ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2756/2011

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 02 octombrie 2006 pe rolul Judecătoriei Vrancea, reclamanta M.P. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului Focșani și Statul Român prin M.F.P. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună constatarea nulității absolute a ofertei de donație autentificată sub nr. 3092 din 19 septembrie 1964 cu privire la imobilul teren și construcție situat în Focșani, să constate că reclamanta este proprietara imobilului și să dispună obligarea pârâților la restituirea contravalorii imobilului. Prin sentința civilă nr. 3/F-CC din 27 ianuarie 2009, Curtea de Apel Galați a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

Învestit cu soluționarea litigiului, prin sentința civilă nr. 616 din 15 octombrie 2009, Tribunalul Vrancea a admis acțiunea reclamantei, a constatat nulitatea absolută a ofertei de donație autentificată sub nr. 3092 din 19 septembrie 1964 privind imobilul situat în Focșani, compus din teren în suprafață de 590 mp. și o casă de locuit și atenanse și a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 655.753 lei, cu titlu de despăgubiri. A fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P. și s-a luat act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin actul intitulat „declarație de ofertă” autentificat sub nr. 3092 din 19 septembrie 1964 defuncta H.B.B.

a făcut o ofertă de donație către Sfatul Popular al orașului Focșani prin reprezentanții săi legali, cu privire la imobilul proprietatea sa compus din teren în suprafață de 590 mp pe care se afla o casă de locuit compusă din 4 camere și atenanse, imobil situat în Focșani, raionul Focșani, regiunea Galați, între megieșii, fosta proprietate T. și L. și P.H., fost C.. Imobilul a fost preluat de către stat, ca urmare a acestei oferte de donație, după plecarea proprietarei din țară. Defuncta H.B.B. și-a exprimat voința de a nu renunța la dreptul său de despăgubiri consacrat de Decretul Consiliului de Stat nr. 224/1974, solicitând să fie despăgubită pentru trecerea în proprietatea statului a imobilului proprietatea sa, potrivit dispozițiilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973.

H.B.B., decedată la 4 octombrie 1979, a testat în favoarea fiicei fratelui său, M.P., toate bunurile mobile, banii și hârtiile de valoare ce se vor găsi la decesul său precum și orice alte drepturi care i-ar aparține. Instanța a reținut că imobilul care a făcut obiectul actului numit „Declarație de ofertă” a trecut în proprietatea statului fără titlu, întrucât simpla ofertă de donație nu produce nici un efect juridic cât timp actul de donație nu este întocmit în forma prevăzută de lege ad validitatem, așa cum prevede art. 813 C. civ. Pe de altă parte, a mai reținut ca acest act este nul absolut și pentru lipsa intenției de a gratifica a defunctei H.B.B., situație care echivalează cu lipsa cauzei juridice și aplicarea art. 966 C. civ.

Preluarea de către stat a imobilului fără titlu valabil constituie o încălcare a art. 1 alin. (1) din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constituind o ingerință în dreptul de proprietate al autoarei reclamantei și al reclamantei însăși, în condițiile în care preluarea nu s-a justificat printr-o cauză de utilitate publică și nu s-a făcut în condițiile prevăzute de lege, respectiv cu prealabila despăgubire a proprietarului.

Cu privire la problema admisibilității acțiunii în această situație, reclamanta pierzând termenul pentru solicitarea restituirii imobilului pe calea legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, instanța a reținut că în cauză este incidență Decizia 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii care a concluzionat că rezolvarea concursului între legea specială și legea generală se face în favoarea legii speciale, însă, în situația în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă va avea prioritate, prioritate care poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun.

Instanța a mai reținut că imobilul în litigiu nu poate fi restituit în natură, din probele administrate în cauză, respectiv proba cu expertiză, rezultând că pe acest teren se află o intersecție. În ceea ce privește valoarea despăgubirilor ce urmează a fi acordate reclamantei, instanța a avut în vedere valoarea actualizată a construcțiilor la care a adăugat valoarea de piață a terenului. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., excepție unită cu fondul prin încheierea din data de 28 ianuarie 2009, instanța a reținut că aceasta este neîntemeiată, M.F.P. având calitate procesuală pasivă, prin D.G.F.P. Vrancea, întrucât bunul a fost preluat de către Statul Român, reprezentat, potrivit art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, de către M.F., fiind vorba despre o reprezentare legală.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtele Primăria Municipiului Focșani și M.F.P. prin D.G.F.P., iar prin Decizia nr. 114/ A din 20 aprilie 2010, Curtea de Apel Galați a respins apelurile ca nefondate. Cu privire la problema timbrajului, instanța de apel a constatat că aceasta a fost lămurită cu caracter irevocabil prin Decizia civilă nr. 55 din 20 martie 2007 a Tribunalului Vrancea, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 454 din 20 martie 2007 a Curții de Apel Galați. Critica potrivit căreia în cadrul unei acțiuni în constatare pârâții nu pot fi obligați la plata de despăgubiri civile s-a apreciat a fi, de asemenea, nefondată. Reclamanta nu a formulat o acțiune în constatare întemeiată pe art. 111 C. proc.

civ., ci a solicitat constatarea nulității absolute a ofertei de donație, consecința firească a admiterii acestui capăt de cerere fiind repunerea părților în situația anterioară. Cât privește nulitatea cererii de chemare în judecată pe considerentul că aceasta nu este semnată de către reclamantă, nulitate invocată de pârâta M.F.P. prin D.G.F.P. Vrancea, curtea de apel a constatat că aceasta nu poate primită în condițiile în care acțiunea a fost semnată de către avocat care își justifică calitatea de reprezentant al reclamantei cu împuternicirea avocațială aflată în Dosarul nr. 3540/231/2006 al Judecătoriei Focșani. Excepția lipsei calității de reprezentant al M.F.P.

pentru Statul Român în acțiunea dedusă judecății, față de obiectul acestei acțiuni, a fost corect soluționată de către prima instanță care a reținut în acest sens că, atât timp cât bunul revendicat a fost preluat de Stat, în conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, acesta este reprezentat legal în instanță de către M.F.P. și nu de către Primăria Municipiului Focșani reprezentant al administrației publice locale. Cu privire la inadmisibilitatea acțiunii reclamantei, instanța de apel a reținut că, în condițiile în care reclamanta nu a uzitat de procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, accesul liber la justiție al acesteia pentru repararea pagubei ce i-a fost pricinuită nu îi poate fi împiedicat prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii întemeiate pe dispozițiile dreptului comun.

Din actele dosarului rezultă că autoarea reclamantei a fost lipsită de un bun cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., bunul acesteia nemaiexistând la acest moment din motive imputabile uzurpatorului, respectiv Statului Român, așa încât reclamanta are dreptul la despăgubiri, iar acțiunea sa este admisibilă. Imobilul care a făcut obiectul actului numit „Declarație de ofertă” a trecut în proprietatea statului fără titlu, simpla ofertă de donație neputând produce nici un efect juridic cât timp actul de donație nu a fost întocmit în forma prevăzută de lege ad validitatem, potrivit art. 813 C. civ. Din probele dosarului rezultă că actul este nul absolut și pentru că nu a existat intenția de a gratifica a defunctei H.B.B., situație care echivalează cu lipsa cauzei.

Preluarea de către stat a imobilului fără titlu valabil constituie astfel o încălcare a art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantei, în condițiile în care preluarea nu s-a făcut pentru o cauză de utilitate publică și nici în condițiile prevăzute de lege, respectiv cu prealabila despăgubire a proprietarului, încă din timpul vieții defuncta contestând legalitatea modului în care s-a făcut această preluare. În ceea ce privește valoare despăgubirilor la plata cărora au fost obligate pârâtele, curtea de apel a constatat că aceasta a fost corect stabilită pe baza expertizei efectuate în cauză. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs pârâții Statul Român prin M.F.P.

și Primăria Municipiului Focșani. 1. Prin recursul declarat, Statul Român prin M.F.P. formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C.pen. civ.: Cererea cu privire la constatarea nulității actului de donație nu este de competența materială a tribunalului ca instanță de fond, ci de competența judecătoriei și este supusă taxei de timbru. Se mai arată că, deși semnată de avocat, cererea de chemare în judecată trebuie să poarte și semnătura titularului dreptului la acțiune. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P., recurentul susține că, față de prevederile art. 25 din Decretului nr. 31/1954 și de împrejurarea că donația s-a făcut către Consiliul Popular al Municipiului Focșani, Statul este reprezentat în cauză de Primăria Municipiului Focșani.

Se susține inadmisibilitatea cererii reclamantei, arătându-se că pentru restituirea proprietăților s-au instituit legi speciale, prin care dreptul comun a fost înlocuit cu norme speciale de drept substanțial și cu o procedură administrativă obligatorie și prealabilă. Se critică decizia instanței de apel și sub aspectul determinării cuantumului despăgubirilor, argumentându-se că acesta este nejustificat de mare. 2. Pârâta Primăria Municipiului Focșani critică decizia instanței de apel pentru următoarele considerente întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. pen. civ.: Imobilul în litigiu a fost donat statului în temeiul Decretului nr. 478/1954, act normativ special, în baza căruia, prin derogare de la regulile dreptului comun, actul de donație nu trebuia încheiat în formă autentică.

Prin urmare, în cauză este aplicabilă prima teză a art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001. Se arată că acțiunea reclamantei este inadmisibilă, dreptul său neputând fi valorificat decât în procedura specială a Legii 10/2001, iar nu pe calea dreptului comun și că, în privința capătului de cerere privind constatarea nulității ofertei de donație a intervenit prescripția extinctivă, violența ca viciu de consimțământ încetând în decembrie 1989. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin recursurile declarate, Înalta Curte constată următoarele: Competența materială a tribunalului de a soluționa cauza în primă instanță a fost stabilită prin sentința civilă nr. 3/F-CC din 27 ianuarie 2009 a Curții de Apel Galați prin care a fost soluționat conflictul negativ de competență ivit între Judecătoria Focșani și Tribunalul Vrancea.

Sentința civilă nr. 3/F-CC din 27 ianuarie 2009 a Curții de Apel Galați a rămas irevocabilă prin nerecurare, astfel încât, competența materială a Tribunalului Vrancea de a soluționa în primă instanță litigiul nu mai poate fi reapreciată, fiind o chestiune prejudicială rezolvată în mod definitiv printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, care a dobândit putere de lucru judecat. Tot astfel, problema timbrajului aplicabil cererii de față a fost în mod irevocabil dezlegată prin Decizia civilă nr. 55 din 20 martie 2007 a Tribunalului Vrancea, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 454 din 20 martie 2007 a Curții de Apel Galați.

Față de puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești menționate prin care s-a stabilit în mod irevocabil că, în raport de dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, acțiunea reclamantei, așa cum a fost formulată, este scutită de plata taxei judiciare de timbru, critica formulată în acest sens prin recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. nu mai poate fi primită. Pârâtul Statul Român prin M.F.P. susține nelegalitatea deciziei recurate și pentru greșita interpretare a dispozițiilor art. 133 pct. 1 C. proc. civ. Nici această critică nu este fondată. Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, cererea de chemare în judecată a fost semnată de avocatul ales al reclamantei, mandatat să exercite drepturile procesuale ale acesteia, după cum rezultă din împuternicirea avocațială aflată la fila 19 din dosarul primei instanțe, astfel încât sancțiunea prevăzută de art. 133 alin. (1) C. proc.

civ. nu poate fi aplicată. Hotărârea recurată este legală și sub aspectul dezlegării pe care o cuprinde în privința calității procesual pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P. Oferta de donație autentificată sub nr. 3092 din 19 septembrie 1964, a cărei nulitate absolută se cere a fi constatată în prezentul litigiu, a fost făcută de autoarea reclamantului în favoarea Statului Român. Or, calitatea procesual pasivă presupune verificarea identității între persoana chemată în judecată și subiectul de drept obligat în raportul juridic dedus judecății, iar din această perspectivă, Statul Român beneficiar al donației contestate are calitatea de a sta în prezentul litigiu, în calitate de pârât. Nu este întemeiată nici critica formulată în recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Focșani prin care se susține prescrierea dreptului la acțiune în ceea ce privește cererea de constatare a nulității ofertei de donație.

Reclamanta a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a acestei oferte pentru lipsa cauzei actului juridic. Potrivit art. 966 C. civ. lipsa cauzei atrage nulitatea absolută a actului juridic civil, iar în conformitate cu dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 acțiunea în constatarea nulității absolute a actului juridic este imprescriptibilă extinctiv. În ceea ce privește dezlegarea dată capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a ofertei de donație făcută Statului Român de autoarea reclamantei, decizia instanței de apel este, de asemenea, legală, criticile formulate de recurenta Primăria Municipiului Focșani fiind nefondate.

Așa cum rezultă din cuprinsul art. 801-803 C. civ., donația este un contract solemn, unilateral și cu titlu gratuit prin care donatorul, cu intenție liberală își micșorează în mod irevocabil patrimoniu cu un drept real sau de creanță, mărind în mod corespunzător, cu același drept, patrimoniul donatarului, fără a urmări să primească ceva în schimb. Valabilitatea donației, ca a oricărui alt contract se apreciază prin raportare la condițiile prevăzute de art. 948 C. civ. Liicitatea cauzei – impusă drept condiție pentru validitatea unei convenții – trebuie analizată atât din perspectiva art. 966 C. civ. cât și în raport cu specificul contractului de donație ca liberalitate.

Admițând existența a două elemente care compun cauza actului juridic și anume scopul imediat (scopul obligației, care în cazul contractelor unilaterale cu titlu gratuit constă în intenția de a gratifica) și scopul mediat (scopul actului juridic reprezentat de motivul determinant al încheierii actului juridic), urmează a considera că atunci când lipsa cauzei se datorează lipsei intenției de a gratifica, în actele cu titlu gratuit, lipsește un element esențial al actului juridic. În acest caz, lipsa scopului imediat absoarbe eroarea asupra scopului mediat, iar sancțiunea aplicabilă este aceea a nulității absolute a actului juridic. În cauză, oferta de donație a fost făcută după instaurarea puterii comuniste, nu cu intenția de a gratifica Statul Român, ci pentru a înlătura presiunile exercitate asupra proprietarului imobilului, astfel încât actul juridic încheiat este lipsit de animus donandi, ceea ce atrage sancțiunea nulității absolute.

Nu există, așa cum se susține prin recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Focșani, un regim juridic diferit sub aspectul sancțiunii aplicabile în situația lipsei cauzei actelor de donație încheiate în temeiul Decretului nr. 478/1954, astfel încât pentru considerentele expuse, Înalta Curte va păstra dispozițiile sentinței civile nr. 616 din 15 octombrie 2009 a Tribunalului Vrancea prin care instanța a constatat nulitatea absolută a ofertei de donație autentificată sub nr. 3092 din 19 septembrie 1964. Sunt însă fondate criticile prin care se susține nelegalitatea deciziei recurate pentru greșita recunoaștere a dreptului reclamantei de a obține, prin promovarea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., despăgubiri pentru imobilul donat statului.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, „imobilele preluate în mod abuziv de stat (.) se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi”, sens în care, în conformitate cu prevederile art. 22 din Lege, „persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.” Prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c), Legea califică ca fiind preluate în mod abuziv, imobilele donate statului în baza Decretului nr. 478/1954, ceea ce înseamnă că regimul juridic al acestor bunuri intră, sub aspectul procedurii în care pot fi restituite foștilor proprietari, în sfera de reglementare a acestui act normativ.

Reclamanta a formulat o acțiune în revendicare, în contradictoriu cu Statul Român, întemeiată pe dispozițiile de drept comun în materie – art. 480 și următoarele C. civ. – prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv de stat și a cărui restituire în natură nu mai este posibilă. După intrarea în vigoare a Legii 10/2001, o astfel de cerere nu mai poate fi promovată. Prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ.

S-a concluzionat că opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în decizia pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

Reclamanta nu se află în situația menționată în considerentele deciziei în interesul legii în care, din motive obiective, nu a putut să utilizeze această procedura specială în termenele legale reglementate de Legea nr. 10/2001, în cauză nefăcându-se susțineri sau probe în acest sens. În consecință, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Prin urmare, printr-o decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, au stabilit în privința concursului dintre legea specială și legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Așa cum rezultă din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare. Față de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, hotărârea instanței de apel care a recunoscut posibilitatea aplicării normei de drept comun, deși aceasta intra în concurs cu norma specială (în cauză fiind vorba despre un imobil ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fiind preluat fără titlu de stat și deținut de acesta), este nelegală.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină. În plus, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, așa cum s-a reținut și în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție. Este adevărat că prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți prevalându-se de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Pentru ipoteza în care bunul preluat de stat nu a fost înstrăinat, aflându-se încă în posesia unei unități deținătoare în sensul Legii 10/2001, reglementarea unei proceduri speciale de restituire, obligatorii, nu poate reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în posesia unei unități deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat. Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie. Prin urmare, potrivit art. 312 alin. (1) C.proc. civ.., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâții Primăria Municipiului Focșani și Statul Român prin M.F.P., va modifica în tot decizia recurată în sensul că, în temeiul art. 296 C. proc.

civ., va admite apelurile pârâților împotriva sentinței civile nr. 616 din 15 octombrie 2009 a Tribunalului Vrancea, secția civilă și va schimba în parte sentința, în sensul că va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata către reclamantă a sumei de 655,753 lei cu titlu de despăgubiri, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței. Față de considerentele expuse, Înalta Curte nu va mai analiza criticile formulate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. privind cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Primăria Municipiului Focșani și Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Vrancea împotriva Deciziei nr. 114/ A din 20 aprilie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Modifică în tot decizia recurată în sensul că admite apelurile pârâților împotriva sentinței civile nr. 616 din 15 octombrie 2009 a Tribunalului Vrancea, secția civilă. Schimbă în parte sentința, în sensul că respinge capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata către reclamantă a sumei de 655,753 lei cu titlu de despăgubiri. Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2011.