ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2756/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2756/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 02

octombrie 2006 pe rolul Judecătoriei Vrancea, reclamanta M.P. a chemat în

judecată pe pârâții Primăria Municipiului Focșani și

Statul Român prin M.F.P. și a solicitat instanței ca, prin

hotărârea pe care o va pronunța, să dispună constatarea

nulității absolute a ofertei de donație autentificată sub nr.

3092 din 19 septembrie 1964 cu privire la imobilul teren și

construcție situat în Focșani, să constate că reclamanta

este proprietara imobilului și să dispună obligarea

pârâților la restituirea contravalorii imobilului.

Prin sentința

civilă nr. 3/F-CC din 27 ianuarie 2009, Curtea de Apel Galați a

stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Vrancea.

Învestit cu

soluționarea litigiului, prin sentința civilă nr. 616 din 15

octombrie 2009, Tribunalul Vrancea a admis acțiunea reclamantei, a

constatat nulitatea absolută a ofertei de donație autentificată

sub nr. 3092 din 19 septembrie 1964 privind imobilul situat în Focșani,

compus din teren în suprafață de 590 mp. și o casă de

locuit și atenanse și a obligat pârâtele să plătească

reclamantei suma de 655.753 lei, cu titlu de despăgubiri. A fost

respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității

procesuale pasive a M.F.P. și s-a luat act că reclamanta nu a

solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța a reținut că

prin actul intitulat „declarație de ofertă” autentificat sub nr. 3092

din 19 septembrie 1964 defuncta H.B.B. a făcut o ofertă de

donație către Sfatul Popular al orașului Focșani prin

reprezentanții săi legali, cu privire la imobilul proprietatea sa

compus din teren în suprafață de 590 mp pe care se afla o casă

de locuit compusă din 4 camere și atenanse, imobil situat în

Focșani, raionul Focșani, regiunea Galați, între megieșii,

fosta proprietate T. și L. și P.H., fost C..

Imobilul a fost

preluat de către stat, ca urmare a acestei oferte de donație,

după plecarea proprietarei din țară. Defuncta H.B.B. și-a

exprimat voința de a nu renunța la dreptul său de

despăgubiri consacrat de Decretul Consiliului de Stat nr. 224/1974,

solicitând să fie despăgubită pentru trecerea în proprietatea

statului a imobilului proprietatea sa, potrivit dispozițiilor art. 56 alin.

(2) din Legea nr. 4/1973.

H.B.B., decedată

la 4 octombrie 1979, a testat în favoarea fiicei fratelui său, M.P., toate

bunurile mobile, banii și hârtiile de valoare ce se vor găsi la

decesul său precum și orice alte drepturi care i-ar aparține.

Instanța a

reținut că imobilul care a făcut obiectul actului numit

„Declarație de ofertă” a trecut în proprietatea statului

fără titlu, întrucât simpla ofertă de donație nu produce

nici un efect juridic cât timp actul de donație nu este întocmit în forma

prevăzută de lege ad validitatem, așa cum prevede art. 813 C.

civ.

Pe de altă

parte, a mai reținut ca acest act este nul absolut și pentru lipsa intenției

de a gratifica a defunctei H.B.B., situație care echivalează cu lipsa

cauzei juridice și aplicarea art. 966 C. civ.

Preluarea de

către stat a imobilului fără titlu valabil constituie o

încălcare a art. 1 alin. (1) din Protocolul 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, constituind o ingerință în

dreptul de proprietate al autoarei reclamantei și al reclamantei

însăși, în condițiile în care preluarea nu s-a justificat printr-o

cauză de utilitate publică și nu s-a făcut în

condițiile prevăzute de lege, respectiv cu prealabila

despăgubire a proprietarului.

Cu privire la

problema admisibilității acțiunii în această situație,

reclamanta pierzând termenul pentru solicitarea restituirii imobilului pe calea

legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, instanța a reținut

că în cauză este incidență Decizia 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție pronunțată în

recursul în interesul legii care a concluzionat că rezolvarea concursului

între legea specială și legea generală se face în favoarea legii

speciale, însă, în situația în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, aceasta din urmă va avea prioritate, prioritate care poate fi

dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul

comun.

Instanța a mai

reținut că imobilul în litigiu nu poate fi restituit în natură,

din probele administrate în cauză, respectiv proba cu expertiză,

rezultând că pe acest teren se află o intersecție.

În ceea ce

privește valoarea despăgubirilor ce urmează a fi acordate

reclamantei, instanța a avut în vedere valoarea actualizată a

construcțiilor la care a adăugat valoarea de piață a

terenului.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P.,

excepție unită cu fondul prin încheierea din data de 28 ianuarie 2009,

instanța a reținut că aceasta este neîntemeiată, M.F.P. având

calitate procesuală pasivă, prin D.G.F.P. Vrancea, întrucât bunul a

fost preluat de către Statul Român, reprezentat, potrivit art. 12 alin. (5)

din Legea nr. 213/1998, de către M.F., fiind vorba despre o reprezentare

legală.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâtele Primăria Municipiului Focșani

și M.F.P. prin D.G.F.P., iar prin Decizia nr. 114/ A din 20 aprilie 2010,

Curtea de Apel Galați a respins apelurile ca nefondate.

Cu privire la

problema timbrajului, instanța de apel a constatat că aceasta a fost

lămurită cu caracter irevocabil prin Decizia civilă nr. 55 din

20 martie 2007 a Tribunalului Vrancea, irevocabilă prin Decizia

civilă nr. 454 din 20 martie 2007 a Curții de Apel Galați.

Critica potrivit

căreia în cadrul unei acțiuni în constatare pârâții nu pot fi

obligați la plata de despăgubiri civile s-a apreciat a fi, de

asemenea, nefondată. Reclamanta nu a formulat o acțiune în constatare

întemeiată pe art. 111 C. proc. civ., ci a solicitat constatarea

nulității absolute a ofertei de donație, consecința

firească a admiterii acestui capăt de cerere fiind repunerea

părților în situația anterioară.

Cât privește

nulitatea cererii de chemare în judecată pe considerentul că aceasta

nu este semnată de către reclamantă, nulitate invocată de

pârâta M.F.P. prin D.G.F.P. Vrancea, curtea de apel a constatat că aceasta

nu poate primită în condițiile în care acțiunea a fost

semnată de către avocat care își justifică calitatea de

reprezentant al reclamantei cu împuternicirea avocațială aflată

în Dosarul nr. 3540/231/2006 al Judecătoriei Focșani.

Excepția lipsei

calității de reprezentant al M.F.P. pentru Statul Român în acțiunea

dedusă judecății, față de obiectul acestei

acțiuni, a fost corect soluționată de către prima

instanță care a reținut în acest sens că, atât timp cât

bunul revendicat a fost preluat de Stat, în conformitate cu dispozițiile art.

12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, acesta este reprezentat legal în

instanță de către M.F.P. și nu de către Primăria

Municipiului Focșani reprezentant al administrației publice locale.

Cu privire la

inadmisibilitatea acțiunii reclamantei, instanța de apel a

reținut că, în condițiile în care reclamanta nu a uzitat de

procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, accesul liber la

justiție al acesteia pentru repararea pagubei ce i-a fost pricinuită

nu îi poate fi împiedicat prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun.

Din actele dosarului

rezultă că autoarea reclamantei a fost lipsită de un bun cu

încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., bunul

acesteia nemaiexistând la acest moment din motive imputabile uzurpatorului, respectiv

Statului Român, așa încât reclamanta are dreptul la despăgubiri, iar

acțiunea sa este admisibilă.

Imobilul care a

făcut obiectul actului numit „Declarație de ofertă” a trecut în

proprietatea statului fără titlu, simpla ofertă de donație

neputând produce nici un efect juridic cât timp actul de donație nu a fost

întocmit în forma prevăzută de lege ad validitatem, potrivit art. 813

C. civ.

Din probele dosarului

rezultă că actul este nul absolut și pentru că nu a existat

intenția de a gratifica a defunctei H.B.B., situație care

echivalează cu lipsa cauzei.

Preluarea de

către stat a imobilului fără titlu valabil constituie astfel o

încălcare a art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și o

ingerință în dreptul de proprietate al reclamantei, în

condițiile în care preluarea nu s-a făcut pentru o cauză de

utilitate publică și nici în condițiile prevăzute de lege,

respectiv cu prealabila despăgubire a proprietarului, încă din timpul

vieții defuncta contestând legalitatea modului în care s-a făcut

această preluare.

În ceea ce

privește valoare despăgubirilor la plata cărora au fost obligate

pârâtele, curtea de apel a constatat că aceasta a fost corect

stabilită pe baza expertizei efectuate în cauză.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs pârâții Statul

Român prin M.F.P. și Primăria Municipiului Focșani.

declarat, Statul Român prin M.F.P. formulează următoarele critici de

nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C.pen. civ.:

Cererea cu privire la

constatarea nulității actului de donație nu este de

competența materială a tribunalului ca instanță de fond, ci

de competența judecătoriei și este supusă taxei de timbru.

Se mai arată

că, deși semnată de avocat, cererea de chemare în judecată

trebuie să poarte și semnătura titularului dreptului la

acțiune.

Referitor la

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român

prin M.F.P., recurentul susține că, față de prevederile

art. 25 din Decretului nr. 31/1954 și de împrejurarea că donația

s-a făcut către Consiliul Popular al Municipiului Focșani,

Statul este reprezentat în cauză de Primăria Municipiului

Focșani.

Se susține

inadmisibilitatea cererii reclamantei, arătându-se că pentru

restituirea proprietăților s-au instituit legi speciale, prin care

dreptul comun a fost înlocuit cu norme speciale de drept substanțial

și cu o procedură administrativă obligatorie și

prealabilă.

Se critică

decizia instanței de apel și sub aspectul determinării

cuantumului despăgubirilor, argumentându-se că acesta este

nejustificat de mare.

Primăria Municipiului Focșani critică decizia instanței de

apel pentru următoarele considerente întemeiate pe prevederile art. 304 pct.

9 C. pen. civ.:

Imobilul în litigiu a

fost donat statului în temeiul Decretului nr. 478/1954, act normativ special,

în baza căruia, prin derogare de la regulile dreptului comun, actul de

donație nu trebuia încheiat în formă autentică. Prin urmare, în

cauză este aplicabilă prima teză a art. 2 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 10/2001.

Se arată că

acțiunea reclamantei este inadmisibilă, dreptul său neputând fi

valorificat decât în procedura specială a Legii 10/2001, iar nu pe calea

dreptului comun și că, în privința capătului de cerere privind

constatarea nulității ofertei de donație a intervenit

prescripția extinctivă, violența ca viciu de

consimțământ încetând în decembrie 1989.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin recursurile declarate, Înalta

Curte constată următoarele:

Competența

materială a tribunalului de a soluționa cauza în primă

instanță a fost stabilită prin sentința civilă nr. 3/F-CC

din 27 ianuarie 2009 a Curții de Apel Galați prin care a fost

soluționat conflictul negativ de competență ivit între

Judecătoria Focșani și Tribunalul Vrancea.

Sentința

civilă nr. 3/F-CC din 27 ianuarie 2009 a Curții de Apel Galați a

rămas irevocabilă prin nerecurare, astfel încât, competența

materială a Tribunalului Vrancea de a soluționa în primă

instanță litigiul nu mai poate fi reapreciată, fiind o chestiune

prejudicială rezolvată în mod definitiv printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă, care a dobândit putere de lucru

judecat.

Tot astfel, problema

timbrajului aplicabil cererii de față a fost în mod irevocabil

dezlegată prin Decizia civilă nr. 55 din 20 martie 2007 a

Tribunalului Vrancea, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 454 din 20

martie 2007 a Curții de Apel Galați.

Față de

puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești

menționate prin care s-a stabilit în mod irevocabil că, în raport de

dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, acțiunea

reclamantei, așa cum a fost formulată, este scutită de plata

taxei judiciare de timbru, critica formulată în acest sens prin recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. nu mai poate fi primită.

Pârâtul Statul Român

prin M.F.P. susține nelegalitatea deciziei recurate și pentru

greșita interpretare a dispozițiilor art. 133 pct. 1 C. proc. civ.

Nici această

critică nu este fondată.

Așa cum în mod

corect a reținut instanța de apel, cererea de chemare în

judecată a fost semnată de avocatul ales al reclamantei, mandatat

să exercite drepturile procesuale ale acesteia, după cum rezultă

din împuternicirea avocațială aflată la fila 19 din dosarul

primei instanțe, astfel încât sancțiunea prevăzută de art. 133

alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi aplicată.

Hotărârea

recurată este legală și sub aspectul dezlegării pe care o

cuprinde în privința calității procesual pasive a pârâtului

Statul Român prin M.F.P.

Oferta de

donație autentificată sub nr. 3092 din 19 septembrie 1964, a

cărei nulitate absolută se cere a fi constatată în prezentul

litigiu, a fost făcută de autoarea reclamantului în favoarea Statului

Român. Or, calitatea procesual pasivă presupune verificarea

identității între persoana chemată în judecată și

subiectul de drept obligat în raportul juridic dedus judecății, iar

din această perspectivă, Statul Român beneficiar al donației

contestate are calitatea de a sta în prezentul litigiu, în calitate de pârât.

Nu este întemeiată

nici critica formulată în recursul declarat de pârâta Primăria

Municipiului Focșani prin care se susține prescrierea dreptului la

acțiune în ceea ce privește cererea de constatare a

nulității ofertei de donație.

Reclamanta a

solicitat instanței să constate nulitatea absolută a acestei

oferte pentru lipsa cauzei actului juridic.

Potrivit art. 966 C. civ.

lipsa cauzei atrage nulitatea absolută a actului juridic civil, iar în

conformitate cu dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958

acțiunea în constatarea nulității absolute a actului juridic

este imprescriptibilă extinctiv.

În ceea ce

privește dezlegarea dată capătului de cerere având ca obiect

constatarea nulității absolute a ofertei de donație

făcută Statului Român de autoarea reclamantei, decizia instanței

de apel este, de asemenea, legală, criticile formulate de recurenta

Primăria Municipiului Focșani fiind nefondate.

Așa cum

rezultă din cuprinsul art. 801-803 C. civ., donația este un contract

solemn, unilateral și cu titlu gratuit prin care donatorul, cu

intenție liberală își micșorează în mod irevocabil

patrimoniu cu un drept real sau de creanță, mărind în mod

corespunzător, cu același drept, patrimoniul donatarului,

fără a urmări să primească ceva în schimb.

Valabilitatea

donației, ca a oricărui alt contract se apreciază prin raportare

la condițiile prevăzute de art. 948 C. civ. Liicitatea cauzei –

impusă drept condiție pentru validitatea unei convenții –

trebuie analizată atât din perspectiva art. 966 C. civ. cât și în

raport cu specificul contractului de donație ca liberalitate.

Admițând

existența a două elemente care compun cauza actului juridic și

anume scopul imediat (scopul obligației, care în cazul contractelor

unilaterale cu titlu gratuit constă în intenția de a gratifica)

și scopul mediat (scopul actului juridic reprezentat de motivul

determinant al încheierii actului juridic), urmează a considera că

atunci când lipsa cauzei se datorează lipsei intenției de a

gratifica, în actele cu titlu gratuit, lipsește un element esențial

al actului juridic. În acest caz, lipsa scopului imediat absoarbe eroarea

asupra scopului mediat, iar sancțiunea aplicabilă este aceea a

nulității absolute a actului juridic.

În cauză, oferta

de donație a fost făcută după instaurarea puterii

comuniste, nu cu intenția de a gratifica Statul Român, ci pentru a

înlătura presiunile exercitate asupra proprietarului imobilului, astfel

încât actul juridic încheiat este lipsit de animus donandi, ceea ce atrage

sancțiunea nulității absolute.

Nu există,

așa cum se susține prin recursul declarat de pârâta Primăria

Municipiului Focșani, un regim juridic diferit sub aspectul

sancțiunii aplicabile în situația lipsei cauzei actelor de

donație încheiate în temeiul Decretului nr. 478/1954, astfel încât pentru

considerentele expuse, Înalta Curte va păstra dispozițiile

sentinței civile nr. 616 din 15 octombrie 2009 a Tribunalului Vrancea prin

care instanța a constatat nulitatea absolută a ofertei de

donație autentificată sub nr. 3092 din 19 septembrie 1964.

Sunt însă

fondate criticile prin care se susține nelegalitatea deciziei recurate

pentru greșita recunoaștere a dreptului reclamantei de a obține,

prin promovarea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe prevederile

art. 480 C. civ., despăgubiri pentru imobilul donat statului.

Potrivit art. 1 din

Legea nr. 10/2001, „imobilele preluate în mod abuziv de stat (.) se restituie,

în natură, în condițiile prezentei legi”, sens în care, în

conformitate cu prevederile art. 22 din Lege, „persoana

îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data

intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică

deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.”

Prin

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c), Legea califică ca fiind

preluate în mod abuziv, imobilele donate statului în baza Decretului nr. 478/1954,

ceea ce înseamnă că regimul juridic al acestor bunuri intră, sub

aspectul procedurii în care pot fi restituite foștilor proprietari, în

sfera de reglementare a acestui act normativ.

Reclamanta a formulat

o acțiune în revendicare, în contradictoriu cu Statul Român,

întemeiată pe dispozițiile de drept comun în materie – art. 480

și următoarele C. civ. – prin care a solicitat acordarea de

despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv de stat și a cărui

restituire în natură nu mai este posibilă.

După intrarea în

vigoare a Legii 10/2001, o astfel de cerere nu mai poate fi promovată.

Prin decizia în

interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema

existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care

reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de

referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în

materia revendicării, și anume C. civ.

S-a concluzionat

că opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune

există pentru că nu este exclusă și că acele persoane

care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu

au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși

au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au

deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., este greșită, deoarece

ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea

specială și legea generală - specialia generalibus derogant -

și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege

specială.

S-a reținut în

decizia pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede

în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor

îndreptățite, nu se poate susține că legea specială,

derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Totodată, s-a

argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act

normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor,

nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale

au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului

litigios.

Reclamanta nu se

află în situația menționată în considerentele deciziei în

interesul legii în care, din motive obiective, nu a putut să utilizeze

această procedura specială în termenele legale reglementate de Legea nr.

10/2001, în cauză nefăcându-se susțineri sau probe în acest

sens.

În

consecință, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea

prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în

materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Prin urmare, printr-o

decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul

legii, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, admițând recursul în interesul legii declarat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de

instanțele judecătorești, au stabilit în privința

concursului dintre legea specială și legea generală că

acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres

în legea specială.

Așa cum

rezultă din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în

interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în privința imobilelor preluate în

mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul unei legi

speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea

promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin

care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de

reglementare.

Față de

prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea

dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul

legii este obligatorie pentru instanțe, hotărârea instanței de

apel care a recunoscut posibilitatea aplicării normei de drept comun,

deși aceasta intra în concurs cu norma specială (în cauză fiind

vorba despre un imobil ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001,

fiind preluat fără titlu de stat și deținut de acesta),

este nelegală.

Împrejurarea că

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri

administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal

în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru

că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura

administrativă legea prevede calea contestației în instanță

(art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

În plus, prin Decizia

nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a

recunoscut competența instanțelor de judecată de a

soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea

persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al

entității deținătoare de a răspunde la notificarea

părții interesate.

În

consecință, așa cum s-a reținut și în considerentele

deciziei în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana

îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului

judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii

Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de

soluționare a notificării, este evident că are pe deplin

asigurat accesul la justiție.

Este adevărat

că prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit

că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a

decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura

în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

În analiza recursului

în interesul legi cu care a fost sesizată și în limitele acestei

sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior

preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui

terț dobânditor, ambele părți prevalându-se de existența

unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Pentru ipoteza în

care bunul preluat de stat nu a fost înstrăinat, aflându-se încă în

posesia unei unități deținătoare în sensul Legii 10/2001,

reglementarea unei proceduri speciale de restituire, obligatorii, nu poate

reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție.

În jurisprudența

sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca

restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care

acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca

ele să ratifice Convenția.

Reglementarea unei

proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în

posesia unei unități deținătoare nu vine în conflict cu

norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a

bunurilor confiscate adoptate de stat.

Fiind

reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior

expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea

promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.

Prin urmare, potrivit

art. 312 alin. (1) C.proc. civ.., Înalta Curte va admite recursurile declarate

de pârâții Primăria Municipiului Focșani și Statul Român

prin M.F.P., va modifica în tot decizia recurată în sensul că, în

temeiul art. 296 C. proc. civ., va admite apelurile pârâților împotriva

sentinței civile nr. 616 din 15 octombrie 2009 a Tribunalului Vrancea, secția

civilă și va schimba în parte sentința, în sensul că va

respinge capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata

către reclamantă a sumei de 655,753 lei cu titlu de despăgubiri,

păstrând celelalte dispoziții ale sentinței.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte nu va mai analiza criticile formulate de pârâtul Statul

Român prin M.F.P. privind cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții Primăria Municipiului Focșani și

Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Vrancea împotriva Deciziei nr. 114/ A

din 20 aprilie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Modifică în tot

decizia recurată în sensul că admite apelurile pârâților

împotriva sentinței civile nr. 616 din 15 octombrie 2009 a Tribunalului

Vrancea, secția civilă.

Schimbă în parte

sentința, în sensul că respinge capătul de cerere privind

obligarea pârâților la plata către reclamantă a sumei de 655,753

lei cu titlu de despăgubiri.

Păstrează

celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 24 martie 2011.