și implicit a notificării ce a fost soluționată prin dispoziția

emisă sub nr. 2576/2003, nu poate fi determinat cu precizie de către instanță.

Astfel, în cererea de

chemare în judecată se arată că obiectul contestației privește un imobil situat

în Huși, cu o suprafață de 500 mp, compus din 8 camere, două holuri și

bucătărie, în timp ce în notificare se face vorbire de un imobil situat în

Huși, compus din 4 camere, 1 vitraj, bucătărie, antret, beci, magazie și WC,

precum și teren în suprafață de 500 mp.

În precizările

ulterioare făcute cererii de chemare în judecată se solicită acordarea de

despăgubiri, pentru un imobil situat în Huși, compus din 8 camere și 500 mp.

Deși reclamantul nu

cunoaște exact ce proprietate a deținut C.D., cert este doar faptul că

notificarea a fost făcută pentru imobilul din Huși, iar dispoziția a fost emisă

pentru acest imobil, însă cu argumente care decurg din soluționarea unei alte

notificări formulate de N.A., pentru un alt imobil din Huși.

Esențial pentru

soluționarea contestației formulate de N.V. este faptul că noile modificări

aduse Legii nr. 10/2001 prevăd numai două tipuri de măsuri reparatorii prin echivalent

ce pot fi acordate: compensarea - cu alte bunuri sau servicii, respectiv

despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire

și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, adică

conform art. VII din Legea nr. 247/2005 în forma modificată.

Soluționând

contestația formulată împotriva dispoziției de respingere a notificării,

instanța are posibilitatea anulării sau modificării dispoziției în sensul

admiterii cererii reclamantului de restituire în natură a imobilului sau în

ipoteza în care nu există posibilitatea restituirii în natură, persoana îndreptățită

poate beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent, prev. de art. 1 alin. (2)

din legea privind acordarea de măsuri reparatorii (în cauza de față fiind vorba

de despăgubiri).

Încă de la data

notificării, N.V. nu a solicitat restituirea în natură a imobilului pentru că

cunoștea încă de la acea dată că acel imobil nu mai există.

Paradoxal, deși

cunoștea că imobilul ce a aparținut lui C.D., nu mai există, consideră la data

formulării prezentei contestații că imobilul „inexistent” din Huși, a fost restituit

din eroare numitei N.A.

În condițiile în care

se cunoștea de către notificator că, C.D. a fost proprietarul imobilului, iar

acesta nu mai există în prezent, nu era cu putință ca tot același imobil

demolat să fie restituit în natură.

Așadar, se putea observa

cu ușurință că în soluționarea notificării formulate de N.A., s-au strecurat

grave erori, restituindu-se, de fapt, unei persoane neîndreptățite imobilul

unei alte persoane pe nume F.

Încercând ca instanța

să dea o soluționare corectă notificării formulate de N.V. pentru imobilul ce a

fost, într-adevăr proprietatea lui C.D., situat în Huși, se constată că ea

trebuie să se pronunțe în limitele în care a fost sesizată.

Așadar, în condițiile

în care reclamantul a precizat cu claritate faptul că nu dorește acordarea de

despăgubiri pentru imobilul și terenul ce a aparținut lui C.D., situat în Huși,

în baza dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acțiunea formulată

de reclamant, este nefondată.

Aceasta, în primul

rând datorită faptului că nu se precizează, cu claritate, care este imobilul ce

face obiectul pretențiilor reclamantului.

Pe de altă parte

dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 oferă doar posibilitatea

acordării de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile în care nu se

solicită restituirea în natură, nu este posibilă restituirea în natură sau

imobilul nu mai există.

Nu se prevede în

Legea nr. 10/2001 o modalitate de combinare a acestor dispoziții din legea

specială cu răspunderea civilă delictuală, prevăzută de art. 998 C. civ.

Art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, prevede că, de regulă, imobilele preluate abuziv se

restituie în natură, iar alin. (2) al textului statuează în sensul că, dacă

restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru

măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de legea

reparatorie.

Cu privire la cel

de-al doilea capăt de cerere formulat de către reclamant, privind obligarea

Municipiului Huși la plata de despăgubiri în baza dispozițiilor art. 998-999 C.

civ., tribunalul constată că este competent să soluționeze prezenta cerere în

baza dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., cererea având ca obiect

o valoare de peste 500.000 RON și nu în baza dispozițiilor legii speciale,

respectiv Legea nr. 10/2001, ca instanță competentă material să judece

contestația formulată împotriva dispoziției emise ca urmare a soluționării

notificării formulate.

Pentru antrenarea

răspunderii civile delictuale a entității investite cu soluționarea notificării,

în condițiile art. 998-999 C. civ., persoana îndreptățită trebuie să dovedească

existența cumulativă a următoarelor elemente: prejudiciul, fapta ilicită,

raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și culpa autorului faptei

ilicite.

Probarea prejudiciului,

ca element constitutiv al răspunderii civile delictuale are o importanță

deosebită.

Reclamantul a

precizat că, cuantumul prejudiciului suferit constă în suma de 541.160 RON,

valoare ce reprezintă, de fapt, valoarea imobilului, casă și teren, din Huși.

Prejudiciul este efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei

ilicite, săvârșite de o altă persoană.

Chiar și încălcarea

unor anumite interese poate conduce la crearea unui prejudiciu.

Însă, pentru a fi

susceptibil de reparare, prejudiciul trebuie să fie cert și să nu fi fost

reparat încă.

Caracterul cert al

prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privința existenței cât

și în privința posibilității de evaluare.

În condițiile în care

reclamantul nu avea certitudinea că i s-ar fi restituit in natură imobilul din

Huși, nu se poate reține că, contravaloarea acestui imobil ar reprezenta

prejudiciul suferit de el.

Luând în considerare

și faptul că oricum notificarea nu a fost formulată pentru imobil, prejudiciul

pe care reclamantul pretinde că l-ar fi suferit este doar unul eventual, lipsit

de certitudine, neputând justifica acordarea de despăgubiri.

Chiar dacă,

într-adevăr, există fapta ilicită a pârâtului de a restitui în mod eronat un

imobil unei persoane care nu are calitatea de persoană îndreptățită, precum și

culpa în producerea faptei, tribunalul constată că nu există legătură de

cauzalitate între fapta ilicită a pârâtei și pretinsul prejudiciu produs în

dauna reclamantului. De fapt, legătura de cauzalitate ca element al răspunderii

civile delictuale nici nu mai trebuie analizată în condițiile în care, așa cum

s-a arătat mai sus, reclamanta nu a făcut dovada producerii unui prejudiciu

cert.

Concluzionând cu

privire la acest capăt de cerere, tribunalul constată că nu poate fi antrenată

răspunderea civilă delictuală în condițiile în care reclamantul a solicitat ca

imobilul din Huși, în notificarea formulată de N.A., soluționată chiar în mod

eronat de către pârâtă, privește un alt imobil, din Huși.

S-a dovedit în cauză

că cele două imobile sunt diferite, au aparținut unor proprietari diferiți, iar

reclamantul, deși a arătat că imobilul pe care l-a solicitat din Huși, nu mai

există, consideră că a fost restituit în natură, în mod eronat, unei persoane

care nu are calitatea de moștenitoare a lui C.D., și anume N.A.

În acest fel se

invocă de către reclamant în favoarea sa o nelegalitate comisă de către pârâta

Municipiul Huși, prin Primar, cu ocazia soluționării notificării formulate de N.A.

Nu se poate ajunge pe

această cale ca statul, care a preluat în mod abuziv imobilul, proprietate a

lui C.D., să suporte o dublă reparație, atât unei persoane care nu are

calitatea de persoană îndreptățită (în situația în care s-ar fi restituit

imobilul lui C.D.), cât și unei persoane care are calitatea de persoană

îndreptățită.

Dispoziția de

restituire, care a fost emisă în mod nelegal poate face obiectul unei acțiuni

pentru constatarea nulității absolute, acțiune ce poate fi formulată de orice

terț vătămat, însă nu pe calea legii speciale reparatorii la care poate recurge

doar persoana care se pretinde îndreptățită.

Un terț poate promova

acțiunea doar în condițiile dreptului comun, dispoziția de restituire fiind un

act juridic civil, după ce acesta a intrat în circuitul civil.

Prin Decizia civilă nr.

445 din 19 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Iași s-a admis apelul

declarat de N.V. împotriva sentinței civile nr. 2391 din 20 octombrie 2009 a

Tribunalului Vaslui, sentința care a fost schimbată în tot.

S-a dispus admiterea

în parte a contestației formulate de N.V. în contradictoriu cu Municipiul Huși,

prin primar.

S-a dispus trimiterea

notificării nr. 217/2001 la Primarul Municipiului Huși în vederea soluționării

pe fond.

A fost respinsă

cererea contestatorului de obligare a intimatului la plata sumei de bani

reprezentând valoarea actuală a imobilului, compus din 500 m.p. teren și

construcție, situat în Huși.

Față de cele arătate,

tribunalul a constatat că cererea formulată de reclamant este neîntemeiată sub

ambele capete de cerere, urmând să fie respinsă.

Prin cererea

înregistrată la 22 mai 2008 la Tribunalul Vaslui, reclamantul a chemat în judecată

pe pârâtul Mun. Huși, prin Primar, solicitând anularea dispoziției nr. 2576 din

05 mai 2008 emisă de aceasta asupra cererii de acordare de despăgubiri pentru

imobilul construcție și teren în suprafață de 400 m.p., situat în Huși.

Prin dispoziția

contestată intimata-pârâtă a respins notificarea nr. 217 din 14 noiembrie 2001,

formulată de reclamant motivat de aceea că, pentru imobilul notificat

Municipiul Huși nu mai are calitate de unitate deținătoare.

Așa cum reiese din

Referatul nr. 1190 din 17 aprilie 2008 al Comisiei interne pentru analiza

notificărilor depuse la Legea nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Mun. Huși,

rezultă că imobilul în litigiu a fost notificat atât de reclamant prin

notificarea nr. 217 din 14 noiembrie 2001 cât și de numita N.A. prin

notificarea nr. 194 din 13 noiembrie 2001. Notificarea acesteia din urmă, a

fost soluționată în procedură administrativă, prin dispoziția nr. 942 din 14

iulie 2003, unitatea deținătoare, Municipiul Huși prin Primar, dispunând restituirea

în natură a imobilului.

În ceea ce privește

pe apelant însă, a cărui notificare fusese înregistrată cu o zi mai târziu

decât cea soluționată favorabil numitei N.A., pârâtul Municipiul Huși, o

soluționează prin dispoziția nr. 2576 din 05 mai 2008, prin care respinge

notificarea, motivat de aceea că nu mai are calitatea de unitate deținătoare.

Intimata-pârâtă nu a

contestat calitatea sa de deținătoare a imobilului în litigiu, susținând chiar

în referatul anterior enunțat ca la data depunerii notificărilor era unitate

deținătoare, dar că urmare a emiterii dispoziției nr. 942 din 14 iulie 2003

către N.A. s-a aflat în imposibilitatea de a soluționa notificarea apelantului.

Ori această motivare nu poate fi primită, atâta timp cât însăși apelanta

recunoaște calitatea de unitate deținătoare, calitate care nu se putea pierde

prin emiterea dispoziției de restituire în natură nr. 942/2003.

Potrivit

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 unitatea deținătoare în raport cu conținutul

cererii obiect al notificării are obligația imperativă de a se pronunța prin

decizia sau dispoziție motivată.

Prin urmare, date

fiind considerentele expuse și având în vedere și dispozițiile art. 296 C.

proc. civ., Curtea a admis apelul și a schimbat în tot sentința Tribunalului

Vaslui, în sensul că a admis în parte contestația formulată, a dispus anularea

dispoziției nr. 2576/05 mai 2008 emisă de Primarul Municipiului Huși și va

dispune trimiterea notificării, acestuia, în vederea soluționării ei pe fond.

Pe cale de

consecință, cererea contestatorului de obligare a intimatului la plata sumei de

bani reprezentând valoarea actuală a imobilului notificat a fost respinsă.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs atât reclamantul cât și pârâtul.

Recursul

reclamantului N.V. este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc.

civ. și vizează următoarele aspecte:

Instanța s-a

pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut. Astfel în condițiile în care

reclamantul a solicitat despăgubiri în temei delictual, instanța nu putea să

rămână în limitele Legii nr. 10/2001 și să dispună trimiterea notificării spre

soluționare pârâtei din moment ce despăgubirea nu a fost solicitată în temeiul

Legii nr. 10/2001 ci a dreptului comun, anularea dispoziției nr. 2576 din 5 mai

2008 emisă de Primarul Municipiului Huși fiind solicitată doar pentru că astfel

devenea posibilă acțiunea în răspundere delictuală.

Procedând astfel

hotărârea este dată cu încălcarea art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Instanța nu a motivat

în drept hotărârea pronunțată, trimiterea la art. 296 C. proc. civ. înfrânge

legea.

Aplicând art. 9 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 și restituind numitei N.A., imobilul a ieșit din

sfera de dispoziție juridică a intimatei aceasta nefiind unitate deținătoare a

bunului notificat în sensul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Dat fiind încălcarea art.

21 și 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, este nelegal soluționat capătul de

cerere privind obligarea pârâtei la despăgubiri.

Or, restituirea

bunului altei persoane decât cea îndreptățită naște în sarcina pârâtei,

obligația de dezdăunare în temeiul art. 998 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la C.E.D.O.

Aceste critici

aparțin pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

Recursul pârâtului

Municipiului Huși prin primar întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. vizează următoarele critici:

Notificarea

reclamantului cu nr. 217/2001 a fost trimisă la Primăria Huși la data de 7

octombrie 2003 de la Prefectura județului Vaslui, unde fusese înregistrată în

anul 2001, dată la care pentru același imobil al proprietarului C.D. a fost

emisă dispoziția nr. 942 din 14 iulie 2003 pe numele moștenitoarei N.A. din

Galați care urmând procedurile de publicitate imobiliară, exclude posibilitatea

revocării ei de către entitatea care a dispus-o.

Din actele depuse de

notificatoarea N.A. rezultă că aceasta era singura moștenitoare a

proprietarului imobilului restituit în absența unor frați și surori în viață,

comisia necunoscând despre existența unui testament. Cererea de restituire în

natură viza imobilul fostului proprietar C.D. și privea imobilul aflat în

evidență și indicat ca atare la naționalizare chiar de către C.D.

Examinând recursul

declarat de reclamant instanța reține următoarele:

Acțiunea promovată de

reclamant era circumscrisă exclusiv temeiului delictual statuat prin

dispozițiile art. 998 C. civ. și consta în obligarea directă a pârâtului

Primarul Municipiului Huși la plata de dezdăunări reprezentând contravaloarea

imobilului casă și teren restituite nelegal unei alte persoane având la origine

săvârșirea de către pârât a unui fapt ilicit – emiterea dispoziției nr. 2576

din 5 mai 2008.

Prin urmare, anularea

dispoziției nr. 2576 din 5 mai 2008 emisă de intimatul pârât Primarul

Municipiului Huși nu a fost solicitată în condițiile Legii nr. 10/2001, ci ale

răspunderii civile delictuale, de drept comun, și constituie în opinia

reclamantului elementul care circumscrie săvârșirea faptului ilicit, de către pârâtă,

sens în care a solicitat anularea ei și daune.

În realitate, fără a

lua în considerare posibilitatea juridică de a antrena răspunderea directă a

funcționarului public, pârâtul în cauză, care a emis dispoziția de respingere

în calitate de conducător al entității investite cu soluționarea notificării,

răspunderea civilă delictuală a pârâtului nu poate fi antrenată din următoarele

considerente.

Deși acțiunea viza

despăgubiri pentru imobilul situat în Huși, atât reclamantul cât și pârâtul în

cursul procesului au translat obiectul (cererii reclamantului prin solicitarea

de despăgubiri pârâtul prin răspunsul la notificare și toată documentația

întocmită precum și în toate actele procesuale ale cauzei) asupra imobilului

restituit în natură numitei N.A., operând nepermis o identitate între situate

pe aceeași stradă, aparținând unor proprietari diferiți. Astfel rezultă din

probele administrate la instanța de fond că imobilul pentru care inițial

reclamantul a solicitat despăgubiri în temeiul art. 998 C. civ. a existat în

materialitatea lui proprietate a testatorului său și a fost demolat, sens în

care și reclamantul prin notificare a solicitat Prefecturii Vaslui, (competentă

la acea epocă) a se pronunța asupra despăgubirilor pentru imobilele demolate,

având cunoștință la acea epocă despre demolarea lui.

Faptul că în cursul

procesului, reclamantul ca de altfel și pârâtul au identificat imobilul demolat

situat la adresa G.V. cu imobilul, restituit în natură numitei N.A., este de

natură a circumscrie obiectul cauzei asupra acestuia, situație care circumscrie

și conduita pârâtei apreciată de reclamant ca ilicită și cauzatoare de daune,

în raport cu actele de dispoziție privitoare la acest imobil.

Or, sub acest aspect,

instanța reține că mijlocul procedural pe care îl avea la dispoziție

reclamantul era acela de a solicita anularea actului de restituire în natură

referitor la acest imobil, respectiv dispoziția nr. 942/2003 emisă de

recurentul pârât, și nu a dispoziției nr. 2576 din 5 mai 2008 prin care

entitatea deținătoare se derobează de calitatea de entitate deținătoare lăsând

neatins actul de dispoziție asupra imobilului către un terț.

Prin urmare, corect a

reținut instanța de fond că dispoziția de restituire în jurul căruia s-a

translat conflictul procesual poate face obiectul unei acțiuni în constatarea

nulității absolute, la îndemâna terțului vătămat, pe calea dreptului comun, dat

fiind faptul intrării ei în circuitul civil.

De aceea, cererea

reclamantului fundamentată pe răspunderea delictuală de drept comun în condițiile

excluderii de către reclamant a incidenței legii speciale reparatorii (Legea nr.

10/2001) a fost soluționată greșit de instanța de apel, deoarece trebuia

examinat exclusiv temeiul delictual al cererii chiar dacă în discuție fondul

problemei deriva din aplicarea Legii nr. 10/2001 și s-a solicitat și anularea

uneia dintre cele două dispoziții (nr. 2576 din 15 mai 2008) însă nu în

procedura specială a Legii nr. 10/2001 ci în condițiile dreptului comun,

emiterea ei fiind considerată de reclamant drept un fapt ilicit cauzator de

daune.

În realitate,

emiterea unei dispoziții de către entitatea investită cu soluționarea ei nu

poate fi calificată drept ilicită, din moment ce izvorul daunei, în realitate

greșita soluționare a cererii de restituire formulată de reclamat, nu a fost

supusă examinării instanței în forma procedurală prescrisă de lege, - plângere

în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru dispoziția nr. 2576 din 15 mai 2008 - și

acțiunea în constatare a nulității absolute a dispoziției nr. 942/2003 de restituire

în natură a imobilului unei alte persoane decât reclamantului care se considera

îndreptățit.

Sub acest aspect,

corect a reținut instanța de fond, trecând peste caracterul indirect al

răspunderii delictuale în raport cu entitatea investită în soluționarea cererii

de restituire, că nu sunt îndeplinite condițiile generale impuse de

dispozițiile art. 998 C. civ., în absența atacării de către parte a dispoziției

de restituire în natură a imobilului devenit litigios în privința restituirii

lui.

Or, solicitând

anularea dispoziției de respingere nr. 2576/2008 – ca temei al faptului ilicit,

în realitate reclamantul a lăsat neatinse efectele dispoziției nr. 942/2003 de

restituire în natură intrată în circuitul civil prin care s-a statuat asupra

imobilului și care stă la originea înlăturării sale de la măsurile reparatorii.

De aceea, trebuie sancționată juridic printr-o acțiune în nulitate actul prin

care s-a adus atingere dreptului pretins de reclamant și nu a actului

subsecvent, emis consecință a celui dintâi. Dispoziția considerată fapt ilicit

de reclamant nu se pronunță asupra fondului dreptului ci vizează soluția de

nerestituire la solicitarea imobilului situat la adresa G.V., și prin urmare,

nu aduce atingere dreptului reclamantului, pârâtul respingând-o ca nefiind

entitate deținătoare a imobilului.

Or, prejudicierea

reclamantului, nu s-a produs ca efect al acestei dispoziții ci consecință a

dispoziției anterioare de restituire în natură, a cărei atacare în instanță ar

fi stabilit drepturile părților asupra imobilului.

Solicitând anularea

dispoziției nr. 2576/2008 pe dreptul comun, ca un fapt ilicit, reclamantul s-a

plasat în afara procedurii speciale inițiate de Legea nr. 10/2001. Sub acest

aspect, corect instanța de fond a reținut că dispoziția a cărei anulare s-a

solicitat ca o condiție a delictului civil nu prezintă un astfel de caracter,

deoarece este subsecventă actului de dispoziție intrat în circuitul civil, iar

prejudiciul nu este dovedit ca existență, certitudine și întindere, reclamantul

nedovedind în absența anulării dispoziției de restituire că imobilul i s-ar fi

restituit lui, în condițiile în care privea un imobil iar dispoziția de

restituire neatacată viza imobilul de la nr. X (aceeași stradă).

Față de cele reținute

instanța urmează a admite recursul formulat de pârât întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., și a respinge apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței primei instanțe, recurentul nefiind culpabil de soluționarea

notificării în favoarea moștenitoarei colaterale în condițiile în care

notificarea reclamantului, succesor testamentar a fost înaintată spre

soluționare Prefecturii Vaslui pentru obținerea de despăgubiri, situație

necunoscută de către aceasta, pentru a se putea analiza ca un fapt ilicit și

prejudiciabil.

Recursul

reclamantului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. urmează

a fi respins în absența solicitării anulării dispoziției de restituire în

natură a imobilului, fapt juridic care ar fi elucidat dreptul și persoana

îndreptățită, ca temei al restituirii în condițiile legii speciale. Or refuzând

incidența în cauză a legii speciale (și plasându-se în temeiul dreptului comun

al răspunderii delictuale întemeiată pe dispozițiile art. 998 C. civ.),

recurentul nu a dovedit vreuna din condițiile impuse de text, de antrenare a

răspunderii pârâtei admițând că s-ar putea antrena în mod direct potrivit

dreptului comun răspunderea directă a entității deținătoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Municipiul Huși prin Primar împotriva Deciziei nr. 45 din

19 martie 2010 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori

și familie.

Modifică decizia

atacată în sensul respingerii apelului declarat de reclamant împotriva

sentinței civile nr. 2391 din 20 octombrie 2009 a Tribunalului Vaslui, secția

civilă pe care o păstrează.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul N.V. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 februarie 2011.