ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1594/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2391 din 20 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Vaslui s-a respins contestația formulată de N.V. prin mandatar A.D. împotriva dispoziției nr. 2576 din 05 mai 2008 emisă de Municipiul Huși, prin Primar, precum și cererea privind obligarea Municipiului Huși la plata de despăgubiri. Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut următoarele: C.N.D., decedat la data de 30 iulie 1984, cu ultim domiciliu în Galați, a fost proprietarul unui imobil casă de locuit, situat în Huși, compusă din 4 camere de locuit, 1 vitraj, bucătărie, antreu, beci, magazie și closet. Acest imobil a fost cumpărat în anul 1927 de la soții I. și A.D., conform actului de vânzare-cumpărare (fila 94 dosar).

Imobilul se învecinează cu proprietatea d-lui M.C., d-lui F., d-na R.V. (născută F.) și curtea care era comună la mai multe imobile, și anume cumpărătorul D.C., C.B. și av. F. Coroborând aceste date din actul de vânzare - cumpărare, cu cele oferite cu evidența nominală a unor imobile din Municipiul Huși, întocmit de M.C., rezultă că proprietar al imobilului din Huși, a fost o persoană pe nume F., de profesie avocat. Din actul de adjudecare depus la finele dosarului rezultă că în 1939 imobilul ce aparținea Cooperativei Basarabia, situat în Huși, a fost adjudecat de Institutul Național al Cooperației. Și în acest act se menționează că imobilul adjudecat din Huși, se învecinează cu imobilul, aparținând dr.

C.D., aparținând numiților (fraților) F. Aceasta este și explicația pentru care în actul de vânzare-cumpărare din anul 1927 al numitului C.D. se precizează că, curtea va fi folosită de cumpărătorul C.D., B. av. F. și C.B., a cărei proprietate a fost adjudecată de către Institutul Național al Cooperației. Rezultă cu certitudine faptul că pe str. G.V. a existat și imobilul aparținând dr. C. și imobilul aparținând numiților F., și cel aparținând .B. Este complet eronată afirmația reclamantului prin apărător, precum că „este în afară de orice îndoială că imobilul din str. G.V. este unul și același cu actualul imobil din Huși”. Faptul că în copia anexei la Dec. 92/1950 eliberate de Dir. Jud. Galați a Arhivelor Statului se menționează că unul din imobilele aparținând lui C.D.

se află situat în Huși, nu conduce la concluzia că C.D. a fost proprietarul unui imobil situat în Huși. Faptul că în copia anexei la Dec. 92/1950 eliberate de Direcția Județeană Galați a Arhivelor Statului se menționează că unul din imobilele aparținând lui C.D. se află situat în Huși, nu conduce la concluzia că C.D. a fost proprietarul unui imobil situat în Huși. Cu siguranță în aceste evidențe s-a strecurat o eroare, în condițiile în care cele trei imobile foloseau aceeași curte. Aceste evidențe de la Arhivele Statului (din altă localitate decât cea unde este situat imobilul) ar fi avut prioritate, în ceea ce privește valoarea probatorie, dacă nu ar fi existat alte documente care să dovedească proprietatea autorului C.D.

În condițiile în care există actul de vânzare - cumpărare, din 1927 prin care C.D. dobândește proprietatea asupra unui imobil situat în Huși, există dovada că, într-adevăr, acesta a fost proprietarul acestui imobil, indiferent dacă în actul de preluare s-a înscris un alt număr. Se recunoaște și de către reprezentanții Primăriei că imobilul din Huși, a aparținut unei alte persoane pe nume F. Considerându-se moștenitoare a numitului C.D., N.A. a solicitat printr-o notificare cu nr. 194/2001, restituirea în natură a imobilului din Huși. N.A. este fiica adoptivă a numitei L.A., decedată la 16 iulie 1982, și care a fost sora lui C.D., decedat în 1984. În calitatea sa de nepoată de soră (decedată anterior față de C.D.), reprezentarea se admite numai în cazul în care cel reprezentat, dacă ar fi fost în viață la data deschiderii moștenirii, ar fi avut vocație concretă la moștenire, adică ar fi putut moșteni.

Locul nu este util dacă cel reprezentat este o soră a defunctului decedat la data deschiderii succesiunii care însă a fost înlăturată de la moștenire prin exheredare testamentară. Așadar, N.A. nu avea vocație la moștenirea lui C.D., pentru că acesta din urmă instituise ca legător universal pe numita N.E., conform testamentului nr. 148/1980. Aceasta din urmă a testat în favoarea numitei N.V. asupra întregii sale averi mobile și imobile. Succesorul numitei N.V. este reclamantul din prezenta cauză. În condițiile în care la data soluționării notificării formulate de N.A. se înregistrase la Primăria Huși și notificarea formulată de moștenitorul testamentar N.V., pentru proprietatea ce a aparținut lui C.D., se emite dispoziția de restituire către N.A., a unui imobil situat în Huși, care nu a aparținut niciodată dr.

C.D. și fără ca cea care a formulat notificare să aibă calitatea de persoană îndreptățită după autorul C.D., în înțelesul dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001. Se dispune în mod nelegal restituirea unui imobil ce a aparținut unei alte persoane, pe nume F., și fără ca beneficiara dispoziției să fie moștenitoarea legală sau testamentară a numitului F. Chiar dacă nu ar fi existat vreo notificare formulată de moștenitorul testamentar, pârâta ar fi trebuit să verifice dacă imobilul ce a făcut obiectul notificării, a aparținut celui pe care N.A., arată că este autorul său.

Se recunoaște de către Primăria Huși, că în imobilul din Huși, ar fi locuit numitul F., iar faptul că această persoană nu a avut moștenitori sau aceștia din urmă nu au formulat notificare, nu îndreptățea pârâta să restituie imobilul oricărei persoane care îl solicita fără a face dovada că acel imobil a fost proprietatea celui care a fost deposedat abuziv și pe lângă aceasta are și calitatea de moștenitor al fostului proprietar. Din evidențele existente la Primăria Huși și din actele depuse de către cei doi notificatori, rezultă foarte clar că, C.D. a fost proprietarul imobilului din Huși, iar în prezent acest imobil nu mai există, fiind demolat. De aceea, prin notificarea înaintată Primăriei Huși, N.V.

a solicitat pentru imobilul din Huși, acordarea de despăgubiri. Acesta cunoștea faptul că imobilul era demolat și nu se putea solicita restituirea în natură. Așa cum s-a arătat mai sus, chiar dacă N.A. ar fi avut calitatea de persoană îndreptățită, respectiv de moștenitoare a lui C.D. (ceea ce nu este cazul) ar fi avut dreptul de a solicita despăgubiri pentru imobilul ce a fost proprietatea lui C.D., situat în Huși, și nu restituirea în natură pentru că acesta era demolat. S-ar fi pus doar problema restituirii în natură a terenului doar dacă acesta era liber. Tribunalul constată, însă, că, chiar dacă dispoziția emisă numitei N.A. a fost eliberată în mod nelegal fără a avea calitatea de moștenitor al numitului C.D.

și fără a se formula notificare pentru imobilul ce a fost proprietatea acestuia, această dispoziție constituie potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, titlu de proprietate, având forța probantă a unui înscris autentic, constituind și titlu executoriu. Potrivit dispozițiilor art. 1173 și 1174 C. civ., actul autentic are deplină credință în prezența oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce se constată până la înscrierea în fals, iar despre declarațiile și susținerile părților până la proba contrară. Odată ce această dispoziție de restituire nu a făcut obiectul vreunei acțiuni pentru constatarea nulității absolute din partea unui terț interesat, are deplină valabilitate ca titlu de proprietate.

În raport cu cele arătate mai sus referitoare la dispoziția nr. 942/2003 emisă numitei N.A., tribunalul constată netemeinicia contestației formulate de către N.V. sub ambele capete de cerere pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare. Prin precizările făcute la cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat anularea dispoziției nr. 2576 din 05 mai 2008 și obligarea Primarului Municipiului Huși, ca reprezentant al Municipiului la plata de despăgubiri constând în contravaloarea imobilului situat în Huși. Obiectul contestației, și implicit a notificării ce a fost soluționată prin dispoziția emisă sub nr. 2576/2003, nu poate fi determinat cu precizie de către instanță.

Astfel, în cererea de chemare în judecată se arată că obiectul contestației privește un imobil situat în Huși, cu o suprafață de 500 mp, compus din 8 camere, două holuri și bucătărie, în timp ce în notificare se face vorbire de un imobil situat în Huși, compus din 4 camere, 1 vitraj, bucătărie, antret, beci, magazie și WC, precum și teren în suprafață de 500 mp. În precizările ulterioare făcute cererii de chemare în judecată se solicită acordarea de despăgubiri, pentru un imobil situat în Huși, compus din 8 camere și 500 mp. Deși reclamantul nu cunoaște exact ce proprietate a deținut C.D., cert este doar faptul că notificarea a fost făcută pentru imobilul din Huși, iar dispoziția a fost emisă pentru acest imobil, însă cu argumente care decurg din soluționarea unei alte notificări formulate de N.A., pentru un alt imobil din Huși.

Esențial pentru soluționarea contestației formulate de N.V. este faptul că noile modificări aduse Legii nr. 10/2001 prevăd numai două tipuri de măsuri reparatorii prin echivalent ce pot fi acordate: compensarea - cu alte bunuri sau servicii, respectiv despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, adică conform art. VII din Legea nr. 247/2005 în forma modificată. Soluționând contestația formulată împotriva dispoziției de respingere a notificării, instanța are posibilitatea anulării sau modificării dispoziției în sensul admiterii cererii reclamantului de restituire în natură a imobilului sau în ipoteza în care nu există posibilitatea restituirii în natură, persoana îndreptățită poate beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent, prev. de art. 1 alin. (2) din legea privind acordarea de măsuri reparatorii (în cauza de față fiind vorba de despăgubiri).

Încă de la data notificării, N.V. nu a solicitat restituirea în natură a imobilului pentru că cunoștea încă de la acea dată că acel imobil nu mai există. Paradoxal, deși cunoștea că imobilul ce a aparținut lui C.D., nu mai există, consideră la data formulării prezentei contestații că imobilul „inexistent” din Huși, a fost restituit din eroare numitei N.A. În condițiile în care se cunoștea de către notificator că, C.D. a fost proprietarul imobilului, iar acesta nu mai există în prezent, nu era cu putință ca tot același imobil demolat să fie restituit în natură. Așadar, se putea observa cu ușurință că în soluționarea notificării formulate de N.A., s-au strecurat grave erori, restituindu-se, de fapt, unei persoane neîndreptățite imobilul unei alte persoane pe nume F. Încercând ca instanța să dea o soluționare corectă notificării formulate de N.V.

pentru imobilul ce a fost, într-adevăr proprietatea lui C.D., situat în Huși, se constată că ea trebuie să se pronunțe în limitele în care a fost sesizată. Așadar, în condițiile în care reclamantul a precizat cu claritate faptul că nu dorește acordarea de despăgubiri pentru imobilul și terenul ce a aparținut lui C.D., situat în Huși, în baza dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acțiunea formulată de reclamant, este nefondată. Aceasta, în primul rând datorită faptului că nu se precizează, cu claritate, care este imobilul ce face obiectul pretențiilor reclamantului. Pe de altă parte dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 oferă doar posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile în care nu se solicită restituirea în natură, nu este posibilă restituirea în natură sau imobilul nu mai există.

Nu se prevede în Legea nr. 10/2001 o modalitate de combinare a acestor dispoziții din legea specială cu răspunderea civilă delictuală, prevăzută de art. 998 C. civ. Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prevede că, de regulă, imobilele preluate abuziv se restituie în natură, iar alin. (2) al textului statuează în sensul că, dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de legea reparatorie. Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere formulat de către reclamant, privind obligarea Municipiului Huși la plata de despăgubiri în baza dispozițiilor art. 998-999 C. civ., tribunalul constată că este competent să soluționeze prezenta cerere în baza dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., cererea având ca obiect o valoare de peste 500.000 RON și nu în baza dispozițiilor legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, ca instanță competentă material să judece contestația formulată împotriva dispoziției emise ca urmare a soluționării notificării formulate. Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a entității investite cu soluționarea notificării, în condițiile art. 998-999 C. civ., persoana îndreptățită trebuie să dovedească existența cumulativă a următoarelor elemente: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și culpa autorului faptei ilicite. Probarea prejudiciului, ca element constitutiv al răspunderii civile delictuale are o importanță deosebită.

Reclamantul a precizat că, cuantumul prejudiciului suferit constă în suma de 541.160 RON, valoare ce reprezintă, de fapt, valoarea imobilului, casă și teren, din Huși. Prejudiciul este efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite, săvârșite de o altă persoană. Chiar și încălcarea unor anumite interese poate conduce la crearea unui prejudiciu. Însă, pentru a fi susceptibil de reparare, prejudiciul trebuie să fie cert și să nu fi fost reparat încă. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privința existenței cât și în privința posibilității de evaluare. În condițiile în care reclamantul nu avea certitudinea că i s-ar fi restituit in natură imobilul din Huși, nu se poate reține că, contravaloarea acestui imobil ar reprezenta prejudiciul suferit de el.

Luând în considerare și faptul că oricum notificarea nu a fost formulată pentru imobil, prejudiciul pe care reclamantul pretinde că l-ar fi suferit este doar unul eventual, lipsit de certitudine, neputând justifica acordarea de despăgubiri. Chiar dacă, într-adevăr, există fapta ilicită a pârâtului de a restitui în mod eronat un imobil unei persoane care nu are calitatea de persoană îndreptățită, precum și culpa în producerea faptei, tribunalul constată că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtei și pretinsul prejudiciu produs în dauna reclamantului. De fapt, legătura de cauzalitate ca element al răspunderii civile delictuale nici nu mai trebuie analizată în condițiile în care, așa cum s-a arătat mai sus, reclamanta nu a făcut dovada producerii unui prejudiciu cert.

Concluzionând cu privire la acest capăt de cerere, tribunalul constată că nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală în condițiile în care reclamantul a solicitat ca imobilul din Huși, în notificarea formulată de N.A., soluționată chiar în mod eronat de către pârâtă, privește un alt imobil, din Huși. S-a dovedit în cauză că cele două imobile sunt diferite, au aparținut unor proprietari diferiți, iar reclamantul, deși a arătat că imobilul pe care l-a solicitat din Huși, nu mai există, consideră că a fost restituit în natură, în mod eronat, unei persoane care nu are calitatea de moștenitoare a lui C.D., și anume N.A. În acest fel se invocă de către reclamant în favoarea sa o nelegalitate comisă de către pârâta Municipiul Huși, prin Primar, cu ocazia soluționării notificării formulate de N.A.

Nu se poate ajunge pe această cale ca statul, care a preluat în mod abuziv imobilul, proprietate a lui C.D., să suporte o dublă reparație, atât unei persoane care nu are calitatea de persoană îndreptățită (în situația în care s-ar fi restituit imobilul lui C.D.), cât și unei persoane care are calitatea de persoană îndreptățită. Dispoziția de restituire, care a fost emisă în mod nelegal poate face obiectul unei acțiuni pentru constatarea nulității absolute, acțiune ce poate fi formulată de orice terț vătămat, însă nu pe calea legii speciale reparatorii la care poate recurge doar persoana care se pretinde îndreptățită. Un terț poate promova acțiunea doar în condițiile dreptului comun, dispoziția de restituire fiind un act juridic civil, după ce acesta a intrat în circuitul civil.

Prin Decizia civilă nr. 445 din 19 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Iași s-a admis apelul declarat de N.V. împotriva sentinței civile nr. 2391 din 20 octombrie 2009 a Tribunalului Vaslui, sentința care a fost schimbată în tot. S-a dispus admiterea în parte a contestației formulate de N.V. în contradictoriu cu Municipiul Huși, prin primar. S-a dispus trimiterea notificării nr. 217/2001 la Primarul Municipiului Huși în vederea soluționării pe fond. A fost respinsă cererea contestatorului de obligare a intimatului la plata sumei de bani reprezentând valoarea actuală a imobilului, compus din 500 m.p. teren și construcție, situat în Huși. Față de cele arătate, tribunalul a constatat că cererea formulată de reclamant este neîntemeiată sub ambele capete de cerere, urmând să fie respinsă.

Prin cererea înregistrată la 22 mai 2008 la Tribunalul Vaslui, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtul Mun. Huși, prin Primar, solicitând anularea dispoziției nr. 2576 din 05 mai 2008 emisă de aceasta asupra cererii de acordare de despăgubiri pentru imobilul construcție și teren în suprafață de 400 m.p., situat în Huși. Prin dispoziția contestată intimata-pârâtă a respins notificarea nr. 217 din 14 noiembrie 2001, formulată de reclamant motivat de aceea că, pentru imobilul notificat Municipiul Huși nu mai are calitate de unitate deținătoare. Așa cum reiese din Referatul nr. 1190 din 17 aprilie 2008 al Comisiei interne pentru analiza notificărilor depuse la Legea nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Mun.

Huși, rezultă că imobilul în litigiu a fost notificat atât de reclamant prin notificarea nr. 217 din 14 noiembrie 2001 cât și de numita N.A. prin notificarea nr. 194 din 13 noiembrie 2001. Notificarea acesteia din urmă, a fost soluționată în procedură administrativă, prin dispoziția nr. 942 din 14 iulie 2003, unitatea deținătoare, Municipiul Huși prin Primar, dispunând restituirea în natură a imobilului. În ceea ce privește pe apelant însă, a cărui notificare fusese înregistrată cu o zi mai târziu decât cea soluționată favorabil numitei N.A., pârâtul Municipiul Huși, o soluționează prin dispoziția nr. 2576 din 05 mai 2008, prin care respinge notificarea, motivat de aceea că nu mai are calitatea de unitate deținătoare.

Intimata-pârâtă nu a contestat calitatea sa de deținătoare a imobilului în litigiu, susținând chiar în referatul anterior enunțat ca la data depunerii notificărilor era unitate deținătoare, dar că urmare a emiterii dispoziției nr. 942 din 14 iulie 2003 către N.A. s-a aflat în imposibilitatea de a soluționa notificarea apelantului. Ori această motivare nu poate fi primită, atâta timp cât însăși apelanta recunoaște calitatea de unitate deținătoare, calitate care nu se putea pierde prin emiterea dispoziției de restituire în natură nr. 942/2003. Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 unitatea deținătoare în raport cu conținutul cererii obiect al notificării are obligația imperativă de a se pronunța prin decizia sau dispoziție motivată.

Prin urmare, date fiind considerentele expuse și având în vedere și dispozițiile art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul și a schimbat în tot sentința Tribunalului Vaslui, în sensul că a admis în parte contestația formulată, a dispus anularea dispoziției nr. 2576/05 mai 2008 emisă de Primarul Municipiului Huși și va dispune trimiterea notificării, acestuia, în vederea soluționării ei pe fond. Pe cale de consecință, cererea contestatorului de obligare a intimatului la plata sumei de bani reprezentând valoarea actuală a imobilului notificat a fost respinsă. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul cât și pârâtul. Recursul reclamantului N.V. este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc.

civ. și vizează următoarele aspecte: Instanța s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut. Astfel în condițiile în care reclamantul a solicitat despăgubiri în temei delictual, instanța nu putea să rămână în limitele Legii nr. 10/2001 și să dispună trimiterea notificării spre soluționare pârâtei din moment ce despăgubirea nu a fost solicitată în temeiul Legii nr. 10/2001 ci a dreptului comun, anularea dispoziției nr. 2576 din 5 mai 2008 emisă de Primarul Municipiului Huși fiind solicitată doar pentru că astfel devenea posibilă acțiunea în răspundere delictuală. Procedând astfel hotărârea este dată cu încălcarea art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Instanța nu a motivat în drept hotărârea pronunțată, trimiterea la art. 296 C. proc.

civ. înfrânge legea. Aplicând art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și restituind numitei N.A., imobilul a ieșit din sfera de dispoziție juridică a intimatei aceasta nefiind unitate deținătoare a bunului notificat în sensul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Dat fiind încălcarea art. 21 și 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, este nelegal soluționat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la despăgubiri. Or, restituirea bunului altei persoane decât cea îndreptățită naște în sarcina pârâtei, obligația de dezdăunare în temeiul art. 998 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. Aceste critici aparțin pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. Recursul pârâtului Municipiului Huși prin primar întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. vizează următoarele critici: Notificarea reclamantului cu nr. 217/2001 a fost trimisă la Primăria Huși la data de 7 octombrie 2003 de la Prefectura județului Vaslui, unde fusese înregistrată în anul 2001, dată la care pentru același imobil al proprietarului C.D. a fost emisă dispoziția nr. 942 din 14 iulie 2003 pe numele moștenitoarei N.A. din Galați care urmând procedurile de publicitate imobiliară, exclude posibilitatea revocării ei de către entitatea care a dispus-o. Din actele depuse de notificatoarea N.A. rezultă că aceasta era singura moștenitoare a proprietarului imobilului restituit în absența unor frați și surori în viață, comisia necunoscând despre existența unui testament. Cererea de restituire în natură viza imobilul fostului proprietar C.D.

și privea imobilul aflat în evidență și indicat ca atare la naționalizare chiar de către C.D. Examinând recursul declarat de reclamant instanța reține următoarele: Acțiunea promovată de reclamant era circumscrisă exclusiv temeiului delictual statuat prin dispozițiile art. 998 C. civ. și consta în obligarea directă a pârâtului Primarul Municipiului Huși la plata de dezdăunări reprezentând contravaloarea imobilului casă și teren restituite nelegal unei alte persoane având la origine săvârșirea de către pârât a unui fapt ilicit – emiterea dispoziției nr. 2576 din 5 mai 2008. Prin urmare, anularea dispoziției nr. 2576 din 5 mai 2008 emisă de intimatul pârât Primarul Municipiului Huși nu a fost solicitată în condițiile Legii nr. 10/2001, ci ale răspunderii civile delictuale, de drept comun, și constituie în opinia reclamantului elementul care circumscrie săvârșirea faptului ilicit, de către pârâtă, sens în care a solicitat anularea ei și daune.

În realitate, fără a lua în considerare posibilitatea juridică de a antrena răspunderea directă a funcționarului public, pârâtul în cauză, care a emis dispoziția de respingere în calitate de conducător al entității investite cu soluționarea notificării, răspunderea civilă delictuală a pârâtului nu poate fi antrenată din următoarele considerente. Deși acțiunea viza despăgubiri pentru imobilul situat în Huși, atât reclamantul cât și pârâtul în cursul procesului au translat obiectul (cererii reclamantului prin solicitarea de despăgubiri pârâtul prin răspunsul la notificare și toată documentația întocmită precum și în toate actele procesuale ale cauzei) asupra imobilului restituit în natură numitei N.A., operând nepermis o identitate între situate pe aceeași stradă, aparținând unor proprietari diferiți.

Astfel rezultă din probele administrate la instanța de fond că imobilul pentru care inițial reclamantul a solicitat despăgubiri în temeiul art. 998 C. civ. a existat în materialitatea lui proprietate a testatorului său și a fost demolat, sens în care și reclamantul prin notificare a solicitat Prefecturii Vaslui, (competentă la acea epocă) a se pronunța asupra despăgubirilor pentru imobilele demolate, având cunoștință la acea epocă despre demolarea lui. Faptul că în cursul procesului, reclamantul ca de altfel și pârâtul au identificat imobilul demolat situat la adresa G.V. cu imobilul, restituit în natură numitei N.A., este de natură a circumscrie obiectul cauzei asupra acestuia, situație care circumscrie și conduita pârâtei apreciată de reclamant ca ilicită și cauzatoare de daune, în raport cu actele de dispoziție privitoare la acest imobil.

Or, sub acest aspect, instanța reține că mijlocul procedural pe care îl avea la dispoziție reclamantul era acela de a solicita anularea actului de restituire în natură referitor la acest imobil, respectiv dispoziția nr. 942/2003 emisă de recurentul pârât, și nu a dispoziției nr. 2576 din 5 mai 2008 prin care entitatea deținătoare se derobează de calitatea de entitate deținătoare lăsând neatins actul de dispoziție asupra imobilului către un terț. Prin urmare, corect a reținut instanța de fond că dispoziția de restituire în jurul căruia s-a translat conflictul procesual poate face obiectul unei acțiuni în constatarea nulității absolute, la îndemâna terțului vătămat, pe calea dreptului comun, dat fiind faptul intrării ei în circuitul civil.

De aceea, cererea reclamantului fundamentată pe răspunderea delictuală de drept comun în condițiile excluderii de către reclamant a incidenței legii speciale reparatorii (Legea nr. 10/2001) a fost soluționată greșit de instanța de apel, deoarece trebuia examinat exclusiv temeiul delictual al cererii chiar dacă în discuție fondul problemei deriva din aplicarea Legii nr. 10/2001 și s-a solicitat și anularea uneia dintre cele două dispoziții (nr. 2576 din 15 mai 2008) însă nu în procedura specială a Legii nr. 10/2001 ci în condițiile dreptului comun, emiterea ei fiind considerată de reclamant drept un fapt ilicit cauzator de daune.

În realitate, emiterea unei dispoziții de către entitatea investită cu soluționarea ei nu poate fi calificată drept ilicită, din moment ce izvorul daunei, în realitate greșita soluționare a cererii de restituire formulată de reclamat, nu a fost supusă examinării instanței în forma procedurală prescrisă de lege, - plângere în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru dispoziția nr. 2576 din 15 mai 2008 - și acțiunea în constatare a nulității absolute a dispoziției nr. 942/2003 de restituire în natură a imobilului unei alte persoane decât reclamantului care se considera îndreptățit.

Sub acest aspect, corect a reținut instanța de fond, trecând peste caracterul indirect al răspunderii delictuale în raport cu entitatea investită în soluționarea cererii de restituire, că nu sunt îndeplinite condițiile generale impuse de dispozițiile art. 998 C. civ., în absența atacării de către parte a dispoziției de restituire în natură a imobilului devenit litigios în privința restituirii lui. Or, solicitând anularea dispoziției de respingere nr. 2576/2008 – ca temei al faptului ilicit, în realitate reclamantul a lăsat neatinse efectele dispoziției nr. 942/2003 de restituire în natură intrată în circuitul civil prin care s-a statuat asupra imobilului și care stă la originea înlăturării sale de la măsurile reparatorii.

De aceea, trebuie sancționată juridic printr-o acțiune în nulitate actul prin care s-a adus atingere dreptului pretins de reclamant și nu a actului subsecvent, emis consecință a celui dintâi. Dispoziția considerată fapt ilicit de reclamant nu se pronunță asupra fondului dreptului ci vizează soluția de nerestituire la solicitarea imobilului situat la adresa G.V., și prin urmare, nu aduce atingere dreptului reclamantului, pârâtul respingând-o ca nefiind entitate deținătoare a imobilului. Or, prejudicierea reclamantului, nu s-a produs ca efect al acestei dispoziții ci consecință a dispoziției anterioare de restituire în natură, a cărei atacare în instanță ar fi stabilit drepturile părților asupra imobilului.

Solicitând anularea dispoziției nr. 2576/2008 pe dreptul comun, ca un fapt ilicit, reclamantul s-a plasat în afara procedurii speciale inițiate de Legea nr. 10/2001. Sub acest aspect, corect instanța de fond a reținut că dispoziția a cărei anulare s-a solicitat ca o condiție a delictului civil nu prezintă un astfel de caracter, deoarece este subsecventă actului de dispoziție intrat în circuitul civil, iar prejudiciul nu este dovedit ca existență, certitudine și întindere, reclamantul nedovedind în absența anulării dispoziției de restituire că imobilul i s-ar fi restituit lui, în condițiile în care privea un imobil iar dispoziția de restituire neatacată viza imobilul de la nr. X (aceeași stradă).

Față de cele reținute instanța urmează a admite recursul formulat de pârât întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și a respinge apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe, recurentul nefiind culpabil de soluționarea notificării în favoarea moștenitoarei colaterale în condițiile în care notificarea reclamantului, succesor testamentar a fost înaintată spre soluționare Prefecturii Vaslui pentru obținerea de despăgubiri, situație necunoscută de către aceasta, pentru a se putea analiza ca un fapt ilicit și prejudiciabil. Recursul reclamantului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. urmează a fi respins în absența solicitării anulării dispoziției de restituire în natură a imobilului, fapt juridic care ar fi elucidat dreptul și persoana îndreptățită, ca temei al restituirii în condițiile legii speciale.

Or refuzând incidența în cauză a legii speciale (și plasându-se în temeiul dreptului comun al răspunderii delictuale întemeiată pe dispozițiile art. 998 C. civ.), recurentul nu a dovedit vreuna din condițiile impuse de text, de antrenare a răspunderii pârâtei admițând că s-ar putea antrena în mod direct potrivit dreptului comun răspunderea directă a entității deținătoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Huși prin Primar împotriva Deciziei nr. 45 din 19 martie 2010 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și familie. Modifică decizia atacată în sensul respingerii apelului declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 2391 din 20 octombrie 2009 a Tribunalului Vaslui, secția civilă pe care o păstrează. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul N.V. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2011.